Între hotărâre și vulnerabilitate
La editura OMG, specializată în susținerea poeziei tinerilor, debuta în 2019 Luca Ştefan Ouatu cu placheta Cinematic. Din prezentările de pe manșeta cărții reținem: ,,Post-ironie, nevroză, hipersensibilitate, jelanie cinică, escapism, manga @ hentai, imaginar cyber, refuzul epicului existențial în favoarea circuitelor virtuale, tripate, dereglate (…) Luca Ștefan Ouatu: șaman digital @ poet.” (Ștefan Manasia); „Hibrid invadat și definit de noile media și tehnologii, un romantic bine camuflat, eroul lui Luca vânează claritatea care se întrevede printre scene blurate, dansuri haotice, atmosferă viciată de substanțe și alienare. Realitatea nu mai e trăită, ci testată, reperele dispar de pe ecran cu un scroll și se amestecă între ele. Lumea din Cinematic stă sub imperiul senzației că doar dacă producem cadre suntem cu adevărat vii, tânjind după lumi visate timid.” (Andrei Dósa); ,,… poezia din Cinematic poate să pară, ca și comedia, una de situație. Doar că nu se limitează la așa ceva, iar circumstanțele existențiale ale teritoriului ei își cunosc statutul. Mărturisiri ale pronunției cu autorul și nu invers. Vestea poeziei după Luca este că limbajul este oameni.” (Răzvan Țupa). Cei trei scriu bine și comprehensiv despre debutant și nu e de mirare câtă vreme confruntările acestuia din urmă sunt, în fond, aceleași cu ale lor, desigur în întrupări textuale diferite. În 2019 tânărul autor (n. 2000) era student la inginerie electrică la Cluj, unde venise din Moldova natală, sărind peste oferta Almei Mater ieșene.
Asemeni majorității confraților săi, mai mari sau mai mici, tânărul Luca practică discursul poetic pentru a se găsi/regăsi moralmente, mai degrabă decât pentru a se sumeți estetic. Proiectul etic al liricii sale e etalat expresis verbis în finalul poemului final al plachetei: „sunt singurele lucruri care se mai repetă/ în mintea mea așa că le-am numit/ acasă// e locul unde uneori/ m-aș putea minți că zâmbești pentru mine// unde în rest fac/ tot ce pot/ să nu trăiesc în minciună” (sublinierea îmi aparține). Este vorba de a accesa un „acasă” autentic, „unde să mai fug de responsabilități/ pe cine să mai chinui la ore târzii/ cu problemele mele de adolescent/ aflat în pragul studenției// amețit de stări și persoane din toate colțurile țării/ mi-am dorit să am un oraș al meu/ un oraș în care să pot simți/ timpul ca pe o soluție”. (lock n key). „Cinematica” poeziei lui Ouatu e chemată să furnizeze – prin confesiune trasă în ,,cadre și atmosferă” – „materialul” emoțional-sentimental-reflexiv care să dea desenul cathartic al „aceleiași chestii” urmărite obstinat pe dedesubt – ieșirea din singurătate, din repetitivitate, din artificiu, din rutină, din senzația că „tot ce faci e roleplaying/ în filme dubioase” – adică dintr-o rea folosire a timpului existențial. Starea de confuzie a sinelui e frecvent aproximată, în variațiuni: „aceleași dimineți/ în care ne trezim fără să știm ce vrem/ ce suntem ce simțim/ simțim teama de apropiere”; „am ajuns să iubesc/ fără să mă întreb de ce/ am ajuns să trăiesc/ fără să mă mai întreb de ce”; „zile similar mă găsesc prins/ între hotărâre și vulnerabilitate/ între emoție și conștiință” etc.
Textele subîntind un lamento al unei sensibilități ultragiate și, concomitent, un comportament repulsiv, contrariat și excedat de alienarea în lumea de circuite în care „controlul de sine rămâne o opțiune” mai degrabă teoretică decât practică. Din acest plasament existențial ies de sub tastatură elegii, una dintre ele aceasta pe care, pentru simplitatea ei și pentru liniștita stăpânire a compoziției, o reproduc aici integral: „mama mă striga luca/ nu pot visa și mi-e greu/ să-mi imaginez/ lucruri triste despre alții// într-o duminică am rămas/ singur pe peron și am/ văzut înapoi spre casă/ trecători loviți de mașini/ fete cu lupus zâmbind/ întâmplător băieților pe stradă// am văzut copii împușcați și mame/ strângând în brațe sicrie mai mici/ cu brațele lor gata să fugă când/ le sunt invadate orașele și/ încep să cadă bombe// am văzut băieți pregătiți/ să sară de pe poduri/ prinși de trecători clădiți din empatie/ agățând ce ar fi vrut să salveze în ei/ dându-și seama că înainte de a se iubi/ merită și alții să trăiască// am văzut îndrăgostiți numărând/ stele pe un șezlong până pe frunte/ le rămâneau broboane/ spații neatinse pe piele fete/ cu respirații grăbite/ privind luminate găsind/ în cineva tot ce au vrut/ să creadă că există oameni// am văzut tot ce m-au lăsat ochii ăștia/ și încă pe atât/ am simțit viața ca o instalație/ pâlpâind în contratimp/ golul dintre persoane/ aruncat de la cer la pământ/ de cel mai inocent extaz/ am fost acolo/ și am văzut cum legile fizicii se dilată/ am suferit pentru toți copiii abuzați/ în centre și în pauzele de recreație/ pentru mamele ce au crezut că/ băieții le-au plecat la oraș/ să-și vadă de visuri și de facultate// am locuit în corpul lor și timpul/ ca o bătrână singură pe calea ferată/ ezita să mai treacă// nimic nu te lovește mai tare decât un tren/ care pleacă din stație” (inter regio 12641).
