Mă gândeam care au fost întrebările recurente ce mi s-au adresat de-a lungul anilor în diverse anchete literare. Una ar fi: de ce scriu? Cred c-am mai spus-o și-n alte contexte: scrisul este o experiență pur personală, tu cu tine însăți/ însuți, într-o deplină intimitate, cu siguranță de invidiat, incasantă, dar concentrată temporal. Îmi vine-n minte prima ediție a colocviului tinerilor scriitori, unde o jună autoare declara că nu se vizualizează scriind ca proiecție în cotidianul proxim și încă-mi amintesc cât de uimită am fost s-o aud, căci eu una nu mă pot imagina în afara scrisului, așa fracturat cum este sau după cum îmi permite realul suprasolicitant (ca dovadă, respectiva a și părăsit spațiul literar). Scriu pentru că mi-e bine când scriu, sunt chiar singurele și puținele momente în care am cvasi-senzația că sunt împlinită, că am un rost, profesional vorbind. Mai nou, cu toată hârțogăria ce inundă sistemul academic (și învățământul, în genere), cu întreaga răsturnare a ierarhiei valorice, cred că scrisul e unica soluție de asigurare a sănătății mentale, de supraviețuire a intelectului în parametri oarecum optimi de funcționare. Într-o lume universitară în care tot ce mai contează la autoevaluare ori la promovare e reprezentat de publicațiile ISI, pisi și cât mai BDI, mie îmi face o deosebită plăcere să semnez în reviste de cultură, necotate nicicum, dar citite de oamenii care contează pentru mine. Așa că, mărturisesc absolut deschis că nu mă văd existând în afara cărților, în absența exercițiului cronicii literare.
O a doua interogare frecventă ar fi cea care vizează moda și strategia acordării premiilor literare. Despre premii şi topuri literare… numai de bine; de bine pentru cine le câştigă şi pentru cine se regăseşte pe listele împricinate, de oftică pentru cei care le ratează şi pentru cei care n-au loc în top. – doar că, de obicei, autorii ignoraţi de un juriu, respectiv de o echipă editorială sunt preamăriţi de un alt juriu şi de o altă onorabilă redacţie, căci astfel funcţionează legea echilibrului în natură şi, de ce nu, şi în literatură… – Cum totul pluteşte în apele tulburi ale relativismului, de ce să nu se scalde şi moda aceasta a premiilor şi a top-urilor literare în aceeaşi paradigmă subiectivizată?! Dacă tot se poartă găştile literare, fiecare cu simpatizanţii săi, dacă tot se marşează nu pe seriozitatea şi substanţialitatea actului scrierii, ci pe gradul de vizibilitate al scriitorului, grad ce se măsoară în funcţie de decibelii vocalizelor auctoriale, în funcţie de fraternităţi, oportunităţi şi visceralităţi, dacă aşadar astfel stau lucrurile, atâta timp cât prieteniile şi interesele literare vor dăinui, şi „diplomele” meritorii se vor plasa la purtător în acelaşi registru de castă. Prieteniile, dar şi poliţele ce se cer plătite la un moment dat vor supravieţui ca mecanism – nu suntem paradisiaci, nu putem iubi pe toată lumea, cum nici nu putem avea pretenţia să fim adoraţi de toată lumea. Şi iac-aşa ne vom răcori în acelaşi relativism superfluu, la-ndemână. Pe de altă parte, în condiţiile crizist-financiare acutizate ale multor reviste de cultură autohtone, s-a instaurat practica premierilor cât de cât remunerate pentru colaboratorii care până mai ieri prestaseră pe gratis cu textele lor ce evident potenţaseră şi re-axiologizaseră publicaţia cu pricina, practică oarecum compensatorie şi de un bun-simţ tolerabil.
Scriu pentru că mi-e bine când scriu, sunt chiar singurele și puținele momente în care am cvasi-senzația că sunt împlinită, că am un rost, profesional vorbind. Mai nou, cu toată hârțogăria ce inundă sistemul academic (și învățământul, în genere), cu întreaga răsturnare a ierarhiei valorice, cred că scrisul e unica soluție de asigurare a sănătății mentale, de supraviețuire a intelectului în parametri oarecum optimi de funcționare.
