Învederatul Robert Șerban

624 vizualizări
Citiți în 18 de minute

O antologie presupune și sugerează totodată stația înțelepciunii, a maturizării depline auctoriale (ori, cel puțin, așa ar trebui să stea lucrurile de regulă); Învederatul. Poeme alese 1994 – 2022 (Editura Cartier, Chișinău, 2022) îl are ca responsabil pentru selecția poemelor pe Robert Șerban, un scriitor ce – cu siguranță – s-a bucurat de-a lungul timpului de atenție din partea criticii autohtone, volumele sale acumulând diverse etichete, paradigme, perspective interpretative în varii registre, deopotrivă înmiit ofertante. De la debutul său în volum cu Firește că exagerez din 1994 și până la poezii proaspete, fierbinți chiar, încă neadunate sub o umbrelă editorială, antologia de față triază cu grijă și oferă astfel spre lectură poze ale parcursului liric auctorial, staze ale călătoriei poetice ale lui Robert Șerban, ce surprind arhitectura atât a poemului, cât și a poetului în mișcare, într-o forfotă continuă, într-o aventură a sinelui care alege să construiască prin deconstrucție și să revigoreze clișee prin demitizare, demistificare și deparazitare inspirate și revigorante.

Poemul lui Robert Șerban este, de la prima sa devoalare, unul prietenos; poemul se povestește pe sine în apele unui firesc șarmant, schițând și expunând un fir ombilical între poet, lector și poezie. Se articulează definiri ori, mai bine zis, re-definiri ale spațiilor comune înțepenite deopotrivă în cotidian și în mentalul colectiv, se clădesc habitaturi lirice inedite, revitalizând stereotipii consacrate. Asistăm încă de la debut la o demitizare a realului și la o paradoxală reconstrucție prin deconstrucție a sinelui auctorial și a cotidianului proxim, într-un balans ce încă de atunci avea toate coordonatele autenticității și ale șarmului („ierarhiile încep odată cu/ plictiseala/ șlefuită ca o fereastră a orbilor/ (…)/ în ochii roșii ai cititorilor/ supraviețuiesc cuvintele/ aerul se mișcă domol/ pot să casc/ și să mă privesc pe fereastră”; „a venit moș gerilă gol/ fără daruri/ fără globuri/ (…)/ ți-a adus cămașă de forță cu fir de borangic”; „ce bine e să știi o meserie/ zise poetul/ apoi/ începu să arunce cu pietre în cer/ dând de lucru zeilor”). Obsesia poemului, a moșirii sale pe și pentru lume este fără doar și poate o constantă a liricii lui Robert Șerban; un soi de lehamite vocalizată și în Firește că exagerez este reluată și reintonată și în Odyssex, însă cartea prieteniei, a iubirii și a miraculosului dindărătul banalului se inserează cu prisosință de data aceasta, anunțând astfel alte variabile și invariabile ale poemului auctorial; adevăruri profunde se rostesc cu simplitate și povestea odată începută se cere parcursă până la capăt („s-a umflat colecția de biscuiți/ și a năvălit în centru/ ca o născătoare gravidă din senin”; „semnul credinței închis la culoare/ dospește discret aroma nocturnă”). Timișoara în trei prieteni, volum scris la două mâini – Dan Mircea Cipariu și Robert Șerban – și colorat de Mihai Zgondoiu respiră,  dincolo de obviosul joc al experimentului și al fragmentarului, un registru apropriat zonei unui soi de disconfort într-ale creației în ce-l privește pe Robert Șerban. Inutilitatea poeziei, calitatea produsului finit, scrierea și rescrierea, ingratitudinea cititorului, fărâmițarea eului în derizoriu și camuflajul amar-curativ al sinelui înlăuntrul poemului sunt destăinuite în cartea prieteniei („de trei ori/ ca sârbii/ de trei ori să ne sărutăm pe obraji/ și apoi să urmărim melcii/ să aflăm unde se retrag”; „ce fum limpede/ suntem noi/ câteodată”).

Sinele se definește în progresie liberă, în imago-uri proaspete, deopotrivă vizualiza(n)te și acut vocale, adultul actând episodic, fragmentar și cumulând deloc paradoxal fragilitate, pe de o parte și autenticitate, pe de alta.

