Poeme

Jucării 

când eram mic
tata mi-a sudat un tractor cu remorcă
din bucăți de tablă găsite prin fabrica la care mergea 
în fiecare zi cu bicicleta.
toată ziua
mă jucam în nisipul din curtea școlii 
până când mă striga mama de la etajul unu să vin acasă.
îmi imaginam că sunt fermier
că am o fermă de vaci și multe hectare de pământ.
adevărul e că
niciodată nu mi-a plăcut să scot gunoiul din grajd
dar mi-a plăcut să stau cu vitele la păscut cât e ziua de lungă
citind din Domnul Fox, Vulpoi fantastic 
și uitându-mă cum se varsă Târnava în Mureș. 

după douăzeci de ani
m-am întors în vechiul nostru apartament
să-mi caut jucăriile.
le-am găsit într-o ladă cu vechituri
atunci
am vrut să fiu din nou copil.

 
Fiare vechi 

n-am înțeles niciodată  
de ce tata nu a scăpat de fiarele vechi
adunate în spatele șopronului.
un morman imens
ce ar putea cădea la cea mai mică mișcare
dar nu
pare destul de rezistent. 

sunt amintiri
pe care tata le adună de mulți ani
de pe vremea când
lucra la fabrica de țiglă.
în fiecare zi aducea un fier
cotit și ruginit
în portbagajul daciei 1300
sau pe bicicletă.
unul azi
altul mâine
până ne-am trezit că
nu mai putem umbla prin curte. 

e timpul să ne luăm rămas-bun de la fiare

 
Strigăt din Mariupol

ea e femeia despre care se vorbește la radio și tv
în ziare și-n rețelele de socializare
pe străzile orașelor ultraaglomerate
pe ulițele satelor noastre, tot mai îmbătrânite și pustii.
femeia asta e acolo
în memoria celor preocupați de stingerea suflării pământești.
al antihriștilor întrupați în oameni
cărora le-au fost smulse inimile.
femeia asta e o mamă îndurerată de pierderea pruncilor
asemenea Rahelei 
ce nu-și dorise mângâierea lumii

 
Toți îngerii au cont pe facebook 

Dumnezeu a dat dezlegare îngerilor
să-și facă cont pe facebook 
cu numele real.
dar unii n-au nume
folosesc data morții
ziua când s-au înălțat la cer
în cutia milei.
pare să le placă
postează tot ce prind
tot ce le era interzis 
când trăiau între zidurile tăcerii.

 
Decembrie sau un alt fel de prăjitură

tai un lemn
îl dezbrac în pielea goală și pictez chipurile morților 
din Ucraina 
pașii pierduți prin zăpada roșie
strigătele mamelor din casele bombardate
sunt mai greu de pictat
dar iarna e lungă 
și mama a început să facă tot felul de prăjituri
în ler.
bate ouăle
frământă aluatul 
curăță merele și le răzuiește
pune zahăr, scorțișoară și iubire din belșug.
continui să pictez
n-am terminat nici măcar un chip
e destul de greu, destul de trist
să pictez morți
care nu vor mai gusta niciodată din prăjiturile mamelor lor.
oricum, ei au gustat dintr-o altă prăjitură
fără gust
fără iubire.
 

Moartea nu-i zâmbește iubirii 

dincolo de Mureș
satul unde moartea nu-i zâmbește iubirii
ci le dă tuturor să poarte teama
de crucile negre.
îi provoacă să-și caute sfârșitul
în Mureș și spirt
în fântânile adânci
sub dărâmăturile caselor
într-un cosor ruginit. 

unul câte unul
urcă dealul până la cimitir.
groparul le face loc să treacă
și cei mai tineri și cei mai bătrâni
și cei care sunt între vârste
dar nu și-au dus anii cu ei. 

în nopțile reci
se prind de mâini de cap de picioare 
și petrec cu îngerii
care mereu au fost de-ai noștri
ai celor care nu suntem nici morți și nici vii. 
 

Poezia a învins singurătatea

la miezul nopții 
becurile stradale s-au stins 
dar singurătatea mai pâlpâie
în inima singuraticului. 

fetița dansează pe scaun 
zâmbește 
apoi adoarme în brațele mamei. 

toți băieții își îmbrățișează iubitele 
în timp ce 
singuraticul caută sensul vieții 
în paharul cu vin sec. 

se ridică și pleacă. 

lanterna telefonului e destul de puternică 
să vadă drumul spre casă. 
vântul îi cuprinde trupul 
căutând un loc călduț. 

la miezul nopții 
poezia a învins singurătatea 
nu mai sunt sec 
nu mai sunt orb 
totul se luminează 
de parcă Dumnezeu ar fi zis: 
„să se nască iubirea.”

 
Colectivizare 

la opt ani, tata mi-a arătat ruinele colectivului din sat, plin de burieni 
și fiare ruginite.
„aici lucrau părinții mei, între zidurile reci.
simți fiecare rană a timpului, sudoarea țăranilor de altădată
zgomotul roților de căruțe.
nu-ți doresc să fi trăit în comunism
dar atunci oamenii erau oameni, fiule.”
mi-a zis ținând de ghidonul bicicletei. 

n-am înțeles mare lucru,
dar uitându-mă în spatele ruinelor, am văzut moara care mai funcționa
și oameni cărând sacii cu grâu 
venind din deal sau de pe malul Mureșului
din alte sate 
cu cai puternici
cu boi bătrâni
trăgând din pipă, bătând din bici. dar nu-i vremea plugușorului, băieți! 

stăteau la rând
până seara târziu, când ieșea morarul la poartă și striga:
„mai sînteți, mă, mai sînteți?”