H2X, comeback-ul poetic al Danielei Hendea, e una dintre cele mai percutante apariții editoriale mai recente (dacă nu cea mai cea), venit la trei ani distanță după debutul din Acordor de teremin (frACTalia, 2018), un volum care trasa, în mare vorbind, dimensiunile traumei unei mame cu băiețel diagnosticat cu autism. Poezia ținea loc acolo de defulare a dramei interioare, funcționa ca un spațiu de vindecare și (re)construcție personală. Schematic vorbind, nu se îndepărtează foarte mult nici poemele din H2X de un proiect traumatic de tipul celui de mai sus; și aici, ele pulsează convulsiv în zona traumei și a încercării de a o îmblânzi.
De fapt, cam tot volumul e un soi de „manual” de coping mechanisms, o retorică încordată a cronicii unei vindecări. Dacă la un nivel de bază, al pretextului poetic, lucrurile nu diferă foarte mult de Acordorul de mai sus, se vede, totuși, că între timp Daniela Hendea a stat ceva pe placheta de față, că și-a mai lucrat viziunea poetică și, odată cu ea, și instrumentele prin care pune la bătaie tot spectacolul ăsta pe alocuri terifiant. Metafora obsesivă a apei, centrală aici, care leagă organic toate momentele volumului, e de mare efect în sensul ăsta și traduce destul de concret amploarea dramei, ca în The day I become older than my mother (II), un poem care circumscrie „inițiativa” terapeutică în jurul căreia evoluează viziunile anxioase ale poetei: „Astept să-mi vină rândul la aceeaşi masă de plastic de pe buza piscinei./ Tremur de frig/ într-un costum de baie roşu-portocaliu, peste el o rochiţă/ semitransparentă de in, braţele încrucişate peste mijloc./ Trebuia să vin echipată mai practic, nu atât de/ vulnerabil. Doar n-am venit la plajă, am venit/ să mă confrunt cu cea mai mare X./ E treabă serioasă, înotul, mă cert./ Instructoarea poartă pantaloni scurţi, maiou sport./ Eleva dinaintea mea, pantaloni scurţi, tricou.// Tremur de frig Tremur de X/ Nu pot privi suprafaţa unei apei adânci fără X. În ea se/ dedublează spaţiul care mă cuprinde: cerul, norii, zidul, uşa/ clădirii din partea opusă, ceasul care ţine evidenţa timpului plătit/ pentru lecţii./ Niciuna nu şi-ar schimba esenţa, scufundate./ În ea mi se dedublează faţa la mai mult cu o zi decât vârsta la care. mi-am văzut ultima oară mama.” Mișcările calme, de o luciditate transparentă, ale poemelor în texte precum cel de mai sus converg aici spre un nucleu poetic hardcore, care nuanțează toată dinamica plachetei: pierderea părinților la vârste și în maniere diferite, și, de aici pornind, refacerea unui traseu biografic complicat și dureros sunt principalii catalizatori ai volumului.
De la un punct încolo, însă, devine tot mai clar că tectonica convulsivă a textelor nu se rezumă doar la atât. Altfel spus, că trauma biografică, pe cât de clar și grafic descrisă, evidentă în tot locul, nu-i singura din volum, ci merge mână în mână cu trauma culturală.
