Mama e mai bine

Start
391 vizualizări
Citiți în 32 de minute
1

Împing tubul de plastic, iar carnea albită între degetele mele opune rezistență. Pîrîie pînă cînd vîrful acului trece de primul strat, apoi se lasă străpunsă ca o bucată de unt. E prima dată cînd fac injecție cuiva și mă întreb cum s-ar simți în palmă mînerul unui cuțit care pătrunde între coaste. După atîția ani n-ar trebui să mă mai sperie propria imaginație și totuși alung gîndul abia înfiripat al matricidului. Ridic privirea să-i cer încuviințarea. Fața ei e întoarsă spre perete.

— Apăs?

Vocea mea o face să tresară. Întoarce capul și mă privește nedumerită.

— Eu știu?

În urma cuvintelor, buzele i se strîng într-o linie decolorată. Resemnată, dă din mînă, iar pleoapele îi coboară peste ochii adînciți în orbite.

— Și-așa tot…

Fraza îi rămîne suspendată în aer. În ultimele zile boala i s-a strecurat pînă în discurs, transformîndu-l într-o dezlînare diferită de cea obișnuită. Înșiruiri de cuvinte pline de ezitarea din înaintarea cameleonului, fraze împănate cu spații punctate la care așteptăm în zadar completări. Aș zice că s-a hotărît să concureze cu tata pentru monopolul asupra începutului de demență, dar e doar oboseala ultimelor două zile și noaptea în care a plutit între realitate și vis printre siluetele nevăzute ale rudelor moarte.

Deasupra chiloților, abdomenul ei bombat cirotic așteaptă anticoagulantul. Singurul medicament care ne-ar putea da de gol. În ochii unui cunoscător, cele cîteva miligrame de enoxaparină sodică ar scoate-o din zona domestică a invocatei infecții urinare și ar plasa-o direct în statisticile pandemiei unde și este, oficial. 

Înainte să apăs pistonul, închide din nou ochii și întoarce capul. Nu vrea să fie nici măcar martoră, iar asta mă face să injectez serul mai repede decît aveam de gînd. Fața ei schimonosită de durere îmi confirmă bănuielile asupra cubului de gheață recomandat a se folosi înainte. Își trage bluza la loc și se învelește cu pilota. 

Pînă spre dimineață, vin în ușa dormitorului ori de cîte ori îi aud scîncetele de animal în agonie. Stau acolo și-i urmăresc pieptul ridicîndu-se și coborînd ritmic. Înainte să se lumineze, mă strecor la capul patului și sting veioza. Din camera lui tata nu se aude nimic. Mă apropii de ușa întredeschisă și îi zăresc silueta întinsă pe saltea.

Mă întorc în dormitorul meu și verific telefonul. Acum o săptămînă și ceva, cînd Luiza mi-a propus să ne vedem, am folosit-o pe mama drept scuză. Mi-ar plăcea să mai sune, dar cel mai probabil se gîndește că asta a fost ocazia perfectă să-mi fac ieșirea din scenă. Sau nu vrea să deranjeze. Cînd ai pe cineva bolnav, n-ai timp de prostii. Ea a trecut de multe ori prin așa ceva, știe să navigheze apele astea. Exact cum ar trebui să știu și eu la vîrsta mea.

Mă așez pe pat și tastez.

îmi pare rău că n-am mai apucat să vorbim. sper să ne auzim curînd

Privesc cîteva secunde inimioara de la sfîrșit și șterg. Poate nu e momentul să trimit astfel de mesaje. Poate nici nu se mai gîndește la mine. Și oricum, doarme. Toată lumea doarme, în afară de mine. Scot Biblia de sub pernă și mă întind în pat, cu cartea pe piept. „Tatăl nostru care ești în ceruri…” În cerurile din mintea mea, Dumnezeu capătă ochii migdalați ai Luizei și buzele ei pline.

Și ce să-i spun? Că după ce am făcut împreună mișto de crucifixurile atîrnate de clanțe, de credincioșii care aleargă de la o biserică la alta în căutarea salvării de virus, de măștile de protecție coborîte în fața raclelor cu moaște înaintea sărutului, am descoperit divinitatea? Sau, mai exact, că am hotărît să-i accept existența și să închei cu ea un tîrg provizoriu? Că doar mărturisirea în fața ei mai poate șterge vina, le poate proteja pe mama și pe asistentă? Și că doar așa relația noastră poate rezista?

