The Last Tango in Paris
Neum se uită la The Last Tango in Paris.
Femeia din el se înfioară la vederea lui Marlon Brando.
Bărbătul, nu masculul, din el se zburlește din toți perii
la apariția Mariei Schneider.
Acea tinerețe a lor e foarte actuală pentru el,
e acum, e aici, e în ființa lui, e continuă.
Cu ei descoperă dimensiunea infinită a limitelor lui.
Îi caută în lume pe amândoi și vede că niciunul nu mai e.
Nici u-nul nu mai es-te.
Femeia și bărbatul se chircesc fericiți în el.
Această fericire durează cât vor ei.
Ceva din viața lor se întoarce, se dă peste cap înăuntrul lui.
Mâna care apără lumânarea aprinsă
Ei ascultă împreună Take my Breath Away
și Neuma îl întreabă pe Teremin cum s-ar traduce.
El o întreabă dacă vrea traducerea abstractă sau pe cea trupească.
Neuma le vrea pe ambele.
Teremin îi spune că una ar fi ca ea să-i taie respirația cu o foarfecă
imediat ce el îi iese în drum.
O a doua ar fi ca ea să vină exact în fața lui
și să îl inspire brusc până el riscă să dispară.
Ea rămâne pe gânduri – care dintre variante
e cea trupească.
Poem ivănescian
Neum știe.
Teremina nu e perfectă.
Nu are rost să intre în detalii care țin de mișcarea mâinilor și a picioarelor,
de grosimea sau de subțirimea lor,
dacă are vreun sân mai tânăr, iar celălalt și mai precoce,
de ce simte ea, acum, când se află cu spatele la el.
Important e că ea i-a dăruit silueta,
că în dreptul ei norii se răvășesc
și dintre ei răsare soarele.
Chiar nu mai contează dacă el nu mai face diferența
între răsărit și apus.
De fapt,
contează,
dar nu e important.
***
Florile din rochia Neumei plutesc suspendate
pe fundalul negru
de parcă Teremin, în vecinătatea ei,
se roagă dinăuntrul întregii sale puteri.
Ea nu se teme de vânt.
Hainele ei fâlfâie ca niște aripi străine,
pielea ei albește,
carnea i se înfoaie.
Ea îi întinde la uscat hainele
și nimic nu mai contează.
Nici fostul lor miros,
nici forma lui imprimată în ele,
nici culoarea ființei lui.
Absolut nimic.
***
Cei doi erau siguri că la sfârșitul vieții terestre
iubirea lor va călători sigură de cei în care a locuit
și își va aminti cum vălurea lumea
și o unduia cât puteau ei cuprinde cu ochii,
ca atunci când poți vedea vântul,
fără ca cei dimprejur să înțeleagă ce li se întâmplă.
***
Neum adună în palmă nisipul ridicat de tălpile Tereminei,
îl pune într-o pungă și-și face planuri
despre cum va contempla formele ridicând punga
în inima nopții, în dreptul răsăritului.
Îi va veni ideea să pună bazele unei științe prin care să citească
în acel nisip gesturile brațelor ei în timp ce fuge.
***
Teremin nu știe ce soare o urmărește pe Neuma,
nu știe cum trece ea peste kilometri de reliefuri
cu umbra ei lungă până la el.
Nu știe cum se lungesc și se alungesc kilometrii care, poate,
ei sunt cei ce trag în urmă umbra.
***
A doua zi după ce Neum face dragoste cu Teremina
multe femei îl privesc cu atenție.
El crede că, uneori, în locul lui, apare ea și ele o observă.
Ceva despre singurătate
Neuma îi apucă haina, o ține în dreptul ochilor, nasului și gurii
știind că doar ele pot face asta.
Atunci, Teremin poate simți și de la celălalt capăt al lumii
cum este să privești în ochi lumina,
cum e să fii sărutat
și să-ți fie tras afară sufletul până la posedare.
El, singurul ei motiv,
singur în motivul ei.
E și aici o mare singurătate.
Tristețea
Nu știu dacă e de la felul cum Teremina își ridică
sau își pleacă pleoapele peste lucruri pe care nu le vede.
Sau de la lentoarea mâinilor.
Stă în dreptul ferestrei și în jurul ei tristețea se învârte în spirale tot mai largi.
Geamul ferestrei devine oglindă.
În cameră se înserează simțitor.
Trupul ei e înecat în întuneric.
Despre cum o voce poate luci
Am senzația că prin bluza ta tăiată în părțile sensibile,
după modelul branhiilor peștilor mării,
mă lași să privesc în tine și să-ți văd mecanismul iubirii,
așa cum privești din casă lumea
printre zăbrelele jaluzelelor
și ea apare în deplinătatea părților sale sensibile,
așa cum nu ți s-a dedat niciodată.
Mișcările incerte ale iubirii
E limpede, Neuma se îndepărtează și Teremin o admiră
cum îi cade părul peste umeri,
până îi face trupul nedeslușit de lumină.
Mâinile lui se lungesc, tălpile o caută,
hainele o îmbracă pe la spate.
Nu se va ști niciodată dacă ea își șterge pașii făcuți
ori el se grăbește.
Nici una dintre păsările dinăuntrul lor
nu a fost văzută zburând în afară.
