muntele
stau la masă cu spirite confuze
și le spun că atunci când Dumnezeu îmi dă inspirație văd sensul disperării
lumea imaterială mă imploră să rămân în pustietate
iar hornurile scot fum imaginar să-mi dea impresia căldurii
când explorez pădurile
crengile se mută
aud strigăte de ajutor din case părăsite
viscolul îmi calcă pe urme
oameni ce mor subit stau speriați în colțul podului
mă roagă să le citesc povești
spiritele celor vârstnici vor să-și aducă aminte de copilărie
trimit energii în pământ
să fiu mai aproape de ei
plictisiți
descriu trecerea în neființă și râd
când apusul acoperă dealurile
mă duc în casa din jos după lemne
privesc găurile din ziduri
ronțăi coji uscate și aștept ca trupul să se transforme în liniște
glasurile celor înecați
nopțile
pescuiesc din râu
casete cu vocile celor înecați
siluetele sălciilor
luminează malul
crengi ascuțite
feliază spiritul
debusolat
să târăsc prin noroi să strâng ce a rămas
ochii dispar
din obrajii găuriți curg capete sfârtecate
păsările adoptă glasurile celor plecați
porumbelul roșu
pe bulevard
trecătorii suflă în palme
stratul de zăpadă acoperă pervazul
ca un zid indestructibil
vecinul fumează în balcon
împrejmuit de plante ofilite
mă vede și zice
„te aștept la ușă”
soția
ocupă ermetic fotoliul
aidoma unei supracoperte mâzgălite
salută greoi
își proptește privirea în ecran
și silabisește lent cuvinte despre boală
pe bulevard
trecătorii mănâncă înghețată în lumina apusul călduros
vecinul mă vede
știu că mă așteaptă la ușă
când spune
„armata a fost grea”
din uniforma veche
uitată pe dulap
curg picuri de sânge
plantele din balcon șoptesc
„de când soția a plecat dintre noi moartea îl obsedează”
ascult și torn băutură de casă
vocea fantomatică
zice că e gata mâncarea
hainele ei întinse pe fotoliu încă se uită la emisiuni
de când a plecat dintre noi
zilnic
un porumbel roșu ocupă balconul
ideea reîntâlnirii îl înfioară
fantoma
în cealaltă casă
merg după lemne uscate de prun
am văzut-o în colțul holului
purta rochia de noapte
avea părul nepieptănat
chipul împietrit
conturul neclar
neatentă la mine
asculta râul și păsările
dealurile îi sunt familiare
lipsa companiei n-o afectează
uneori
chipurile ni se întâlnesc
uit s-o întreb de ce n-a părăsit buciumul
apoi aud cum vorbește singură despre vecinii care se îmbată pe deal
în mijlocul munților
singura variantă de supraviețuire e conexiunea dintre vii și morți
liniștea creează vibrații
haine lăsate la uscat sunt aruncate pe iarba umedă
semn că sfoara prinsă între doi copaci nu-mi aparține
noaptea
mă duc după lemne în casa din jos
ține poze în mâinile fantomatice
îmi arată ce frumoasă era
Aceste poezii ale lui Antonio Doda discursivizează – sic! – relația specială dintre vii și morți, dintr-o perspectivă ambiguă, pe alocuri echivocă. Este, de fapt, o strategie de apărare a psihicului: copleșit de omniprezența funebrului, poetul pare că vorbește în dodii, menținând un fragil echilibru între firesc și ireverențios. Tablourile sunt vizibil marcate de această ambiguitate, mărindu-i miza. O postură oarecum inedită ne propune Antonio Doda, evidențiată printr-un lexic aparent limitat, dar suficient de expresiv, totuși, încât să întrețină fiorul poetic. A suivre, fără accent grav, dar cu un ton inconfundabil.