Fata din Grădinile internetului
Elena Boldor este din Oradea, acum locuiește în Cluj, studiază psihologia și își dorește să-l fi cunoscut pe Jacques Lacan în viața reală. Textele ei au fost publicate, înainte de a fi adunate în placheta de debut (cu titlul Traxx), în Poesis Internațional, DLITE, Steaua și Familia.
Probabil că ar putea scrie poezie direct în engleză, judecând după cantitatea de text în această limbă etalată în compunerile lirice (titlurile secțiunilor, titluri de poeme, reproduceri foto de replici de pe computer, citate, pasaje proprii etc.) Prezentările sunt făcute, în cazul plachetei sale, de Dmitri Miticov: „Calitatea volumului Traxx al Elenei Boldor vine din dezinvoltura surprinzătoare a vocii construite în contrast cu episoadele emoționale pe care le reproduce. O voce pragmatică vorbind despre nesiguranță. O voce consistentă exprimîndu-se despre instabilitate. E un contrast care pune distanța necesară între discurs și trăire și care ridică nivelul tensiunii exact atît cît trebuie. Micile scene sentimentale sunt rezolvate (expediate) psihologic prin finaluri caustice, concluzive, în esență niște tweeturi pline de farmec care distorsionează pînă la bagatelizare realitatea afectivă și care funcționează ca niște tehnici de autoapărare. Provocarea volumului e să distingi ce se află dincolo de învelișul lor protector, în profunzime.”; Teona Galgoțiu: „Ascunse-n inima opacă pe care o tot atingem când dăm și verificăm like-uri, sunt multe inimi triggere de la care ne bălăngănim anxioși sau flatați, singuratici sau simțindu-ne buricul pământului. Cu inimile astea jonglează Elena, și le împunge neobosit cu umor eliberator și sentințe definitorii pentru modurile tot mai contradictorii în care ne raportăm la apropiere, extaz și frica-spirală de decizii, consecințe, finalitate” și Florentin Popa: „Cartea asta e saga lui Buttercup ajunsă la o adolescență cu shrooms, spice, and all things not quite nice, un NOPE COMPUTER îngânat în hushed distortion din boxele înjunghiate de MC Ride, un Silent Hill meets dating sim with a mirror. Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept. Vulnerable yet fearless, cartea asta spune cu un glas subțire dar tăios lucruri abia prevestite până acum. 10/10 AOTY.”
Confiscată de universul internetic, juna poetă joacă cu superbie și ostentație această apartenență ca pe o soluție de sfidare la adresa omului masificat, prizonier el însuși al unei realități devenite opresive. O sensibilitate fracturată de un du-te-vino agitat între cele două realități: cea virtuală, a computerului, cu toate galaxiile sale de tehnicitate comunicațională și cea a imediatului concret, al cărei principal inconvenient este că e populată de oamenii convențiilor conviețuirii sociale, emoționale, morale. Voluptatea primirii mesajelor pe net pare a complini și alina lipsa lor din viața „reală”. Prezența pe rețelele de socializare e resimțită ca un fel de nemurire.
Elena Boldor este o tânără furioasă în felul ei, cu ostentații și ofensive ieșite din felul timid și fragil al stării sale interioare. Ea observă preajma cu un simț acut al înregistrării mistificării care domnește oriunde se adună semenii, inclusiv cei de vârsta sa. Mai mult decât ce se întîmplă cu lumile la care acces, poeta e interesată de ce se întâmplă cu felul în care intimitatea sa simte că trebuie procesată informația pe care a acumulat-o. De aici o derută continuă pe care inteligența încearcă să o țină în frâu. E multă (auto)analiză psihologică în încercările sale din Traxx. Interesul cititorului e atras de această autoscopie făcută cu liminară sinceritate și cu inteligență, câtă vreme, deocamdată, expresivitatea poetică ca atare nu intră în orizontul de elaborare textuală a autoarei. Cuvântul de ordine la această oră este, pentru Elena Boldor, „îmi apreciez creierul f. mult și anume/ capacitatea lui de a refula experiențele rele din viață”.
