Vezi mîinile mele
(fragment)

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul de povestiri Vezi mîinile mele de Gabriel Macsim, apărut de curând în colecţia Ego. Proză.

439 vizualizări
Citiți în 11 de minute

„Gabriel Macsim ar fi trebuit să fie, azi, la al doilea volum și să se bucure de o recunoaștere pe măsură, dar viața și pandemia au decis altfel. Păcat. E un prozator complet, insolit, neiertător, curios, surprinzător, care intrigă, seduce și pune probleme. Lumea lui e una privită la microscop, până la ultima celulă, până își pierde umanitatea, doar că nu știm niciodată cine e cel care privește. Abia la sfârșitul cărții simți că e vorba de un extraterestru. Altă explicație nu poate fi.” (Florin Iaru)

„Stranietatea dă farmecul povestirilor lui Gabriel Macsim, un prozator cu o preferință evidentă pentru întâmplări, situații și cazuri neobișnuite, la limita paranormalului cu fantezia. Uneori întunecate, cu implicații metafizice, parabolele și scenariile imaginate de Gabriel Macsim au un aftertaste prelung și neliniștitor. Mai ales proza titulară, un Blade Runner ortodoxist, distopie religioasă hi-tech, în care ecumenismul pansexual se refugiază, la propriu și la figurat, într-un stil de viață primordial, departe de catedralismul virtual, pentru a prezerva umanitatea de combo-ul religiei mercantile cu tehnologia hipnotică.” (Marius Chivu)


Fragment din povestirea Vezi mâinile mele

Fără excepţie, chiar şi după treizeci şi trei de ani de la deces, cadavrele sînt aproape intacte. Zeci de mii de tuberculi imenşi confiaţi, ţepeni de E‑uri, îşi aşteaptă răbdători sanctificarea în fiecare cimitir, aliniaţi în sicrie, la doi metri sub pămînt. E moştenirea unei culturi gastronomice datînd de la începutul secolului şi transmisă de la o generaţie la alta. Obiceiuri culinare care au transformat cimitirele în limburi. Depozite în care trupurile sînt puse la păstrare pînă în ziua deshumării. Abia atunci te desparţi definitiv de cei pe care i‑ai pierdut. Pînă atunci ştii că sînt aici, în siguranţă, şi că îi vei mai vedea o dată, iar asta îţi dă sentimentul consolator al unei prezenţe îndepărtate. Sînt încă aici, chiar dacă tăcuţi şi nevăzuţi, şi o vreme nu trebuie să te desparţi de ei de tot. Între deces şi incinerare ai la dispoziţie o lungă perioadă în care să te obişnuieşti cu ideea pierderii.

Împăcat sau nu, ziua aceea va veni. Vei sta lîngă mormînt, alături de cei trei preoţi androizi din comisie şi, pînă la deschiderea completă a sicriului, ţi se va scana codul 3DQR primit la depunerea dosarului. Un sfert de oră cît durează slujba religioasă ai timp să‑ţi iei rămas‑bun. Va fi ultima oară cînd îl/o vei mai vedea. Sicriul va fi apoi transportat către cel mai apropiat crematoriu BOR unde, într‑unul dintre sanctificomate, partea corpului aleasă în cerere va fi amputată, iar restul trupului, incinerat. În două zile vei primi acasă urna cu cenuşa, iar în două săptămîni, rezultatul anchetei, în general pozitiv.

La fel ar fi trebuit să fie şi în cazul meu. Astăzi ar fi trebuit să‑l văd pentru prima dată pe bunicul în carne şi oase şi, în aceeaşi zi, să‑mi iau rămas‑bun de la el. Nu m‑ar fi ajutat să‑l cunosc cu adevărat, să‑i aflu povestea. Chiar şi aşa, nimic din toate astea nu s‑a întîmplat. Imaginea trupului lui smochinit, schimbat la culoare, aşa cum mi l‑am închipuit în ultimele zile, a fost înlocuită cu cea a cîtorva oase înşirate pe materialul cîndva alb al sicriului. Teama iniţială a fost înlocuită, mai întîi de uimire, şi apoi de uşurare. Tabloul unor oseminte ascunse sub nişte zdrenţe e mult mai suportabil decît cel al unui trup mumificat.

