Drumul

Drumul către spital era la fel în fiecare an. Cu câteva zile înainte, mama rezerva bilete la clasa I a acceleratului de București, plătind doar o mică diferență de preț. Eu și însoțitorul meu aveam gratuitate pe orice tren din țară, însă doar la clasa a II-a. Deși plăteam în plus, iar mama ar fi făcut orice ca să economisească bani pentru ce urma, prefera să călătorim comod. Clasa I se afla după locomotiva care se schimba la Pitești. Plecam în sens opus direcției de mers, ca mama să privească doar în față. Pe culoar abia îți făceai loc printre bagaje. Ai fi zis că era agitație mai degrabă în timpul anului universitar, dar așa s-a mers și în acea dimineață din 2003, an din care-mi amintesc mai multe lucruri decât dintre cele petrecute anul acesta.

Ne-am trezit pe la 4. Trenul pleca la 5:10. Tata s-a ridicat din pat când eu și mama eram deja îmbrăcate, iar soră-mea a strigat când am ieșit din camera pe care o împărțeam – succes, proasta! Bagajele, o geantă de voiaj și rucsacul meu le făceam de seara și le lăsam în holul de la intrarea în casă. Tata a sunat la dispeceratul de taxiuri, ca să se simtă util. Știa prea bine că eu și mama ne temeam să mergem cu taxiul dimineața sau seara. Profesoara mea de franceză fusese omorâtă în acel an, la începutul Bacalaureatului, iar ultimul om care a văzut-o a fost taximetristul ce o ducea la liceul unde era examinator. Am urcat în taxi la 4:40, cu tata în treningul lui albastru conducându-ne până în fața blocului.

— Dă-i bip lu’ taică-tău, a zis mama după câteva secunde.

— Parcă nu știe unde suntem, am ripostat eu.

— Tu dă-i, lasă ce știe el, a insistat, iar eu m-am prefăcut că-i dau bip.

— O mai trezește și pe Iulia.

— E trează.

Acest dialog, mica piesă de teatru regizată de mama după ce mi-au cumpărat telefon mobil, avea rolul de a o liniști în timpul călătoriei de 5 minute cu taxiul. Atât făceam până la gară, dar urma să avem o zi lungă pe care mama prefera s-o începem cu dreptul. Am coborât tefere din taxi și ne-am ocupat locurile din compartiment înainte să se creeze vânzoleală. Nici nu plecase bine trenul, că a și început distracția – se crăpa de ziuă, mereu se găsea un grup de tineri gălăgioși. Tinerii din Slatina alegeau tot mai des facultățile din București, după ce ani de zile Universitatea din Craiova fusese opțiunea oricărui licean.

— Ce-or căuta ei în tren și vara? a întrebat mama cu voce tare fără să privească pe cineva anume din compartiment.

— Tineretul, doamnă, au de toate în zilele astea, a răspuns o femeie cu pălărie cu imprimeu cu steluțe asemănătoare celor de pe steagul Statelor Unite ale Americii.

— Or avea, dar ce caută în tren la ora asta? a întrebat o doamnă cu un batic mic la gât. Sunt de acord cu doamna, ce treabă au ei să stea pe drumuri?!

— Și băiatul meu, la fel. N-a vrut nici în ruptul capului să dea la facultate la Craiova și acu’ uite-l, așa face și el, a zis doamna cu pălărie.

— E aici pe hol? a întrebat mama privind cum controlorul își făcea loc cu greu printre bagaje.

— Nu, de data asta a plecat de ieri, ca să nu vină cu mine, ce credeți? Copilul uită câte faci pentru el. Că are stagiu de practică, se întâlnește cu prietena lui, că se angajează – își vede de treaba lui, au alte posibilități acum.

— Unde e student? a întrebat un bărbat cu tricou în dungi colorate, care nu păruse interesat de discuție până atunci.

— La Politehnică, la Energetică. Abia l-am convins să dea la asta, el voia Telecomunicații, dar noi ne-am gândit că reușim să-l băgăm la Hidroelectrică, lucrează soțul acolo.

— E bine, dar credeți că mai vine el după ce se obișnuiește în capitală? a întrebat mama.

— Nu știu, de asta-mi e și mie frică. Soțul s-a mai obișnuit cu ideea, dar eu… mi-ar părea rău. Mai avem o fată, dar el e primul copil… dacă găsește și o fată bună, îi ajutăm și noi cu copiii…

— Știți că nu prea se potrivește planul de acasă cu ăla din târg, a zis doamna cu eșarfă.

— Eu am două fete. Asta mare, a zis mama arătând spre mine, e mai atașată de tac-so, dar aia mică nu e de niciunul. Amândouă ar pleca de acasă și mâine! Sunt mari, înțeleg că n-au posibilități la noi în oraș.    