Daca-s prea multe?! Eu zic că da, însă la o ţară atât de dăruită şi talentată, cu atâţia scriitori înzestraţi, cum să mai reduci şi la cine să mai renunţi ca s-apuci totuşi să mulţumeşti un sfert din ei măcar…
Ce relevanţă au?! Pot gâdila într-un mod plăcut orgoliul autorului, vanitatea ilustrei sale familii, dau bine la C. V. şi universitarilor li se mai adună niscaiva puncte în mirificele lor fişe de autoevaluare.
O a treia întrebare se referă la frustrări, la starea de disconfort. Ceea ce-mi provoacă un real disconfort e o serie de „n” luate câte „ţ”, dintre care mă încruntă în speţă cam aşa: teribilismul mai degrabă impertinent şi văduvit de coerent-substanţial, micro- organizarea în sistemul bisericuţelor care au ca unic rezon de a fiinţa şi de a se alimenta atacarea pe varii motive, mai mult sau mai puţin puerile, a celorlalte, desfiinţarea unui text şi, în fapt, a unei persoane în mod gratuit, neargumentat, ranchiunos, practica evidenţierii numelui propriu exclusiv prin ţintuirea maliţioasă a altuia la adăpostul oricărui pretext superfluu, orgoliul exacerbat şi, în esenţă, fără acoperire de conţinut, cultul vedetismului fraged şi fragil cu buna ştiinţă şi conştientizarea că nu va proba valoare în timp, vanitatea unora ce se cred scriitori când – în cel mai bun caz – ar putea fi amintiţi la categoria „analişti politici”, „disciplina” lecturii selective a revistelor literare, adică numai şi numai a celor în care îşi zăresc numele (pomenit sau semnând oareceva), miticismul, balcanismul, artificialitatea, pisiceala, manelismul ca subcultură crasă întreţinută de media hiper-comercializa(n)tă, replicile de genul „am văzut filmul, n-am citit cartea”, gafele monumentale din paradigma „Zola?! De cine?!”, copy-paste-ul de pe internet în încropirea unor cărţi imperios necesare în promovarea în funcţii didactice universitare, dar mai ales acceptarea acestora la dosar de către comitete şi comiţii ministeriale, tehnica mioritică a contraselecţiei şi a nepotismului, impresia unora că sunt multicultural dezvoltaţi şi, în consecinţă, că se pricep la orice (vezi fotbal şi învăţământ!), afacerea editorială autohtonă – autohtonizată astfel încât înfiinţarea unei edituri nu presupune şi responsabilizarea ori seriozitatea în relaţia staff-ului cu autorul, lenea crescendo, comoditatea şi apatia, înjungherile pe la spate, anonime, diletantismul; stâlcirea numelui meu în Cisterican/ Cistelican/ Cristelecan nu mă afectează, căci ştiu că aparţine unor străini de fenomenul literar, însă perpetua şi blestemata confuzie şi raportare a fiicei la tată, precum şi repetitiva utilizare a prezenţei mele ca prilej de a adresa interogaţii lui Cis prin intermediar ori de a se lămuri curiozităţi umanoido-literare ce-l vizează pe el – asta da; dispreţul afişat, maliţios vis-a-vis de literaritate, nesusţinut de lectura operei, arta improvizaţiei în job, absenţa organului comprehensiv şi de minimală sensibilitate şi bun simţ în prestaţie, lipsa acută a fricii de penibil, chiulul şi furtişagul în doze maximale, inautenticitatea implicării în act şi gest and so on.
Fiind un soi de pensionabilă ori numărându-mă printre dinozaurii pe cale de extincție într-ale moralei și valorilor moștenite de la ai mei, respectiv inoculate de ei, cred cu încăpățânare în: principii, cultul prieteniei, familie, autenticitate, valoare, onestitate, loialitate, lectură (adică în mirosul cărții tipărite) și-n vulnerabilitatea noastră, a fiecăruia. Ei, dacă întrebarea era ce obsesii mă definesc, era o cu totul altă poveste…