Au urmat dezamăgirea şi neputinţa. Bunicul n‑avea să fie sfînt ca majoritatea celorlalţi de aici. Am ştiut că ceva e în neregulă de cînd am intrat în cimitir şi m‑am apropiat de cei adunaţi în jurul mormîntului. M‑au privit toţi lung, în tăcere, apoi s‑au uitat unul la altul, fără să ştie ce să facă. Unul dintre preoţi s‑a îndepărtat de grup şi a vorbit la brainphone. Cînd a terminat, s‑a întors şi mi‑a spus că nici nu se putea pune problema unei slujbe religioase. Nu într‑un astfel de caz. Cea făcută în urmă cu treizeci şi trei de ani era suficientă. Abia atunci am priceput că nu putea fi vorba nici măcar de reînhumarea osemintelor, incinerarea sau păstrarea lor undeva în capela cimitirului. Nici nu au întors capul cînd am început să strig după ei. Au ieşit pe poartă şi am rămas doar cu groparul, zecile de cruci aliniate ca o plantaţie şi soarele apăsîndu‑şi greu lumina pe creştetele şi umerii noştri.

Groparul a aşezat oasele într‑o roabă. L‑am urmat în tăcere pînă la pompa de lîngă capelă şi am privit jetul puternic al furtunului alunecînd peste glazura lor poroasă şi din ce în ce mai deschisă la culoare, căutînd o soluţie. Le‑a răsturnat şi le‑a împrăştiat să se usuce pe pînza de sac întinsă alături, pe iarbă. A intrat în capelă şi a ieşit cu un săculeţ negru. Şi‑a scos ţigara electronică şi a fumat în linişte, fără să‑şi ia privirea de la pînza de sac. M‑am gîndit că am ajuns unul dintre milioanele de locuitori ai oraşului aflat dincolo de gardul de ciment al cimitirului.

Azi trebuia să mă despart pentru totdeauna de bunicul, fără să fi aflat măcar o parte din povestea lui, dar nu am făcut‑o. L‑am purtat ore în şir, la pas, pe străzile Bucureştiului, privind în jur, fără să ştiu ce să fac. Acum zace liniştit într‑un colţ al camerei, în săculeţul lui negru. O grămăjoară de oase de culoarea untului învechit, nu mai mare decît o pernuţă decorativă. Bunicul a fost un bărbat firav. N‑ai cum să‑ţi dai seama din poză, dar aş fi putut bănui.

Mă uit înspre el cînd şi cînd, în timp ce vă scriu. Două carpiene ale arătătorului lui drept stau în bagaje, pe un strat de aerogel, în cutiuţa metalică primită de la Iacob. Mi‑a spus că sigur vor veni să ia rămăşiţele. Cei trei preoţi au comis o greşeală pentru care, mai mult ca sigur, vor fi traşi la răspundere. Zvonurile lansate în legătură cu ce s‑a întîmplat azi sînt ultimul lucru dorit de biserică şi autorităţi, aşa că orice dovadă trebuie eliminată, fără a provoca însă un scandal diplomatic.


Citiți un scurt interviu cu autorul la rubrica Cum? din revista noastră.

Gabriel MACSIM (n. 1977) este absolvent al Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București, unde are și un doctorat în matematică. A urmat cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A fost finalist al bursei Prima carte (Fundația Friends for Friends) – profesori Marius Chivu și Florin Iaru (2017-2018). A publicat povestiri în antologia KIWI (2021, 2022) și în revistele Iocan, Steaua, Timpul, Echinox. Vezi mâinile mele este debutul lui editorial.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Jörmungand

Era deja trecut de ora șase când Anton se ridică din pat ca să închidă găinile.