Poeme

1) dulce românie
ești la fel de obosită ca prostituatele din chișinău
sub unghiile tale încape tot atâta rapăn cât purtam noi zilnic în piept
venele ți-s obosite de injecții &
stomacul nu mai tolerează atâta hell

schemă clasică – păcănele farmacie patiserie amanet păcănele farmacie amanet bancomat BT 
boschetar întins în stație cu berea ciuc alături
și uite mai încolo este și-o librărie

dulce românie
tu ești sora mai mare
care se presupune a fi mai deșteaptă și frumoasă
chiar dacă mă-ta nu știe că te-a futut juma de liceu și că fiecare noapte 
bagi speed la garaje în spatele clubului
îți tremură genunchii sub lumini fosforescente pentru că 
e greu să te dai drept ceea ce nu ești de fapt
machiajul ți-a curs de la plâns și în colțul buzelor se vede voma cu micul-dejun
acuma în schimb chiar arăți ca o păpușă expusă pe vitrina cu sticla prăfuită

dulce românie
lasă-mă dracu cu bătrânii ipocriți îmbrăcați la costum care-mi râd în față când mi-aud accentul
sau scriitori auto-proclamați scriitori și intelectuali auto-proclamați intelectuali
esența e acolo unde se vorbește puțin dar se face mult
esența e acolo când taci și arăți cu degetul spre direcția de unde miroase a putred

dulce românie
vorbim mai stâlcit româna, recunosc
și folosim calchieri din rusă
dar profesorii îmi spun că autorii basarabeni știu să răsucească cuțitu-n rană
iar eu sunt de acord și mereu voi fi
limba nu-i decât o lopată care dezgroapă oasele pe care mergem zilnic
și ce frumos e că ieșim gropari calificați de la litere
vezi că totuși am perspective mama

dulce românie
te iubesc și te-am iubit mereu
de când copilăream la tine-n munți și beam bere cu mici la Sovata
dar hai să ne coborâm la aceeași altitudine
să ne așezăm la masă privindu-ne în ochi
să ne apucăm de mâini, nu de cabluri deschise cu voltaj înalt
și să-ncepem a spune lucrurilor pe nume

imaginea din baltă ți s-a distorsionat demult de la flegmele lăsate de orice trecător
deși cei care scuipă sunt tot de-ai tăi
iar eu 
iubitul tău candidat român de pretutindeni
n-am făcut decât s-arăt cu degetul
spre direcția de unde miroase
a putred
 
2) sunt omul estului și m-am născut în frig  
degetele mi-s reci toată viața
gazul s-a scumpit 
în țara vecină e război 
numai flacăra arăgazului mă încălzește
acea „mamă patrie” despre care învățam poezii în clasa I
nu-i decât o mamă vitregă care mă pune mereu cu genunchii pe grăunțe 

sunt omul estului și primii pași mi i-am făcut pe asfalt crăpat, nu pe iarbă
nu sunt din moscova dar am crescut și eu în mlaștină 
am crescut cu o disperare latentă
ca durerea ce te roade înăuntru și nu-nțelegi de ce
o durere de la care vreau să vomit și să sărut asfaltul crăpat în același timp
o durere pe care părinții au simțit-o și n-au știut ce să facă
o durere de la care am plecat de-acasă la 18 ani
promițând că poate m-oi întoarce
toată adolescența ne întreceam cine se va adânci mai puțin în noroi
astfel unii s-au apucat de droguri la 17 ani iar
alții s-au lăsat de băut pe la 18

sunt omul estului și am două limbi materne
ambele-mi sunt ca două surori mai mici 
care-mi recită poezii urcate pe un scaun în fața oaspeților
doar că la urmă când oaspeții pleacă
ele se sugrumă una pe alta
certându-se a cui poezie a fost mai frumoasă
și mie-mi vine să-mi smulg părul din cap la cât de mult le iubesc pe ambele

sunt omul estului și viața mea e un film alb-negru
pe fundal se-aud piese triste-n limba rusă iar
cărțile pe care le citesc au toate cotorul ros și litere scrise cu grafie chirilică
când se sfârșește filmul la credits niciodată nu apare dumnezeu

sunt omul estului și nu mai înțeleg nimic din ce se vorbește la televizor
cine-mi vrea binele și cine răul
cine-i criminal și cine-i provocator
ce-nseamnă război și ce-i operațiune specială
în schimb îi înțeleg pe bețivii de lângă bloc
care înghit dușca de vodcă cu ușurința cu care
cineva apasă pe butoane-n Kremlin 
o înțeleg pe dementa din scara vecină
care mereu cerea țigări și bani de cafea 
deși n-am mai văzut-o de când și-a spart geamul cu un scaun
poate s-a uitat prin geam și ceva nu i-a plăcut
nu știu
dar îs sigur că pe acești oameni îi înțeleg cel mai bine

sunt omul estului și m-am născut în cartier industrial
cu fumul fabricilor, căi ferate, case abandonate și oameni frânți
zi de zi mă scald în rămășițe de imperiu
și văd totul destul de clar prin sticla prăfuită din troleu

doamne ajută-mă de dimineață în loc de geam să ies pe ușă
căci eu nu mai cred în vreo scăpare
la fel cum nici moscova nu crede în lacrimi
și dă-ne nouă 
celor înstrăinați
putere
multă multă
putere
 
3) îmi salut mama cu cel mai gingaș substantiv
și mă-ndrept spre ușă
dă-mi drumul la mânecă
vreau să ies
când eram mic îmi tot închipuiam că merg pe o alee înzăpezită
cu țigara-n gură și convingerea că știu unde merg
deși ceața devine mai densă
iar blocurile de 5 etaje seamănă cu niște conserve de pateu goale

la gară din magnetofoanele vechi cântă piese triste-n limba rusă
prostituatele continuă să șchiopăteze pe trasă călcând pe seringi chiștoace și sticle goale de vodcă
alături se vinde lemn piatră nisip
un cartier post-sovietic în care fumul de la fabrici ascunde bucătăriile călduroase din hrușciovci 
eu continui să merg cu țigara-n gură simțind cum fulgii mi se culcă-n plete
la fel cum și eu obișnuiam să mă culc în patul meu de-acasă
acuma eu n-am pat n-am casă am doar țigara-n buze care arde mai repede ca focul vostru din șemineu
am calea lactee în oase și dorința să ies mai repede de-aici
așadar privește-mă în ochi, închide gura și ascultă-mă

închide ușa după mine
în buzunarele blugilor decolorați
am doar un pachet de țigări 
și speranțe-n ziua de mâine
mai pot auzi trosnetul focului și să văd
cum aburii ies din ceaiul pus pe masă
iar în față 
o alee înzăpezită
pe care urmează să-mi las
urma pașilor