Apartamentul 23

De trei zile stau în pat. Nu m-am ridicat decât să mă duc la W.C. și să mănânc. Mai am o săptămână de concediu și nu am chef să fac nimic. Mi-e greață și am gura uscată. Nu-mi pot scoate din cap episodul din aeroport. În casă e liniște. Din când în când, se aud tramvaiele trecând prin fața blocului. Mă dor oasele și mă simt sleit. Dacă am Covid? Merg să caut în sertarul cu medicamente un test. Știu că mai aveam unul. Răscolesc și nu găsesc nimic. Îl trag cu totul și îl răstorn cu fundul în sus. Îl găsesc, îl scot din cutie, pregătesc soluția, testerul și bețișorul. Citesc încă o dată instrucțiunile. Trebuie să bag bățul cât mai adânc și să îl răsucesc de cinci ori în fiecare nară, să pun testul în soluție, să amestec timp de cinci minute și, la final, să prind pipeta cu lichid și să o strâng în timp ce trag să scot bățul. Zis și făcut. Torn șase picături și aștept cincisprezece minute. Strâng și arunc la gunoi resturile. Apoi mă așez pe jos lângă sertar și sortez medicamentele. Loperamid, ce dracu’ era ăsta? Scot telefonul și caut. Diaree, aaa, OK. Sumamed. Cutia e destul de degradată. Mă uit în ea, blisterulmic are trei pastile mari și albe. Aaa, ăsta e antibioticul ăla bun, de care am făcut rost în primele săptămâni de lockdown. Spuneau că e cel mai bun la Covid. Îl mai luasem când făcusem pneumonie. Trei zile, cât îl luai, dormeai. Îmi aduc aminte că am scris odată cum mă simțeam când am fost răcit. Cine știe când îmi trebuia pentru vreun text… Mă ridic de pe jos și deschid laptopul. Mă așez cu el în pat și caut în fișierul Research. Nu găsesc nimic. Doar un timeline cu o vânătaie. Poze pe zile și informații despre durere. Bun și ăla, dar cum mama naibii am uitat să scriu despre gripă? Lasă, data viitoare. Pun laptopul pe birou și mă întorc la medicamentele de pe jos. Le așez în sertar, în funcție de cât de des le folosesc. Pe alea pe care le iau rar verific data de expirare. În spate de tot, ascund cutia de Zolpidem. Mai am două pastile. Deci patru doze, la nevoie.

De pe casa scării aud vocea doamnei Narcisa. Ciulesc urechile să deslușesc cu cine vorbește. E la Ghena. Săptămâna viitoare se mută în sfârșit în apartamentul pe care și l-a cumpărat la Cernica. Nu pot să cred că spun asta, dar o să-mi fie dor de ea. Pandemia ne-a unit. N-o haleam la început. Cred că mă mutasem de o zi aici și am dat nas în nas cu ea când am ieșit din lift. Aveam în brațe o cutie mare, plină cu perne. A țipat că ăsta nu e lift de marfă. Dinspre ea, venea un miros puternic de Versace Crystal Noir. Aroma dulce, orientală de santal, mosc și citrice mi-a rămas întipărită în nas, o simțeam de fiecare dată când o vedeam. Era deja prea cald afară pentru parfumul ăla și devenea înțepător. Iar ea era aranjată prea mult pentru o dimineață de sâmbătă: părul blond era proaspăt vopsit, tapat cu volum la spate, și era îmbrăcată cu o salopetă gri de satin. Buzele roz nu se potriveau cu restul feței. Erau prea mari, prea artificiale față de ochii blânzi, ușor căzuți. Se vedea că fierbe de nervi, însă pe frunte nu se mișca niciun mușchi. I-am spus sec că știam că nu am voie să car greutăți, pentru că am hernie de disc. A vrut s-o dea la întors, dar s-a bâlbâit și a plecat. Trei zile mai târziu, a ieșit pe ușă chiar când așteptam liftul. Cred că mă pândise.

— Nu se cară gunoiul cu liftul! Se aruncă la tobogan.

— Ce tobogan? am întrebat iritat. Eu am cheie de la curtea interioară, unde îl arunc la tomberon.