Cînd mă trezesc, e deja lumină. Pun Biblia pe raft și ies din cameră. În bucătărie, tata stă în fața aragazului și privește pierdut apa fiartă din ibric.

— S-a ridicat, a fost la baie, acum e la ea în cameră, îmi spune.

Stă în pat. Și-a pus halatul bun și se piaptănă, iar mișcările i-au devenit sigure. Privirea nu-i mai alunecă pe suprafața lucrurilor.

— Ce zici, mai vine? spune cînd mă vede în prag.

Dumnezeu cunoaște istoriile născute din orice „dacă”, dar poate azi-noapte ar fi trebuit să mă rog în mod explicit și pentru asta.

— De ce să nu mai vină?

— Dacă au sunat-o ăștia de la DSP?

— Crezi că la fiecare caz confirmat se-apucă să avertizeze fiecare cadru medical din țară?

Cît rămîne în zona lucrurilor deja întîmplate, îi pot ține mintea departe de adevăratul pericol: să ne trezim cu poliția comunitară la ușă în timp ce Gina îi face tratamentul.

— Poate a sunat ea la DSP.

— De ce?

Ridică din umeri și continuă să culeagă fire de păr de pe pilotă și din perie. Le înfășoară pe arătător și degetul mijlociu în inele roșcate și le așază lîngă ea, pe pat. Un obicei căpătat acum douăzeci de ani după ședințele de radioterapie și care, de atunci, îi însoțește orice episod de boală.

— Nici măcar nu știe cum te cheamă, spun, sperînd să nu pomenească nimic de baza de date.

— Are adresa.

Ia oglinda de pe noptieră și își studiază cei cîțiva centimetri de păr alb de la rădăcină.

— Arăt rău, așa-i?

Nu-mi amintesc să o fi văzut ca acum nici cînd era internată la IOB. În schimb, țin minte mirosul medicamentelor amestecat cu cel de hipoclorit, cel al parfumului folosit de ea în acea vreme și al portocalelor aduse de tata, pe care tot eu le mîncam. Niciodată nu mi-a reproșat lucrul ăsta, așa cum încă o face cu ceilalți. „Erai student și aveai o singură pereche de adidași, și ăia rupți” ține să-mi reamintească cu fiecare ocazie, și nu înțeleg rostul. Ne știm amîndoi trucurile, ca doi magicieni ieșiți la pensie.

— Ești bolnavă, nu se pune.

— Ce să se pună?

Zîmbește nedumerită, dar nu am energie să-i explic gluma. Ocolesc patul și mă duc la fereastră. În fața blocului, vecinul de la patru și-a pus pe bancă baxul de hîrtie igienică și sacoșele burdușite cu mîncare. Își trage masca de pe figură, scuipă într-o parte și și-o așază la loc. „Nebunia asta i-a redus pe cei mai mulți la două găuri: gură și cur”, mi-a spus Luiza la început. „Tuburi digestive în căutare de hrană și sex.” Nu cred că în apartamentul ăsta s-a făcut vreodată sex. Nu știu să fi văzut vreodată măcar un gest de tandrețe între mama și tata, iar eu nu am adus nicio femeie acasă. De masturbat, nu mai îndrăznesc în ultima vreme, de teamă să nu pice înțelegerea cu Dumnezeu.

— Dacă nu mai vine, nu știu ce fac.

„Nici eu”, îmi vine să-i spun. Au trecut doar patru zile de cînd iau decizii, și deja am obosit. O zi întreagă am sunat peste tot pînă am dat de Gina. Nu cred că aș reuși să găsesc pe altcineva. Acum aș vrea să dorm și atît.

— O să vină, nu te-agita.

Dă din cap. Ia peria și începe din nou să se pieptene.

— Ieri a-ntîrziat o oră, acum trebuia să vină la șapte și-i deja și jumate… Nu-mi place de ea, nu-i serioasă. Eu înțeleg că se duce și la cabinetul ăla particular, dar acum dimineață nu trebuie s-ajungă și ea la muncă? Și pe urmă stă de-o uită Dumnezeu, iar mănînc tîrziu. Și vorbește mult, se bagă-n mine și… Nu știu… Cum să-i zic să stea mai departe? Numai pentru ea nu-mi mai făceam acum griji, că-n rest…

— E singura pe care am găsit-o.