În volumul Cinema la mine acasă, cotidianul e doar pretextat, iar mai apoi transpus ca nuanță într-un semnificat subtilizat, suportabilul şi fragmentarul plenitudinii se lasă incluse unui rapid-consumabil a părea, dâra de divin e proximizată ludicului discretizat, imago-ul e declişeizat şi dezbărat de clasic, revitalizându-se impetuos, poemul condimentându-se cu varii mirodenii, pigmentând restul care contează, adică ingredientele unui existențial bine-temperat şi cultivat într-ale pacienței atitudinale. Poezia circumscrie calin şi reconfortant polii maximali intimi: viața, iubirea şi moartea, fiecăruia atribuindu-i-se adjuvanți imagistici de o concretețe invulnerabilă, într-un balans moderat de suflet, la rândul său viciat dureros, încropind un container deopotrivă al creației, al vieții şi al morții, insinuând un joc grav al probabilităților şi instaurând golul ca o matcă fecundă a prea-plinului pervertit la/ în/ de real, cu o extensie acutizată înspre un teluric mortificat-limitativ („ne-am întors tencuiți cu pământ și sânge/ cu genunchii zdrobiți și cu ochii prăvăliți afară din țeste/ (…)/ din chipurile învinșilor se prelinge o zeamă galbenă/ ca o ceară topită”; „poți să-mi smulgi cu ușurință/ inima/ dar înainte va trebui/ să-mi desfaci/ nasturii de la cămașă”; „viața vine spre mine din toate părțile/ (…)/ din fețe pe care moartea s-a lipit/ ca o caracatiță zâmbitoare/ ce mă fixează cu privirea/ de parcă m-ar cunoaște de undeva”; „nu toate lucrurile au greutate/ pe unele/ cerul le iubește mai mult”). În Moartea parafină, revelarea identității poetice auctoriale arde un limbaj al simplității binefăcătoare şi binegrăitoare de esențe la-ndemâna oricui, dar nu şi pentru ochiul oricui, un limbaj al seriozității prietenoase, al zâmbetului conspirativ, dar şi o poveste general valabilă; a scrie devine sinonim cu a se naște, cu viața şi cu moartea laolaltă. Imago-ul este un mixaj de derizoriu fragmentat şi interiorizări punctate şi mai mult sau mai puțin suspendate; moartea e o prezență cvasi-îndepărtată, o stare, o „gospodină”, cu „lumina ei”, o lume cu mirosuri suave, un poem ce se consumă duios. Dintre cei trei poli maximali ai existenței (viața, iubirea şi moartea), Robert Şerban îşi concentrează imagistica, sensibilitățile şi ludismul moderat – visceralizat asupra ultimei coordonate, transfigurând-o în personaj para-fin („inima mea e o ciocănitoare flămândă/ (…) zilele mele/ nu trec una după alta/ ci una prin alta”; „scot cuvintele/ din poem/ cu îndârjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucățile de lemn/ dintr-un par”; „mi-a murit un prieten/ e ca și cum aș fi rămas fără o mână/ sunt tot eu/ dar nu mai sunt eu tot”; „când stai prea mult timp departe/ de copilul căruia i-ai dat viață/ te rogi mai des pentru el/ şi ţi se face mai repede frică pentru tine”). Puțin sub linie mărturisește despre bucuriile simple specifice fiecărei zile, despre plăceri, inocență și maturitate, despre teama supremă de a pierde ceea ce contează afectiv și despre multe altele, amendând și totodată semnalizând fragilitatea liniei de demarcație între variabilele ființării, între incipit și terminus, viață și moarte. Sinele se definește în progresie liberă, în imago-uri proaspete, deopotrivă vizualiza(n)te și acut vocale, adultul actând episodic, fragmentar și cumulând deloc paradoxal fragilitate, pe de o parte și autenticitate, pe de alta. Jocul perspectivelor, saltul și desantul vârstelor, cât și realul proxim identifică substanțial staze nostalgiate ale progresiei, ale devenirii; maturul cu măștile sale își radiografiază fricile convulsive, adulmecându-și în permanență moartea ca pe o probabilitate subit-paralizantă și regalându-i încă o dată valențele unui adevărat supra-personaj al poemului („pe mai toți copiii îi podidesc lacrimile/ când li se sparg baloanele/ plâng mult/ mult/ de parcă baloanele s-ar dezumfla încet/ sub ochii lor/ iar ei ar jeli aerul care urcă la cer”; „uneori mi-ar plăcea să știu dinainte/ cum vor sta lucrurile/ cele mărunte/ de zi cu zi/ nu celelalte/ accidente/ morți/ despărțiri/ nu/ astea nu”; „Stixul copilăriei există/ și e o baltă pe care bărcuțele nu plutesc niciodată”). Tehnici de camuflaj devoalează în aceeași tonalitate suav dureroasă auctorială popasul pe o insulă a familiarului, insulă explorată insolit: simetriile definitorii ale eului călător mizează pe efectul opus, au iz de paradox și cultivă cu obstinație ambiguul, jocul și ineditul imaginii. Se conservă și perpetuează acuta senzație de vulnerabilitate, de fragilitate a sinelui și a tuturor celor ce-i punctează parcursul. Poemele reiterează figuri familiale, Madeleine ale copilăriei, prizoniere și ele ale unui cotidian rutinat, dar exorcizat spectaculos.  