Strângeam puternic sacul de nod. Pumnul îmi transpirase. Ce dracu’ voia asta de la mine, altceva nu avea de făcut?

— A, da. Tu nu ai tobogan de gunoi, că nu ai acces. Da, tu sus să îl duci. Și nu ți-a zis proprietarul că nu se duce gunoiul cu liftul? Ce, eu mă dau cu parfumuri scumpe ca apoi să miros a gunoi?

Am tras aer în piept ca să mă calmez și i-am răspuns pe un ton sacadat și ferm:

— Nu, doamnă, nu mi-a zis. Mi-a dat cheie de jos și mi-a zis să îl arunc acolo. Și nu las niciodată gunoiul să se împută.

— Domnișoară.

— Din respect v-am spus doamnă, mă scuzați.

— Îți arăt eu unde e toboganul, hai după mine!

A urmat un șir lung de momente tensionate. Prima dată mi-a făcut reclamație la administrație că îmi fac smoothie dimineața și se aude blenderul tare. Apoi, că mai locuiește cineva cu mine, că a văzut că tot intră cineva noaptea la mine și pleacă dimineața. N-o haleam. Deloc. Până în Joia Mare din lockdown, când mi-a bătut la ușă să-și ceară scuze pentru că m-a supărat. Mi-a adus și niște urdă. Zici că era pe moarte și voia să facă pace. Mi-a fost milă de ea și de Paști m-am dus la ușa ei cu cozonac. Făcusem pentru prima dată cap-coadă unul și chiar ieșise bun. Așa ne-am împrietenit. După care a venit la lansarea cărții mele, de unde a postat zeci de poze și filmulețe. Din când în când, mă mai informa că o prietenă de-ale ei mi-a citit cartea sau îmi aducea câte un exemplar, pe care mă ruga să-l semnez.

Mă ridic de pe jos și mă îndrept către hol. Picioarele mi-au amorțit, parcă am în talpă mii de ace micuțe. Mă dezechilibrez și mă prind repede de dulap, dar nu reușesc să opresc căzătura și mă lovesc de ușă. Se aude o mică bubuitură. Mă opresc, inima îmi îngheață: dacă m-au auzit? Ascult vocile de afară, pare că bubuitura nu a oprit discuția. Pășesc tiptil spre ușa de la intrare și mă lipesc cu spatele de ea. Mă las pe vine încet, până când fundul atinge gresia rece. Tresar puțin, întind picioarele cu grijă și îmi lipesc urechea de ușă.

— Narcisa, nu te enerva. Sigur e o neînțelegere la mijloc.

— Ce neînțelegere? Am prins-o de cap și ea m-a pocnit. Dacă rămâne semn, o omor cu mâna mea!

Vocea doamnei Narcisa răsuna puternic. Uneori, o puteam auzi trei etaje mai jos cum striga la Nicu: Nicule! Nicule! Bă, Nicule! Ajutor! Ea e mereu dramatică. Și e peste tot. În lockdown, ieșea din casă cu două măști pe față și cu o perucă blondă, să nu se așeze Covidul pe păr, asta era justificarea, deși e și aproape cheală. Nu puteai să o contrazici, fusese medic, repeta asta cu fiecare ocazie. Când se enerva, arăta ca un Shar Pei, fața i se aduna în riduri adânci, din care se vedeau capetele negre ale porilor și firișoare de păr. Mare parte din timp era îmbrăcată în blugi sau avea cel puțin un element de jeans pe ea: geaca, șapca sau botinele. Era mereu în mijlocul unui scandal, care mai mult ca sigur era iscat de ea și avea ca punct de pornire o exagerare.

— Dar de ce ai luat-o de cap?

— Ghena, nu mai pot. Nu mai pot. Nu mai am aer. Mă ține aici, în piept.

— Vă aduc o aspirină? Haideți înăuntru, să luați loc.

— Nu intru. Stai să-mi trag sufletul. Am fost să dau mâncare la pisica lu’ Tanti. Sunt cu hainele de animale. Uite, sunt toată plină de păr.