— Știu, dar uite că…

„Uite că era mai bine dacă mă lăsai în spital. Acolo erau obligați să se ocupe de mine”, ar vrea să spună. Iar eu ar trebui să șterg din minte disperarea de pe fața ei cînd o conduceau spre container și apoi aceeași expresie cînd am decis să o scot de acolo pe propria răspundere.

— Îți aduc ceaiul să iei pastilele?

Din prag, tata îi zîmbește binevoitor. 

— Trebuie să mănînc mai întîi, Dănuț, ai uitat? Nu pot să le iau pe stomacul gol.

Tata o privește insistent. Se abține cu greu să zică ceva și îi mulțumesc în gînd. Scoate din buzunarul pantalonilor de trening o cutie și o așază lîngă celelalte medicamente.

— Ce-i acolo?

— Antibioticul. Era în bucătărie.

— Care antibiotic, Dănuț? Nu era aici? Ia vezi tu, mamă, ce-a pus ăsta acolo.

Iau cutia și o bag în buzunar înainte să se enerveze.

— E celălalt, așa-i? Dănuț, ai uitat că am alergie la antibioticul ăla? Nu te-am trimis eu înapoi la farmacie să iei ce trebuie? Ăsta vrea să mă omoare.

Privește spre mine așteptînd să zic ceva.

— Doamne, ce repede uită, spune după ce tata se întoarce în bucătărie. Nu știu ce să mai fac, vorbești cu el ca și cu pereții.

Renunț să-i mai explic pentru a nu știu cîta oară că mintea intră în declin chiar și fără problemele lui. Că tocmai asta ar fi absurd, să ne așteptăm ca mintea să-i funcționeze tot mai bine.

— Și nu știu, mi-e așa de femeia asta.

Încă mă prinde pe picior greșit rapiditatea cu care trece de la un subiect de discuție la altul.

— Așa ce?

— Dacă se îmbolnăvește și ea?

Nu găsesc niciun răspuns care ne-ar liniști.

— Numai la asta mă gîndesc, continuă.

Loganul Ginei intră cu viteză pe alee și parchează în fața blocului. Asistenta deschide portiera, își ia geanta și se îndreaptă cu pași grăbiți spre ușa blocului. Îmi place energia ei. Timp de mai bine de o oră cît stă la noi, casa asta prinde viață.

— A venit, spun și ocolesc patul.

Mama își pune cele două măști de protecție una peste alta și își trece încă o dată mîna prin păr. Mă întreabă din priviri dacă arată bine.

— Ce face doamna? se aude Gina în holul de la intrare.

Nu așteaptă răspunsul lui tata și se repede spre dormitor, gata să ne ciocnim pe hol.

— Ia uite, toată lumea s-a trezit.

Își face loc pe lîngă mine și intră în cameră.

— Ei, da, ați prins culoare, sînteți mult mai bine, așa-i?

— Da, puțin, dar tot mă simt așa…

— Ei, lăsați, că uite ce frumoasă sînteți.

Își scoate paltonul, îl aruncă pe pat și se așază lîngă mama, care își verifică măștile și privește speriată cînd la Gina, cînd la mine.

— Stați liniștită, doamnă. Ne testează la spital, la două, trei zile.

Intru și mă așez pe pat. Tata s-a oprit în ușă și toți trei o urmărim pe asistentă.

— Azi băgăm și glucoză, și ceva vitamine, spune după ce verifică antebrațul mamei. O să dureze puțin mai mult, dar ia să vedeți cum vă pun pe picioare-n cîteva zile.

— Dar știți că am alergie la…

— Doamnă, stați liniștită că de-astea le dau și-n spital la bolnavi. De unde credeți că le am?

Mama îmi aruncă din nou o privire disperată.

— Du-te, mamă, nu sta aici.

— Lăsați-l să stea dacă vrea, doamnă, nu mă deranjează.

Mama prinde momentul cînd Gina nu e atentă și îmi face semn să mă așez cît mai departe. „Am stat atîtea ore lîngă tine, dacă e ceva, am luat deja.”

— Dănuț, mergi și fă o cafea pentru doamna, nu sta aici. Sau du-te și cumpără ce-am zis.