— Lăsați, doamnă, să plece, să-și trăiască viața, a spus bărbatul. Noi n-avem copii, ai noștri, am crescut o nepoată de când avea trei ani, da’ n-am trecut-o pe numele meu, ce rost avea?! Acum e stabilită la București, la ea merg. N-a vrut-o maică-sa de niciun fel, cumnată-mea, dar noi am crescut-o ca pe ochii din cap și așa creștem acum și copiii ei. Facem cu rândul, eu și soția, să stăm cu nepoții.

— Locuiți la bloc?

— Noi, la Craiova, da, fata la casă. S-a căsătorit bine, are casă cu etaj, suntem foarte mulțumiți.

 Bărbatul urcase de la Craiova. Noi și celelalte doamne din compartiment urcaserăm din Slatina. Acceleratul de 5 venea de la Craiova și oprea în gările mari Slatina, Pitești, București și în câteva mai mici precum Costești și Golești. Despre gara din Golești tata spunea că fusese construită special pentru ca cei din familia Goleștilor să ajungă mai repede la conacele lor din zona Argeșului.

— Dacă intri în politică, dacă ajungi prim-ministru nu mai zic, îți faci gară la tine în spatele blocului, zicea tata.

Soră-mea, care voia din școala generală să devină istoric și citea tot ce-i cădea în mână, considera că tata exagerează – bunăoară, vedeți voi, deciziile astea se iau în plen, pe bază de veto, cu concursul politic al mai multor partide. Când vorbea așa părea mai, mai ca tata, dar ea o ținea una și bună că așa vorbesc istoricii. Eu trecusem în acea vară în clasa a-XII-a și nu mă hotărâsem la ce facultate să merg. Îmi plăcea să privesc studenții din tren și, cu toate că nu recunoștea, știam că și mamei îi plăcea. Mama și-a dorit mereu ca fetele ei să fie independente, să călătorească, să-și găsească un job bun, să se căsătorească târziu. Unele dintre fete aveau să ajungă acolo înaintea noastră. Înțelegeai asta din lejeritatea cu care vorbeau cu băieții, din maiourile scurte purtate fără sutien, din felul cum se mișcau atunci când făceau loc trecătorilor. Trăgeau din țigară cu lăcomie, lăsându-și capul pe spate ca să expire fumul, deasupra capetelor celorlalți. Băieții fumau cu coatele pe geam, dar fetele nu se interesau de ceilalți călători. Un pachet de țigări terminat era folosit în loc de scrumieră. Își pasau unii altora căștile micuțe ale unui MP3 player alb pe care îl analizau pe toate părțile. Și un termos de cafea. Începuseră și prietenii mei să fumeze și să bea cafea. Eu nu reușeam să țin corect țigara între degete, iar cafeaua mi se părea amară. Încercasem, dar nu era de mine.

Mama vorbea suficient de tare încât să acopere discuția studenților. Când cineva a cerut să lăsam ușa puțin crăpată, să se facă curent, mama a ridicat vocea ca să dea importanță povestirii. Spunea povestea vieții noastre ca pe o poezie repetată în toate trenurile cu care călătoriserăm după Revoluție. Avea grija să accentueze cuvinte precum spital, operație, doctori.

— Ce dacă are mâinile așa? a întrebat doamna cu pălărie. Dacă e deșteaptă, toate se rezolvă, nu vă faceți griji!

— Exclus, răspundea mama la un gând din capul ei.

— Vă spun… nu ne-a ajutat nimeni. Nimeni, nimeni… Fata e deșteaptă, dă la anu’ la facultate la București. Deci toată lumea o iubește, ăsta e darul ei. Hai, mami, arată-le mânuțele, să vadă ce frumos te-am operat!

Pentru mama, și chiar și pentru tata care nu venea niciodată cu noi la spital, operațiile mele erau o reușită personală. Cum nu am întins mâinile imediat, mama m-a înghioldit, de parcă îi eram datoare cu acest număr.

— Erau și mai mici degetele când am născut-o… și încălecate unele peste altele, aoleu, că nici nu mai vreau să-mi amintesc! Când am văzut-o așa mică… degețelele nici nu i se vedeau… Așa a fost să fie!

— Lăsați, doamnă, ea să fie sănătoasă în rest, a spus bărbatul.

— Ce dacă are mâinile așa? a întrebat doamna cu pălărie. Dacă e deșteaptă, toate se rezolvă, nu vă faceți griji!

— Exclus, răspundea mama la un gând din capul ei.

Acela că voi fi marginalizată, că oamenii se vor holba la mâinile mele ca la mașini străine, că eu voi renunța la luptă. Exclus era cuvântul tatei pe care îl împrumuta și mama în absența lui.