Sigur era cu puloverul ăla negru de mohair. Acum era gri, la cât păr avea pe el. Și perechea aia de egări negri, cu elastic sub talpă, scămoșați și plini de păr.

— Am ieșit să dau mâncare la pisică și pe hol am dat nas în nas cu drogata aia de Vanessa. Și a început să țipe că Nicu nu face nimic cu gaura aia de sub apartamentul 4. Și i-am zis: Ce să facă? Că nu Nicu a spart acolo, ci proprietarul și, dacă a spart, să repare. Că ce e Nicu, salahor? E arhitect, ce pizda mă-sii! E el om bun și ajută, dar gata, nu e treaba lui. Și nesimțita a zis că e un puturos care nu face nimic și blocul ăsta se duce de râpă din cauza lui.

Avea dreptate. Nicu nu făcea mai mult decât era urgent să facă și, dacă Doamne ferește te plângeai, aveai de-a face cu Narcisa.

— Băi, Ghena, am văzut negru în fața ochilor! Cum să zică ea așa ceva de Nicu? Zi de mine! Zi de mine că sunt nebună, zi, că-i adevărat, dar nu te lua de Nicu. Am vrut s-o scuip în față, numai că aveam gura uscată. I-am băgat mâna în cap și am început să trag. Și, nesimțita dracului, că o știu de când era copil, m-a pocnit! Uite, aici. Simt cum îmi fierbe fața. Simt încă palma. O nenorocesc, dacă mă învinețesc. Eu mâine mă duc la Vodafone să plătesc telefonul, mă știe lumea, ce-o să zică?

— Bună ziua! se aude o voce de bărbat.

Pare actorul de la etajul 7. Nu știu ce au cu săracul băiat, dar cum îl prind, cum îl taxează cu ceva: ba că stă și bea noaptea pe acoperișul blocului, ba că are musafiri, ba că face gălăgie noaptea. Nu pare să fie un băiat-problemă. Micuț, blonduț, mereu pe fugă, cară întotdeauna ceva, salută respectuos și pleacă în treaba lui. Niciodată nu se întinde la vorbe, nu pare dornic de socializare.

— Auzi, mă băiete, că mă iau de tine acum, câți locuiți acolo? Că la întreținere apare o persoană. Și tu aduci mereu o fată. Aici apa nu costă? Știi cât a venit gazul?

— Vine prietena mea la mine, dar nu stă legat mai mult de două săptămâni. Știu și eu legea, nu trebuie să o trec, dacă nu stă mai mult de cinșpe zile.

— Aici legea eu o fac. Și celelalte zile unde stă?

— La ea. Stăm acolo două săptămâni, aici două.

— Unde anume stă?

— Dar ce vă interesează?

Vocea actorului de la apartamentul 29 e brusc mai puternică. Cred că s-a enervat. I se simte un mic tremurici în glas.

— Că, dacă nu e bloc vechi și e cu încălzire de la stat, să se treacă acolo cu zero și vă treceți aici cu două.

— Sunteți absurdă, nu vă auziți? O să plec în curând de aici, nu vă mai suport!

Strigă deja și e foarte teatral, de parcă își spune replicile într-o piesă de teatru. Cu greu mă abțin să nu râd.

— Nu pot să chem prieteni la mine, că mă reclamați că joc bowling în casă sau că mă dau cu rolele. Merg pe vârfuri de teamă să nu mă trezesc cu nebuna asta la ușă!

— Nu ți-o fi rușine… i-o retează Ghena. Nebun ești tu!

— Măi băiatule, intervine Narcisa. M-am păruit cu una mai devreme, vrei să bag mâna în capul tău?

Mi-o și imaginez cu mâna ei groasă în ciuful creț al actorului.

— Dacă cu Ghena ți-a mers, cu noua proprietară nu-ți mai merge! Soțul ei e mare avocat. Te mănâncă pușcăria.

— Poate o mănâncă în pizdă și o rezolv ca pe madam. Nu vezi ce cumințică e de când i-am dat pulă?