— Mă duc eu, îi spun.

— Lasă, că dacă te îmbolnăvești, cine mai are grijă de noi? Du-te și fă cafeaua mai întîi, îi spune lui tata care clatină din cap și pleacă, bombănind.

— Nu vă deranjați, domnu’, am băut deja una, strigă Gina după el.

Se întoarce spre mama și zîmbește.

— Lăsați-i să stea, doamnă, că doar pe ei îi aveți ajutoare, nu? Dă-mi și mie…

Gina îmi arată spre flaconul cu ser fiziologic.

— Eh, domnu’ nu prea-mi mai e de ajutor că…

Asistenta înfige acul în capacul flaconului și umple seringa.

— De ce? Ce-are?

— Cred că un început de demență.

— Și n-ați fost cu el la medic să vedeți?

— Da’ vrea?

— Lăsați că vorbesc eu cu el după ce terminăm aici.

Mama dă din cap și se uită spre mine.

— Du-te, mamă, și mai dormi.

Îi fac semn că sînt bine. Gina strînge garoul și fixează acul în venă. Agită cu mișcări de barman flaconul, îl agață de eșarfă și mi-l întinde. Mă urc pe pat și trec eșarfa peste brațul lustrei, lăsînd sticla să se bălăngăne în aer.

— Hai c-o să vă faceți bine. Ia uite ce frumoasă sînteți. Și ce halat frumos aveți.

Îi fac semn că sînt bine. Gina strînge garoul și fixează acul în venă. Agită cu mișcări de barman flaconul, îl agață de eșarfă și mi-l întinde. Mă urc pe pat și trec eșarfa peste brațul lustrei, lăsînd sticla să se bălăngăne în aer.

— Hai c-o să vă faceți bine. Ia uite ce frumoasă sînteți. Și ce halat frumos aveți.

— Știți cîți ani are halatul ăsta? spune mama și mîngîie materialul decolorat. Douăzeci de ani. L-am luat cînd m-am operat, că n-aveam nici…

— Ce operație?

— La…

Mama arată spre piept și vocea începe să-i tremure.

— Dar n-ați mai avut probleme de-atunci, nu? spune Gina atentă la debitul perfuziei.

— Cu asta, nu. Cu altele.

Gina mai verifică o dată perfuzia, ia loc pe pat și pune palma pe piciorul mamei.

— Cu inima, rinichii, coloana…, continuă mama.

— Și băiatul?

— Cred că-i bine. Ești bine, mă?

Mă întorc spre ele și dau din cap că da.

— Nu se-nsoară?

— De unde, doamnă.

— Dar cîți ani are? Cîți ani ai?

— 41.

— Cu șapte ani mai mic ca mine. Ce mai aștepți?

— Unde să se ducă, doamnă? Nu vedeți ce scumpe-s casele acum? Și cu nenorocirea asta…

— Ei, doar nu ziceam pentru mîine. După ce trece pandemia.

Aș vrea să mă ridic și să ies din cameră. Scot telefonul și încep să butonez la întîmplare.

— Și nici nu cred că are pe cineva. Ai, mă, pe cineva?

Mă fac că nu o aud.

— Cum să n-aibă, doamnă? spune Gina. Ia zi, ai?

Bag telefonul în buzunar și inspir adînc. Îmi privesc pantalonii de trening și-mi imaginez niște genunchi plini de julituri, sub tivul unor pantaloni scurți.

— Da, am. Sau…

— Ai? strigă mama și se ridică mai bine între perne. De cînd?

— Vreo lună și ceva.

— Cum o cheamă?

— Luiza.

— Ia uite, și mie nu-mi zice nimic.

— Dar ce, trebuie să vă spună tot?

— Păi nu sînt maică-sa?

Gina se ridică. Lovește cu bobîrnacul tubul perfuziei și-mi cere să-i dau flaconul cu glucoză.

— Și ce mai aștepți? îmi spune.

Se urcă pe pat, înfige acul în recipientul de plastic agățat de lustră și injectează glucoza.

— Mută-te cu ea. N-ar trebui să mai stai cu părinții la vîrsta asta.

— Unde să se mute?

— Găsesc ei, doamnă. De unde-i fata?

— Sibiu.

— Tocmai acolo? strigă din nou mama. Să vină încoace, stați aici.