Între vis și proiecție, realul auctorial se balansează generând imago-uri plastice, de o claritate a bizarului ce îl comportă de-a dreptul surprinzătoare. Sintetice in extremis, ori ample – spunând o poveste dulce-amăruie, poemele constituie variațiuni pe tema singurătății; tristețea, frica, sentimentul inutilității, angoasele converg spre și tentează o rețetă a supraviețuirii dincolo de ele, dincolo de realul proxim („sunt atâtea și atâtea/ tehnici de camuflaj/ dar cea mai bună/ tot dragostea pentru aproapele/ se dovedește a fi”; „mă roagă fiu-meu/ să-i spun o poveste/ apoi mă ia cu mâna dreaptă/ pe după umeri/ ca pe un prieten/ câteodată/ e suficient să ai o singură aripă/ ca să zbori”; „dorul de copiii mei/ mă spintecă de sus până jos/ (…) doar dragostea mai rămâne/ fiindcă pe ea/ n-o vede nimeni”). Poemul curcubeu – definit ab initio drept experiment, pariu și performance – conservă aceeași curgere golită de orice urmă de artificios și completează un rețetar al supraviețuirii adolescentine și mai apoi june dincolo de întunericul, frigul și spaimele existenței în comunism. Robert Șerban personalizează insolit aceste trei coordonate constante ale poemului său și le ridică la rangul de personaje, cvasi-ierarhizându-le: astfel, frigul devine adjuvantul, spaima – însuși motorul devenirii, iar întunericul protagonistul călătoriei înspre sine, zbătându-se în apele mocirloase ale unui timp expandat, purtător de umbre și angoase; moartea se-ntrevede nu doar ca o himeră și pândește amenințător la orice pas tot acest traseu și totodată univers auctorial; un poem al inițierii, o mini-istorie concentrată într-ale devenirii, experimentul-pariu al scriitorului – sunt alte câteva ștanțe posibile ale discursului liric selectat din Poemul curcubeu (frigul te face neînfricat/ iar întunericul invizibil/ (…) bezna era de la an la an tot mai prietenoasă/ și nu se lăsa dusă/ dar eu mă transformam într-un soldat de elită/ (…) pe întuneric vezi cel mai bine/ hai privește/ moartea a apărut și ea de câteva ori/ în carnea și oasele unor oameni/ pe care-i iubeam sau îi cunoșteam/ (…) moartea e un artist pe care nu-l interesează/ decât lucrările lui”). Inedite încheie călătoria propusă de Robert Șerban în antologia  Învederatul. Poeme alese 1994 – 2022. Poemele selectate aici conservă esențe revelate firesc și propun definiri sintetice plastice, într-un echilibru stabil între retrospecție și proiecție, promițând alte popasuri la fel de fascinante și seducătoare („Dumnezeu șerpuiește în jurul meu/ de fiecare dată când mă pregătesc/ să plec de-acasă și-mi fac bagajul”; „bătrânețea/ un greiere alb/ și/ în sfârșit/ leneș”; „uneori/ încerci moartea cu degetul/ (…)/ ci ca pe vecinul de pat/ dintr-o tabără de refugiați/ să afli dacă a adormit/ ca să-i poți fura încălțările/ și să mergi/ mai departe”).

Un lucru e cert: fiece volum de poeme semnat de Robert Șerban respiră autonom, dar marchează deopotrivă o progresie deloc artificioasă într-ale liricului, într-ale vitalului; poemele sale clădesc temeinic o casă, așezând ardelenește cărămidă peste cărămidă, vers după vers, într-o arhitectură abisalizată a sinelui, pion de voie – de nevoie al unui cotidian pe cât de ingrat, pe atât de ofertant estetic.

Conf. univ. dr. al Facultății de Litere din Oradea, scriitoare, colaboratoare a mai multor reviste literare, printre care Echinox, Tribuna, Discobolul, Orizont, Vatra, Steaua, Contemporanul, Viața Românească, Familia ș.a. Cărți: Poezia carcerală (2000), Antologia poeziei carcerale (2006), Staze și metastaze carcerale (2019).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”