Asta e bombă! Actorașul s-a futut cu Ghena. Ăsta da subiect. În minte îmi încolțește o idee. Pe fundal, Ghena strigă ceva, actorul râde, Narcisa e mută, dar nu mă mai pot concentra oricum la discuție. Știu ce-o să fac. O să scriu o carte despre ei. Ca Pereți subțiri, dar mai decadentă. Păi, la câte mizerii se întâmplă aici…

S-a lăsat liniște. Lipesc urechea de ușă să-mi dau seama dacă mai spun ceva. Nimic, doar zgomotul străzii și un copil care plânge. Asta e bombă! Actorașul s-a futut cu Ghena. Ăsta da subiect. În minte îmi încolțește o idee. Pe fundal, Ghena strigă ceva, actorul râde, Narcisa e mută, dar nu mă mai pot concentra oricum la discuție. Știu ce-o să fac. O să scriu o carte despre ei. Ca Pereți subțiri, dar mai decadentă. Păi, la câte mizerii se întâmplă aici… Am toate personajele la o aruncătură de băț. Narcisa și cu Nicu o să fie personajele principale și în jurul lor vor fi toți ceilalți vecini. Narcisa o să fie personajul neînțeles. Victimă în timpul comuniștilor, eșec în revoluție. Nicu, eșec și el acum, nostalgic de pe vremurile când era văzut cu ochi buni de partid. Avem de toate. Comunism, tranziție, stat de drept european. Ăsta e! Ăsta e subiectul!

Mă întorc în cameră. Mă învârt în cerc pe marginile covorului, scriind în cap ideea cărții. O să rupă! Amețesc de la atâta învârtit și mă întind pe canapea. Îmi e foame. N-am nimic de mâncare. N-am chef să mai comand nimic. Ies la Mega să fac cumpărături. Mă ridic de pe canapea și mă îndrept spre șifonier. Arunc o privire afară, e soare. Scot o pereche de jeans și un hanorac verde. Mă îmbrac repede cu ele, trag și niște șosete verzi și ies în hol. E liniște. Nu se mai aude nimic pe casa scării. Fetița de la apartamentul 17 repetă la pian. Trag adidașii în picioare și pun pe mine paltonul care atârnă în cui. Iau o sacoșă de pânză, cheile, verific să am portofelul și deschid ușa.

Rămân blocat: doamna Narcisa privește în jos, nemișcată, în fața liftului. Din reflex, trag puternic ușa după mine și se închide cu un zgomot care se sparge într-un ecou. Femeia ridică capul brusc și-l întoarce spre mine: e transfigurată, transpirată, cu buzele vineții și ochii mici, ascunși după falduri de riduri-pungi și cearcăne. Când mă vede, schițează un zâmbet timid și chinuit.

— Ce faci, Mircea? Nici nu știam că ești acasă. Nu spuneai că pleci în concediu? Cum a fost la festival la Iași? Vreau și eu cartea ta, Ghena spune mereu că e bună.

— Săru-mâna, cer un exemplar la editură și vă dau.

Pe-asta, că pe următoarea, în care vei fi personaj principal, nu o s-o vezi niciodată. Mă întorc cu spatele la ea, să încui ușa, și continuu:

— La Iași a fost foarte frumos. Am luat premiul cel mare. Doar că m-am îmbolnăvit.

— Am și eu un teren la Iași, moștenire. Vreau să-l vând. E în spate la Politehnică. Cum adică te-ai îmbolnăvit? Ai Covid? Să ne spui, că trebuie să dezinfectăm în lift și pe casa scării.

— Nu, nu! Stați liniștită, am enterocolită.

Râd – puțin nervos, că mint, dar nu trebuie să știe ea că sunt depresiv. Nu vreau să îi spun că profesoara mea de română din liceu nu știe cine sunt ori că nu prea s-a vândut cartea, iar editura a zis că nu mai bagă nici măcar un cent în promovare.

— Dacă mănânci toate prostiile din oraș… Am văzut la gunoi, numai pungi de la restaurante arunci. Păi, cine știe ce mâncare stricată vând hoții ăia, pun condimente pe ea să nu pută, o spală, am văzut eu pe tabletă. Ție îți trebuie o fată cuminte, ca tine. Să-ți gătească, să spele. Cum am avut eu noroc cu Nicu. El face tot în casă. Și mă tratează cu respect. Măcar la pensie să fiu și eu servită.