— Unde, doamnă, aici? Trebuie să se mute singuri. Are casă?

Dau din cap că da.

— Ia uite, gata, s-a rezolvat.

— Unde să plece tocmai în celălalt capăt de țară? Trebuie să-și găsească de muncă acolo, e greu.

„Vorbim doar de o lună. Și mai întîi ar trebui să mă lămuresc dacă mai sîntem împreună”, aș vrea să le spun. Mama se trage mai departe de Gina, își așază din nou măștile pe față și mă privește cu ochii mari.

— Stați liniștită, doamnă, spune Gina, apoi se întoarce spre mine. Ce, ți-e teamă că nu te descurci?

— Se descurcă, răspunde mama. Cine a avut grijă de mine? Dacă nu era el… dacă mă lăsam în baza momîii de bărbate-miu…

Vocea începe să-i tremure din nou. Mîngîie așternutul și înghite în sec.

— Sau știu eu… Te-ai descurca, mă?

Nu reușesc să mă imaginez spălînd, călcînd, făcînd de mîncare și probabil nici ea. La curățenie nu aș avea probleme. E singura treabă în care m-a implicat pînă acum.

— Din partea mea, să se mute, dar dacă ar fi măcar aici în oraș, aș putea să-l ajut la treburi, la…

Deschid fereastra de WhatsApp a Luizei. E conectată. Ezit cîteva clipe înainte să tastez.

crezi că ne putem auzi la telefon? mama e mai bine

Aștept în zadar o continuare la thumb up-ul ei din fereastră. Fac o poză și i-o trimit. În cadru, mama strînge măștile în jurul nasului, încercînd să stea cît mai departe de Gina.

îmi pare rău nu cred că merge între noi hai s-o lăsăm baltă

Citesc mesajul de mai multe ori, în speranța că descopăr ceva ce mi-a scăpat, pînă cînd Luiza se deconectează. Mama își continuă lamentările, iar Gina îi oferă contraargumente. În cerurile din mintea mea, divinitatea nu mai are chipul Luizei. Nu mai are nici chipul Dianei, tipa de acum trei ani, nici al Iuliei, tipa de acum șapte ani, nici al Simonei, al Marinei, al Cristinei. Are părul roșcat, cuta adîncă dintre sprîncenele mamei și linia subțire a gurii ei peste care se revarsă mustața lui Nietzsche. Bag mîna în buzunar și pipăi cutia cu antibioticul. Scot două fiole, le așez pe măsuță lîngă celelalte medicamente și ies din cameră, sub privirile absente ale lui tata.

Gabriel MACSIM (n. 1977) este absolvent al Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București, unde are și un doctorat în matematică. A urmat cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A fost finalist al bursei Prima carte (Fundația Friends for Friends) – profesori Marius Chivu și Florin Iaru (2017-2018). A publicat povestiri în antologia KIWI (2021, 2022) și în revistele Iocan, Steaua, Timpul, Echinox. Vezi mâinile mele este debutul lui editorial.

1 Comment

  1. Gabriel Macsim valorifică literar tema concomitent bătătorită și inepuizabilă a vieții în timpul pandemiei. Relațiile interumane sunt bine surprinse, de la cele din interiorul familiei, cu părinți bolnavi și un băiat neînsurat la 41 de ani, din perspectiva căruia e scrisă această proză și până la fragilitatea accentuată a unei potențiale relații de iubire și a intervenției quasi-obligatorii a unui cadru medical. Se insistă cu precădere asupra relației mamă-fiu, în context nu doar pandemic, ci și al unor antecedente medicale ale mamei, reiterate obsesiv. Efectul e îngroșat de probabila demență a tatălui, pe ajutorul căruia nu se mai poate conta, așadar. Naratorul prezintă cu abilitate anularea intimității, în condițiile excepționale cunoscute, prilej de imersiune în text a ridicolului, a absurdului și, desigur, de micșorare a ponderii inevitabile a tragicului. Și asta pentru că, așa cum știu toți cei care au trăit lunile pandemice, lucrurile s-au petrecut într-un registru neverosimil, alterând astfel aproape ireversibil percepțiile anterioare. Exact aceste mutații și nuanțe sunt foarte bine și atent evidențiate în textul lui Gabriel Macsim.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”