Restaurarea istoriei familiei disfuncționale se face aici prin poetizarea scurtcircuitelor personale și gestionarea punctelor de anxietate, un bagaj emoțional dur, care operează prin desfolierea traumei în bucle și în care încape multă frică, recuperată uneori în cadre „casnice” (In the shiny toaster I see my mother’s smile). Aș zice că ele excelează în secvențe de genul ăsta, în care teama e tradusă printr-un soi de furtună interioară domestică, mici momente de tensiune implozivă, de precizia unui haiku razant: „Din nou, încerc să nu i-o trântesc anxietăţii prin glasvandul/ glisant, robinetul de apă fierbinte răsucit la refuz, aburii/ lipindu-se-n falduri/ […] Azi n-am mai tresărit la vibraţia telefonului, am răspuns „alo”/ unui număr local. Necunoscut, pe deasupra. Cu nume, prenume/ şi rol: mamă. Aşa cum îmi fac introducerea de fiecare dată când/ ridică receptorul recepţionera de la centrul terapeutic pentru/ copii, deşi ea-mi recunoaşte vocea, deşi mergem acolo de trei ani./ Azi n-am mai schiţat în creion toate consecinţele posibile, n-am/ mai scrutat toate indicatoarele de exit din încăpere, aşa, de/ divertisment, în timp ce sorbeam din pahar cu paiul kombucha cu/ gust de ghimbir.”, Încerc să nu i-o trântesc anxietății. Rezultă de aici o fișă clinică destul de sugestivă, cu efecte poetice puternice și care echivalează toată intenția asta de exorcizare intimă pe fondul articulării dramei de familie cu direcția principală a H2X-ului.
De la un punct încolo, însă, devine tot mai clar că tectonica convulsivă a textelor nu se rezumă doar la atât. Altfel spus, că trauma biografică, pe cât de clar și grafic descrisă, evidentă în tot locul, nu-i singura din volum, ci merge mână în mână cu trauma culturală. Aici mi se pare că proiectul Danielei Hendea câștigă în ambitus față de poemele ei mai vechi, prin felul în care vorbește destul de răspicat și despre o anxietate a emigrantului, o dramă a dezrădăcinării care se hrănește din imagini, senzații și amintiri din trecut, suprapuse încordării date de experiența emigrării: „I spelled its name in my mind/extatic/ eyes on the fresh visa in my Romanian passport:/ A M E R I C A. I hadn’t foreseen/ crossing a baseball diamond on foot/ in Lawrence, Kansas, the shortcut/ to the University bus station./ Early morning. Snow up to my knees./ No one told me the first things I needed: a driver’s license, a vehicle, winter tires./ I wrap my neck, my chin in the scarf my grandmother knitted, hid in my suitcase./ I touch my cheeks, expecting to see blood/ on the tips of my fingers,/ after the wind gust that slapped me./ I part my lips: A M E R I C A./ Each letter sound drops at my feet, an icicle, or a snowflake.”, First December in Lawrence, Kansas. E multă muncă în partea asta de volum, multă frenezie a recuperării identitare sau, mai bine zis, reconfigurării, pe care Daniela Hendea o operează printr-un sondaj identitar nu mai puțin anxios în raport cu schițele de familie despre care vorbeam mai sus. De fapt, nu e o traumă atât culturală, ci mai precis una lingvistică, pentru că se traduce și-n pagină sub forma unei tensiuni a cuvântului; poemele năvălesc de la un punct încolo în versiune bilingvă, alteori doar în engleză, dar se concurează, oricum, reciproc, neobosite în tot traseul ăsta terapeutic. Oricum ar da-o, the thing is Danielei Hendea îi reușește bine de tot tabloul ăsta despre pierderi și regăsiri, cu atât mai mult cu cât mizează mult și pe experiment și formă, ceea ce dinamizează volumului și nu îl lasă la stadiul simplu de conspect convulsiv fotografic.
Altfel spus, e multă trudă în procesul ăsta creativ, unul care se vede că nu-i iese poetei sub forma dicteului automat, ci implică un pariu constant cu propriile ei limite de înțelegere (personale și poetice, deopotrivă). Nu mai zic că discursul science, cu poeme întregi dedicate teoretizării anxietății, a istoriei atacurilor de panică etc. (Istoria anxietății, DSM-I și DSM-II) mi se pare un câștig absolut pentru volum, o formă prin care vocația științifică și cea poetică se întâlnesc în mod organic. Scurt: un volum cu multă forță și o radiografie personală raw, turbulentă, imposibil de confundat. De neratat.