— Coborâți? Mă duc la Mega, chiar să cumpăr ceva să-mi fac de mâncare.

— Ce vrei să gătești? Și ce pastile ai luat? Știi că sunt doctor.

Prind mânerul de la ușa liftului și trag. Astfel, o forțez să se dea la o parte. Întind mâna s-o poftesc în lift și intru după ea.

— Loperamid și Sumamed.

— Sumamed știu. E antibiotic. Dar e puternic tare. Loperamid ăsta ce e?

— Păi, a fost cu o infecție și nu trecea, de-asta mi-a dat antibiotic. Trei zile. Am dormit buștean. Mă trezeam doar să merg la baie și să mănânc.

Aici cel puțin nu mințeam.

— Și ce-ai mâncat?

— Am mâncat banane. Acum vreau să-mi fac un pilaf. Dar mi-e foame rău, o să iau niște perluțe de brânză cu smântână, să mănânc până e gata pilaful.

— Eu nu mănânc orez, că mă îngraș, Mircea. Nu mă mai încape nicio haină.

— Coborâți la 4?

— Nu, cobor la parter, că mă duc să văd pisica lui Tanti din curte. Știi că Tanti a murit și avea o pisică. O ținem în curte. Ghena și cu mine îi dăm de mâncare. Mai dădea și Vanessa, dar nu te poți baza pe ea. Nu simți niciodată miros așa, de fum dulce?

— Fum dulce? întreb mirat.

— Ești băiat cuminte și nu știi. Eu știu, că sunt medic. Fumează marijuana. Să îmi zici când miroase și chem Poliția. Numai traficanți de droguri n-am avut în blocul ăsta. Uite, vezi? Uite ce burtă am făcut. Dar n-am avut niciodată așa ceva. Saci de haine am și nu îmi mai vin. I-am zis lui Nicu. Eu o să mănânc o lună numai supă de varză.

Ajungem la parter, deschid ușa și ies, i-o țin și aștept să iasă și ea, apoi închid ușa cu grijă. Deasupra mânerului e o foaie A5 pe care scrie cu majuscule: „VA RUGAM NU TRANTITI USA LA LIFT!!!” Îmi potrivesc ritmul cu al ei și mă prefac că o ascult. Clar ea e personajul principal. Îmi iau rămas-bun și îi promit că îi aduc cartea când vin la întreținere. Iau telefonul în mână și scriu repede un mail la editură, să-mi mai trimită cinci cărți, că iar uit. Afară e mai frig decât mă așteptam. Bate un vânt rece, care-mi intră în piele prin gulerul larg de la hanorac. Strâng șiretul și adun gluga pe gât. După mult timp, simt o stare de bună dispoziție. Sunt optimist. Armenească: așa o să se cheme volumul. Sau cel puțin draftul.

Nici nu mi-am dat seama când am intrat în supermarket. M-am trezit deodată când puneam automat în coș cumpărături fără nicio noimă. Atunci i-am și observat, la raionul cu chipsuri din Mega. El, între două vârste, încă păstra trăsăturile din tinerețe, cu părul lung, bucle cărunte și chelie în vârful capului, poartă o pereche de ochelari rotunzi și se mișcă greu, sprijinindu-se în baston cu o mână, iar în cealaltă cară și el un coș plin de cumpărături. Are un palton de lână gri, ușor scămoșat, și un fular mare și colorat la gât. Vârsta ei e greu de ghicit. Poate să aibă 25, poate să fie chiar de 37 de ani. Părul până deasupra umerilor e nevopsit, iar cele câteva fire cărunte îi ies la suprafață sârmoase. E îmbrăcată cu ceva care seamănă cu un quilt din pătrate mari roșii, negre și verzi, cu flori cusute fără un tipar anume.

