Mereu cineva uită
ca de la sine va trece
și autosuficiența asta
dobândită aproape explicabil,
cam cât durează să prepari un cappuccino,
atât m-ai iubit,
prea grăbită să te-ndrepți
spre celălalt capăt al întâmplării.
decorul minimalist cu ceașca goală
încerca să-ți rețină imaginea,
e ușor să dai cu umbra de perete
și să pleci
cu aerul că ai dreptate,
greu – să rămâi,
inimile coapte pe jar nu mai sunt la modă,
acum se servesc proaspete.
mereu cineva uită
și altcineva plânge.
Frenetic
ca și cum ar fi
obligatoriu
mimăm fericirea
până când
vom semăna între noi
ca pinguinii
atunci cineva
se va trezi
și va începe
să plângă.
Probabil
ai auzit povestea
cu peștii din acvariu
pe care i-a mâncat
pisica,
nu curiozitatea
de a găsi piatra filosofală,
evident nu-i mare scofală,
azi,
transformarea minciunii
în adevăr
se numește marketing,
după ultimul pește,
pisica s-a lins mulțumită
pe bot,
a mai rămas neonul
și planctonul,
mâine o să le scot.
Fiecare iubire
mi-e silă de QR-coduri
și semnături electronice,
cândva
am învățat să scriu
cu mâna
în mâna învățătoarei
și desenând fiecare literă,
degetul pus pe ecran,
întoarcerea la străbunii
neștiutori de carte,
mă doare foaia scrisă stângaci
trădând distanța dintre tine
și proiecția ta mercantilă,
viața e locul în care
se întâlnește
cererea de dragoste
cu oferta,
iar mie îmi place
să-ncep cu alineat nou
fiecare iubire.
1 Comment
Comentarii
V-ar mai putea interesa
Cele mai recente din „Poezie”
EDIȚIA A 12-A, STOCKHOLM
Dacă aș fi știut puterea cuvântului nu aș fi scris. Niciodată.Poate așa Dumnezeu și-ar fi întors
Poeme de Dorina Brândușa LANDÉN
de Florin Gherman
de Vasi Prode
Paulin Octavian Boldiș detestă tehnica, în poezie cel puțin, având nostalgia scrisului de mână, învățat în școala primară. După mai bine de un secol de istorie și de poezie, autorul este echivalentul, păstrând proporțiile, acelor sămănătoriști și poporaniști care formau gustul public majoritar în interbelic. Pentru că meritul lui E.Lovinescu e tocmai acela de a fi fost cu un pas înaintea vremurilor: ideologia literară a modernismului, susținută de el, a căpătat, în optica postmoderniștilor optzeciști – cap de serie fiind criticul și istoricul literar Ion Bogdan Lefter – aura definirii întregii perioade interbelice deși, încă o dată, gustul majoritar numai modernist nu era, proba supremă fiind derapajele multiple de la finele deceniului 4 ale secolului 20.