Am crezut
că autoizolarea,
lăbuțele pufoase ale liniștii
vor aduce pe hârtie fantasmele
care hoinăresc prin mintea mea,
insectele care întruchipează perfecțiunea.
Am crezut că astfel
va exista un pretext, un context.
Înainte, un autobuz pierdut,
stângăcia armonioasă a vreunui cuplu,
librăriile ticsite sau pustii,
străzile anxioase erau forțele de portanță
din jurul existenței mele.
În spatele ferestrelor închise
se uită mutarea pieselor de șah.
Music Box
Ochiul se hrănește grăbit, fără să mestece.
Stări, ezitări. Oameni cu priviri fixe,
pulsul în același ritm cu pasul.
Pe Lipscani o chitară vibrând.
Gânduri cu voce tare
și sentimentul atroce de vulnerabilitate
căruia i se rezistă cu greu.
O ședință foto pe un colț de bancă.
Doi îndrăgostiți stângaci, abundență
de imagini.
Perechi argintii încă ținându-se de mână
și recurența lui „cine sunt eu?”
Câte-un leu, cinci, zece lei în cutia chitării
pentru băiatul care își va aminti și va ști.
Mereu
mă privești de dincolo de ceva:
o masă, o zi, un geam de autobuz,
o experiență irepetabilă,
din mesageria telefonului,
dintr-un întuneric foarte încăpător.
atent cartografiat de spaimă.
Ca o mașinărie neunsă
scârțâind din toate încheieturile,
ascultând paralizată vocea orașului,
respira greoi
prăvălită
pe asfalt pielea,
pielea ta incertă.
Celuloid
despre cât zâmbet încape într-o sâmbătă,
despre cum de ceva timp
inima refuză să iasắ din tranșee,
despre sânge – această marfă complicată
în care prezentul și viitorul
se întâmplă simultan,
mintea rulează încontinuu scurtmetraje.
În regia unei dimineți de luni,
visez o ieșire din labirint: Fii bună! mi-au spus, fără să mă învețe însă că mai întâi
trebuia să știu să fiu bună cu mine,
mai blândă, mai grijulie, ca să rezist
până la soundtrack-ul de final.
I fear oblivion, replica oricărui început.
Îmi trec atâtea bizarerii prin minte,
dar nicio idee salvatoare.
Dacă nu îți poți ține respirația până la Sfârșit, mai apare că ai făcut parte din distribuție?
Careless whisper
Să spunem că ne pasă
e cel mai simplu lucru de pe lumea asta.
Sub un ficus prăfuit,
un candelabru cu două becuri cu filamentul ars, loc pentru poza perfectă.
Loc în care să te minți
că îți pasă. Nimic nu e mai simplu.
O ramă veche fără fotografie,
un ceainic și o ceașcă
lipsind din propria poveste.
Să spunem că ne pasă
e cel mai simplu lucru de pe lumea asta.
Un coridor lung, oameni, mese, vegetație,
ah, e doar o oglindă pentru heruvimi,
veioze, nevroze, necroze.
Uși de metrou deschise, miez de noapte
în care îți poți spune orice.