Aș fi trecut pe lângă ei fără să îi remarc, dacă nu aș fi vrut un tub verde cu chipsuri, iar ei n-ar fi discutat în contradictoriu fix în fața raftului cu Pringles. Se simte tensiunea dintre ei, dar pare că au prea mult bun-simț să se certe în public. Ușor iritat de poziția în care se află, el o roagă să se hotărască odată. Ea vrea să se sfătuiască, amână decizia. Poate vrea chipsuri pentru filmul de după, mă gândesc, când realizez că le scriu deja povestea în cap, că mi-i imaginez în apartamentul lor mic de două camere în blocul interbelic din cartierul armenesc, cu pereții plini cu cărți și un mix de mobilier vechi și Ikea. El, cu un aer boem și o față blândă de profesor de filosofie, ea arhitectă hippie. În timp ce-i văd cu ochii minții, mă tot învârt, nu știu cum să mă bag între ei și să iau ce vreau de pe raft. El mă vede și o trage și pe ea într-o parte, făcându-mi loc. Le mulțumesc rușinat și plec.

Ne intersectăm din nou la self-check-out. Abia se apucaseră de scanat. Mă uit în coșul lor: o caserolă de roșii cherry și una de humus, o căpățână de usturoi, o pungă de creveți congelați, o legătură de pătrunjel, un Pringles (tot verde). În pungă au o sticlă de vin alb și un pachet de spaghete. Scanez repede și eu sticla de prosecco ieftin și Pringles-ul din coș, le bag în sacoșa de pânză pe care o am de acasă, plătesc și ies. Mi-au rămas în cap, deci au luat aceleași chipsuri ca mine, să vezi ce scandal iese. Intrasem în starea aia creativă când orice om care îmi atrage atenția e personaj. Iar ei erau personaje, numai că nu în proiectul ăsta, poate o proză scurtă pentru o antologie, cine știe? Dacă primesc o invitație, scriu povestea asta.

Ajuns în fața blocului, dau de Narcisa.

— Te așteptam, că voiam să te întreb ceva. Ai fost la Mega, da?

Confirm cu o mișcare scurtă din cap.

— Ai văzut că au pus case din alea să scanezi singur ce ai cumpărat? E bătaie de joc. Știi care e următorul pas? Am văzut eu pe tabletă. Să ne pună să plătim dacă vrem să ne scaneze cineva cumpărăturile. Eu nu am card, eu plătesc cu bani. Păi, la casele astea noi nu poți. Și nici nu știu să umblu acolo. Își bat joc de noi.

— Nu e așa, doamnă. Nu găsesc oameni să lucreze, nu mai vor, că sunt salariile mici.

— Păi, ce le trebuie salarii mari? Au făcut șase ani de Medicină și încă trei de rezidențiat? Ce e așa greu să lucrezi la supermarket? S-au învățat pe bani de la stat. Păi, pe timpul lui Ceaușescu nu vedeai așa ceva. Te trimitea la muncă. Te vedea Poliția ziua pe stradă, te întreba ce faci, de ce nu muncești?

— Haideți, doamnă, că nu e chiar așa. Lucrezi în weekenduri, stai în picioare, ai de-a face cu tot felul de nebuni. Și dumneavoastră ați zis că nu știți să folosiți casa. Eu la alea merg, că nu e coadă.

— Păi, am făcut atâta școală să fac treabă de vânzătoare? Nu e corect.

— Ar putea să dea o reducere dacă scanezi singur, e drept.

— Tot nu-i corect.

Îmi dau seama că nu ajung la nicio concluzie cu ea și o reped să intre, îi zic că mi-e foame și vreau să mănânc. Clar e personajul principal. Dacă ar fi existat o poză care să ilustreze publicul-țintă al ăstora cu teoriile conspirației, poza ei ar fi fost. În pandemie, mi-a zis să nu mă vaccinez. Știe ea, că e doctor. Au pus un cip în vaccin și, cu ajutorul antenelor 5G, omoară bătrânii, să nu mai plătească statul pensii. Cipul ăla ajunge la inimă, face un scurtcircuit și faci atac de cord. Abia aștept să ajung în casă, să desfac sticla de prosecco și să încep să scriu.

(fragment dintr-un roman în lucru)