Teatrul Național „Radu Stanca” a găzduit la mijlocul lui martie 2024 al treilea showcase al secției sale germane, cu mai multe producții recente, unele nominalizate la importante premii teatrale.
Prima producție din program a fost Woyzeck de Georg Büchner, regizată de Hunor Horváth și Edith Buttingsrud Pedersen. O montare mai puțin pulsional-psihologizantă decât altele pe care le-am văzut, cu o atmosferă combinată de teatru popular (cvasi-brechtian), film contemporan „de epocă” și spectacol muzical, cu o narativitate care a estompat nițel (sau așa am resimțit eu, cel puțin) palpitul emoțional, intensitatea tenebroasă a poveștii.
Intriga e ca un fel de „poveste de bâlci”, delimitată net de la început prin „introducerea” făcută de Nebun (ludică și dispusă la jocuri interactive cu sala Emőke Boldizsár), apoi prin derularea secvențelor plasând eroii în prim-plan. Cadrul convenției este clar, iar accentul semantic cade pe personaje, ingenios calibrate regizoral și dramaturgic (Hunor Horváth a operat și o dramaturgie inteligentă a textului, cu destule replici extratextuale, unele pline de umor; din păcate, varianta română a fost un mixaj nițel rebarbativ de lexic colocvial și traducere vetustă).
Woyzeck (jucat cu sensibilitate, acuratețe și apropriere originală a personajului de Gyan Ros Zimmermann) este, astfel, un om pur, un om simplu, curat, senin, de aceea naiv, manipulabil. Interesant e că deriva sa până la crimă pare un dat implacabil al condiției sale și al conjuncturii, nu neapărat o strictă consecință a tratamentului medical. Asta deși Doctorul (jucat cu un aplomb plin de poftă, suculent, de Daniel Bucher) este un samsar fără scrupule de trupuri și creiere, cinic-grobian, dar cumva jovial în tot acest amoralism al său. Nici Căpitanul nu are datele canonice: aici el este un fel de filosof cazon, sfătos, „înțelept”, foarte temporizat în ritm, iar interacțiunea lui Woyzeck cu el are aerul accentuat al unui gag de cinema (Daniel Plier a fost savuros în rol prin alura sa milităros-metafizică; un fel de Moș Teacă neamț). Excelent s-a descurcat în rolul lui Andres – o partitură de raisonneur rațional al lui Woyzeck, empatic și cald – Fabiola Petri.
Marie a fost, într-un fel, un personaj colectiv prin marele număr de actrițe care o secondau, ca un fel de cor victimal, pe titulara rolului, Theodora Sandu, o Marie foarte vulnerabilă, încrezătoare în bărbatul de lângă ea, puternică pentru copila sa (jucată cu o pură delicatețe de Ana Voinea). Momentele coregrafice imaginate foarte pregnant de Edith Buttingsrud Pedersen au configurat acest ca-și-personaj-colectiv de impact scenic, care contrabalansează cumva expozitivitatea narativă dată de numeroasele momente muzicale (altfel, remarcabile din toate punctele de vedere; ilustrație muzicală: Hunor Horváth, muzică adițională: Mihai Dobre, reinterpretare și claviatură: Tamás Kolozsi).
Interesant este că (asumat regizoral, zic eu) o intensitate a sugestiei nu e atinsă nici măcar în scena crimei, ci abia în scena finală, cu ieșirea lui Woyzeck și intrarea fiicei sale. Aici e clipa cathartică a unui spectacol de atmosferă, pictural-abural (decorul schematic și eficient, articulat din cadre și panouri geometrice, din lemn, e realizat de Előd Golicza; costumele fanteziste și neutre cronotopic de Zsófia Gábor, video-designul de Dan Basu, iar lighting-designul de Michael Bischoff – toate contribuind la amprenta asta aburală a spectacolului).
Woyzeck e realizat de o echipă amplă și dedicată, iar asta se vede în complexitatea sa, de care poate profita orice spectator, în registre din cele mai diverse.
O abordare intens-viscerală aproape a realizat regizorul Dumitru Acriș în Ai mei după Gorki, un spectacol care sondează, banal spus, „conflictul dintre generații”. Evident că scenariul dramatic, impregnat de spleen cehovian (se face de altfel o trimitere directă la Cehov în spectacol), are o simbolistică mult mai bogată, frisonantă pe alocuri, frustă și brutală cel mai adesea.
Ai mei e povestea complicată a unei familii închistat-tradiționale, pol al stabilității, dar și al stagnării, în care un tată autoritar (plin de forță, dar și foarte nuanțat în joc Daniel Bucher) și o mamă supusă și tânguioasă (amestec de ascultare necondiționată și disperare maternă în interpretarea Johannei Adam) își țin copiii într-un fel de prizonierat afectiv, negându-le maturizarea. Astfel, Tatiana e incapabilă de decizii, traumatic-interiorizată (cu o mare expresivitate a conturat personajul Ioana Cosma), iar Piotr (Ștefan Tunsoiu, pregnant în rol) pare plămădit parcă dintr-un aluat amorf, lipsit de vitalitate virilă. Ratat în viața de părinte și om este de altfel și Percikin (jucat în registru dublu, resemnat-răzvrătit, de Daniel Plier), privit de tatăl Besemeonov ca un paria al cuviinței sociale, în timp ce fiica acestuia, Polea, are aceeași „cumințenie” ștearsă precum Tatiana (sugestivă și delicată în rol Eva Frățilă).