Pe Exclus, ea o să meargă la facultate, o să fie bine am intrat în București în acea dimineață cunoscută. Am așteptat să coboare mai întâi studenții, după care m-am uitat pe geamul din compartiment. Femeia cu pălărie a ieșit prima din compartiment, nemulțumită de mirosul de țigări de pe culoarul trenului. Ne-am luat la revedere de la bărbatul pe care mama l-a felicitat pentru adopție la 30 de ani distanță de la eveniment. Femeia cu eșarfă a rămas pe peron, în dreptul vagonului, așteptând un cumnat să-i care bagajele. În gară, în fața panourilor cu mersul trenurilor, i-am văzut din nou pe tinerii din tren. Se reuniseră cu un grup mai mare, discutând în jurul bagajelor strânse în mijloc ca un foc de tabără. Plecau la mare, dar nu i-am mai spus mamei. Noi nu merseserăm niciodată la mare. Primisem odată două scoici mari care mă convingeau că marea este exact ca în imaginile de la televizor. De fapt, noi nu petrecuserăm nici un concediu împreună, ca o familie obișnuită. Concediile părinților mei însemnau internarea mea în spital, când mama venea cu mine, tata rămânea acasă cu Iulia. I-am privit pe studenți în timp ce mă îndepărtam. Și eu aș fi mințit că fac un stagiu de practică pentru o săptămână la mare.  

Am mers la toaleta din Gara de Nord unde o femeie ne-a dat câțiva centimetri de hârtie igienică în schimbul taxei de intrare, iar mama a zis, după ce s-a spălat pe mâini:

— Gata, hai să rezolvăm acu’, de parcă abia de acolo începea cu adevărat aventura noastră.

Adevărul e că, deși nu-i spuneam, era o chestie să fii cu mama la București. Niciuna dintre vecinele noastre nu ar fi avut curajul ei. Să vii cu copilul într-un oraș atât de mare despre care noi auzeam numai nenorociri la știri – copil răpit, prostituată găsită moartă, poșete furate în plină zi la piață, în autobuze, droguri confiscate în Sălăjan, accidente mortale, oameni care se aruncă pe șine la metrou. La televizor se mai difuzau și concerte, emisiuni filmate în casele vedetelor, dar veștile rele predominau. Le știa pe toate, urmărea știrile cu regularitate, dar, când o întreba cineva dacă se teme, răspundea categoric – la televizor se mai și exagerează!

La metrou, mama s-a dus glonț la casa de bilete ca să cumpere o cartelă cu două călătorii și a studiat panoul cu mersul trenurilor ca un bucureștean care merge rar cu metroul.

— Vezi că știu cum stă treaba în București, mi-a zis mândră după ce am trecut de turnicheți.

— Nu se pune că tot l-ai întrebat pe gardian, i-am spus.

— L-am întrebat ca să-l verific!

— Sau ca să te dai mare că știi!

Până la Piața Sudului, unde coboram pentru Spitalul Bagdasar-Arseni, am mers tăcute pentru că mama voia să audă stațiile anunțate de mecanic. Nu știa că, în noile garnituri de tren, stațiile erau anunțate prin difuzor, de o voce de femeie. Se înțelegea perfect numele stației care urmează, dar mama se încăpățâna să aștepte vocea mecanicului. Interiorul noilor trenuri Bombardier Movia era strălucitor, dar cel mai mult mă impresiona că puteam să trecem dintr-un vagon într-altul. În metrourile vechi, teama mea era să nu urc eu într-un vagon, iar mama într-altul, lucru ce nu s-ar fi întâmplat nici într-o mie de ani. Strânsoarea mamei era ca un gips pentru mâna mea. Am privit în jur și nu am reușit să-mi dau seama cine ar putea fi student din acel vagon. Erau mai mult oameni ca mama și ca tata în metrou la ora aia. Doar în timpul anului școlar vedeam în metrou adolescenți cu ghiozdane ticsite și cu bretelele căzute de pe umeri. Ceilalți călători, nici adolescenți, nici adulți ca mama sau bătrâni ca bunicii, nici cerșetori, puteau fi studenți. Mai puțin cei îmbrăcați în haine largi, de hip-hop, care-mi imaginam că nu terminaseră nici măcar liceul.

— Ei, altă viață, a zis mama când am urcat la suprafață în aglomerația din Piața Sudului.

— Da, bună viața aici! Hai să mergem mai repede, i-am zis uitându-mă spre vânzătorii ambulanți care își întinseseră marfa pe trotuar, în afara pieței agroalimentare.

Urma o stație de maxi-taxi din care coborau oameni cu sacoșe din rafie, apoi tarabele verzi ale unor țigănci care vindeau flori la intrare în cimitirul Cărămidarii de Jos. Abia după cimitir începea o viață mai bună cu blocuri sau sedii de firme. Mai aveam câteva minute în care să mă confund cu ceilalți, să fiu o fată obișnuită cu un rucsac în spate care merge pe Șoseaua Berceni alături de mama ei, fericită că e în București, trăgând o geantă de voiaj după ea. De fapt, geanta neagră cu dungi roșii orizontale ne dădea de gol – nici prea mare, dar nici suficient de mică încât să părem de-ale locului.