a night in Bergamo
laptopul deschis în Bergamo în ceea ce noi am numi cea mai accesibilă cafenea
de pe Via Colleoni – zece minute de la garsoniera mea, zece minute de la universitate
un americano cu lapte cerut în silă cu accentul pe primul /a/ din obișnuință
pe scaun privesc cel mai singur PDF din orașul acesta deschis
| ma qui tacer nol posso; e per le note di questa comedìa, lettor, ti giuro, s’elle non sien di lunga grazia vòte, | but silence here were vain; and by these notes, which now I sing, reader, I swear to thee, So may they favour find to lates times! |
înainte de examen și aștept un supliciu hi tech generat on-line
convorbiri tip ChatGPT cu tastele scorojite de la atâtea explicații
ești bine dragul meu?
ți-ai luat pastilele?
cum mai e cu fata aia?
vă întoarceți împreună?
paharul to go de pe celelalte mese rămân
principala atracție în dimineața asta și
textura pixelată a logo-ului Bugan Coffee Lab
mă face să mă gândesc la singura poză pe care o avem împreună
blurată și nesemnificativă în momentele astea
sau la cine ar fi putut să stea pe scaunul de lângă mine
cu brațele cel mai probabil încrucișate sau
doar bucurându-se de briza din Bergamo citind poate
dintr-un raport medical care-l anunță un posibil BTS
cum nimic nu e sigur în Bergamo poate cineva așteaptă lângă mine
poate doar cineva a scris acolo o cronică sportivă
în care AC Milan pierdea detașat
trag aer în piept și îi spun doar că e noapte în Bergamo
și știrile despre ce e bine și ce nu au trecut pe lângă mine
și contează mai puțin nevoia mea de a mă apropia USB fast
de un corp primitiv și tehnologic încă departe de scârba și
aroganța dintr-o plecare necontrolată
Ashbery in Lille
Lumânarea care ține loc gropilor din fața barului
paharul gol și bucățile de gheață de pe terasă
doar ce a trecut ploaia și zăpușeala cade peste mine
văd cum tocurile femeii de pe marginea pietonalei
împrăștie ceara încă fierbinte
Nu am mai dat prin muzee azi
și nici la casa lui C. de Gaulle n-am ajuns
am lucruri mai bune la care să mă gândesc
cum ar fi dacă în spatele blocului meu
s-ar deschide un adăpost pentru câini
aș deschide fereastra doar
ca să aud zgomotul unor ființe mai puțin ostile?
cum ar suna inima mea dacă nu ar simți lucrurile astea atât de aproape
mâinile încrucișate când sunt certat
tot ce pot atinge în restaurant și e gratis
lumina zilei prin perdelele rupte
viața mea atât de fragilă
și punctualitatea exagerată
minimalizarea potențialului
de a fi corupt prin frică
următorul concert de jazz
la care am să mă sperii
că vom întârzia și
nonșalanta portocală de la tine
îmi va opri orice îngrijorare
și asta se întâmplă abia la prânz
mai erau multe de făcut nimic liniștitor
în a doua parte a zilei doar așteptările mele
se vor schimba când mă vor învălui
pilota și aerul greoi densitatea aspră
a camerei și cuvintele tale care alină
batjocura ce pândește din crăpături
am lucruri mai bune de făcut la care să mă gândesc
cum ar fi norii care apar mereu când decizi
să te apuci din nou de fumat sau picioarele
care pășesc calculat să nu care cumva
să deranjeze sau proiectele pe care
trebuie să le încep când ajung acasă
sau cafeaua de mâine dintr-unul din
locurile tale perfecte și așteptarea
mereu mereu mai puțin dureroasă
Poate că liniștea nu e lucrul pe care-l
fac cel mai bine dar uneori ajunge
să schițez un zâmbet și să fiu fericit
Rue Repelletier dimineața
am numărat fiecare mașină pe Rue Repelletier
de când am părăsit apartamentul
de când am verificat cheile
de când am hotărât că toate au să se închidă
în inima mea care până atunci strângea
un banc de pești o omidă umedă un armadillo
retractil monitorizat în gardă panopticum
despărțit inocent pierdut
circumscris intim reprodus
care uneori simte care uneori înghite care uneori așteaptă
în condiții normale presiunea atmosferică presiunea socială
e dimineață și las mașinile să treacă pe lângă mine și zgomotul motoarelor
prima a doua a treia
grăbită grăbită
e nevoie de un alt oraș
cu mai puține buticuri cu mai puține piețe cu mai multe parcuri
pe care să le deranjeze liniștea unde să crească frunze în mocirlă
toamna să crănțăne sub cauciucuri recolte
e nevoie de un alt oraș
cu pietonale puțin mai încăpățânate în care să se circule mai des
doar așa să treacă timpul meu
bearable softness
sau felul în care mâna mea
atinge
plasticul mâinilor tale
realitatea
disperarea „
în aceeași ordine
în același container
cu smog și entuziasm
la superlativ
poate că inegalitatea
ADHD-ul binevoitor felul în care ne ghidează fiorul
primul gând măreț
pe care-l poți născoci filtrează prin mod-uri pe care nu le cunosc
viața noastră trăită
| în fum industrial | cu pauze de reciclare emoțională |
| mai bearable | cu încălzirea globală și marile călduri |
când corpurile se clatină pe cărări de bitum
și singura șansă de apropiere vine din ploi
și acid azotic cu efecte fiziologice nule
fără vreun efect coroziv
fără arsuri fără o industrie în spate
care să ne multiplice șansele la explozie
și hipersensibilitate
care necesită puțin research
inima mea firewall
link/edit
supraveghere constantă
no cookies and unable to
upgrade the algorithm
click here to check if robot
IOError: [Errno 28] no space left on device
bash: cannot create temp file for
here-document:
no space left on device
photo credit: Bogdan Drăghici
Alexandru Higyed scrie din cea mai prozaică realitate, pe care însă o ridică la înălțimi de tot poetizante, în pofida ori poate tocmai datorită senzației abia sugerate de apăsare. Pare că eul poetic intră oarecum într-o anumită rutină a vieții anonime, banale prin neprevăzut, în timp ce pe căi formale, mai degrabă minimaliste, dar și prin trimiteri la așteptări istoric ritualizate, viitorul se revarsă liric în prezentul anost. Impresia că timpul a înțepenit e falsă, butaforie studiată: realului i se îndepărtează ridurile, inerțiile, pentru a scoate la iveală frumusețea, viul, irepetabilitatea.