Poeme

A rămânerii

Atât mai stăm
cât de-o miluire conducându-și zestrea spre fapt,
cât de-un crenel retezat, de un șarpe mușcat.
Mai stăm firimituri, cât de-un mânjet din cai,
sau cât valuri de buze ciocănind frisonat
precum paseri ce poartă în pliscuri
dar de vene coraille
reușesc să mai umfle vreo broască
cu vreo limfă, cu vreun pai.

Atât mai stăm
cât e dâra completă de tei,
cât e lemnul a vară, cât sunt tălpi de femei,
prin cuibare, prin sare,
prin orbite de zmei.

Atât stăm
cât se mai poate dormi fără sâmbure,
cât mâl vânturat se preschimbă în vulture
iscat, niscaivat 
chiar din gura din care
tot ce se frânge
flutură tulbure, amplu, uscat.

 
A umerilor

Și se făcu pe pământ vreme
când mamele lumii împărțeau oamenilor
tigve de întuneric gata biruit.

Îndepărtați unii-ntr-alții,
dăruiții emanau, de-acum,
pupilă caldă.

Apoi, a prins a picura,
răspântiile își cocleau pitit rădăcina.

Ploua ploaie cu umeri. 
Cu umeri căzuți.

 
A noului

Arătător vei mângâia placenta
cu degetul de lut,
cu unghia de sticlă,
până vei ști
în câte părți egale 
se împătură scâncetul.

Tu, nou-născutul,
mereul, revrutul,
cel ivit gata spumegat
din laptele de moașă
lăsat la uscat
pe palme întinse, labile,
pe care genunchii răniți au întins
ștergare brodate cu-andrele sterile.

Venire-n vânar.

De azi e lăsare în lume,
lăsarea la har.

 
A chemării

Ne-au chemat atunci.

Țin minte, am plecat 
în zig-zag aclamat, aburcat,
călcând urma cu susul la sus,
respirând astupat, bărbat pe bărbat,
cu toții, cu porții cât morții.
Porneam la trasat de conducte prin bronhii de-avat,
la vânat, la vărsat de exod
lustruit bob cu bob 
spre piatra încinsă de prea mult norod,
de prea mută albie, în prea surd pârâu,
cu secerea stinsă 
înfiptă apoi în blândul desfrâu.

Ne vindecă gura
saliva-femura
mânjită-n mustăți din piatră de moară
ce murmură grâu.



A dedicării

Am lângă mine un loc gol.
Atât de gol încât îți poți scoate mâna prin el.
O poți flutura, o poți oferi.

Am lângă mine un loc gol,
gol în toate direcțiile,
exact ca un loc liber.

Îți poți lăsa vorbele acolo
fără să ți le asculte nimeni.
Le găsești întocmai cum le-ai fi rânduit
pe falduri de mângâiere blocată
în zimții osului temporal
ori pe scăpări în hohot ale buzei de jos.

Îi pot indica.
Nu-l pot desena
întrucât locul meu gol 
și-a rătăcit marginile.

Am lângă mine un loc gol
de care nu pot scăpa.

Îl pot doar dedica.