Personajele adiacente care încearcă să spargă rigidul tipar familial provoacă dure conflicte interioare în mai toți eroii, de la expansiva și lipsita de prejudecăți Elena (excelent contrapunct de extravertire și erotism a construit Emőke Boldizsár, socotită drept „curvă” de supusa mamă a familiei) la rebelul, gălăgiosul, mereu energicul Nil (portretizat cvasi-incandescent de Gyan Ros Zimmermann) ori la foarte speciala Katia, imobilizată în fotoliu cu rotile, personaj ambiguu, androgin aproape, un fel de raisonneur lucid șicinic al realității (minunată în rol Fabiola Petri, care-și dovedește resurse artistice remarcabile).
Decorul spectacolului (conceput tot de Acriș) este simplu și foarte eficient: o masă uriașă, ca un catwalk ori ca un imens catafalc, la care, distanțați, șed uneori eroii; o masă pe care o „rupe” furiosul Nil, destructurând astfel, simbolic, tot rostul, toată temelia familială străveche și tihnită a casei. Întreaga acțiune se derulează în jurul acestei vetre de acum stinse.
Tensiunea scenică e mereu febrilă, frisonantă, dar există câteva scene cu adevărat impresionante. Una e cea pe care am evocat-o mai sus, alta e cea a „masajului” aplicat de Nil Tatianei, în timp ce-și explică planurile de viitor – e un masaj care aproape sfârtecă, e ca o tentativă ultimă de a-i reda palpitul vital fetei limfatice și resemnate. Alta e scena erotică dintre Elena și Piotr, cu replica obsesiv-isterică a mamei („Petia, vino imediat la masă!”). În fine, o a treia e cea în care invalida Katia se ridică din scaunul ei rulant și pleacă să-și facă alt destin. Toate aceste momente, evidente semantic, converg către acel efect cathartic din final, în care cei doi părinți rămân singuri, deznădăjduiți, dar convinși că li se vor întoarce copiii, că vor da greș pe unde vor umbla, în timp ce pe pereții laterali curg imagini cu prunci. Un sentiment contorsionat, dureros îți trezește această scenă: toată mefiența față de conservatorismul abuziv al părinților ți se transformă, ca spectator, într-un sentiment de aproape-vinovăție.
Ai mei e un spectacol care te izbește în interior, indiferent de experiența proprie. Un spectacol foarte omenesc, foarte familiar oricui, de asta am fost atât de descriptiv în analiză.
În fine, a treia producție pe care am văzut-o în showcase a fost unul dintre textele canonice shakespeariene: Visul unei nopți de vară, abordat de regizorul Florian von Hoermann dintr-o perspectivă mai puțin mainstream.
Accentul cade în această montare pe povestea de dragoste, și foarte puțin, schematic aproape, pe savuroasele scene cu meșterii exploatate copios în genere. Or, asumându-și această cheie de lectură, Hoermann construiește un spectacol aproape eteric, deși păstrează notele grotești ale intrigii și elementele comice (transformarea în măgar ori qui-pro-quo-urile de cuplu, două travestiuri introduse regizoral). Excelent au ipostaziat personajele, cu o bună miză pe o anume teatralitate a jocului (dragostea e mereu solemnă, chiar și când frizează ridicolul, nu?), Johanna Adam (Lysander), Emőke Boldizsár (Hermia), Daniel Plier (Demetrius) și Daniel Bucher (Helena).
Meșterii (Patrick Imbrescu, Yannick Becker, Ana Tiepac, Viorel Rață, Eva Frățilă – o parte au jucat și Elfii) sunt conturați ca un soi de brigadă artistică formată din muncitori constructori (de altfel decorul însuși, ingenios articulat din plăci de polistiren, imaginează un șantier de casă, iar costumele, un pic ambigue în momentele cu măști filtrante, sunt pentru toată lumea combinezoane de lucru – scenografie Előd Golicza, costume Zsófia Gábor). Elfii sunt și ei figurați fantasmatic, ca niște tufe de ciulini colorate și umblătoare.
Theseus/Oberon (Marc Illich) și Hippolyta/Titania (Fabiola Petri) fac un cuplu savuros prin permanentele ciondăneli domestice. Remarc din nou registrul foarte variat și energia de joc versatilă ale Fabiolei Petri, deosebită și aici.
Rolul memorabil îl are aici Puck, imaginat delicios de Olga Török ca un spiriduș capricios, vicios, răutăcios, poznaș, de o agilitate scenică absolut gimnastică, pisicos cu Oberon (foarte reușită relația de complicitate (și) afectivă a celor doi), uneori gafeur, dar „descurcăreț”. Un rol impecabil jucat de experimentata și foarte dinamica în expresivitate actriță de la Timișoara.
Varianta lui Hoermann cu Visul… este un spectacol agreabil, foarte ludic, dar nu lipsit de sensibilitate și originalitate în lectură.
Ce a demonstrat showcase-ul secției germane a Teatrului Național „Radu Stanca” a fost nu doar diversitatea repertorială, cât mai ales valoarea impresionantă, nivelul și energia remarcabile ale unei trupe actoricești excelent sudate.
