***
Arborele de oraș crește chinuit. Respiră noxe, aude tot felul de zgomote, rădăcinile îi tresar la trepidațiile din asfalt. Arborele de oraș e ajustat tot timpul de băieții de la cablurile electrice. El nu stârnește curiozitatea. Oamenii nu trec pe lângă el ca printr-o pădure. Arborele de oraș atrage atenția doar toamna, când lasă impresia că moare, sau atunci când se usucă stingher. Arborele de oraș e chitros și arde greu. Iar până la urmă chiar moare de tot. Ca orice copac, în picioare. Puteți admira inerția deplină a scheletului său firav.
Momente trupeşti
Clipesc atât cât să nu pierd firicelele de aur purtate de vânt,
trupușoare vii de lumină să rămână topite sub pleoape.
Îmi golesc pieptul de aer până-l aduc la putințe mai mici.
Sternul meu lucește
lustruit de un timp îngăduitor, ospitalier,
cu tresăriri și străluminări.
1986. Cutremur
Când în cer se scuturau tăblii de exact 16 cm
şi scânteiau de ne luminau chipurile belite de roşeaţă
mama se oprea din drum, se pleca şi-şi făcea
cruci lungi, ortodoxe,
exact ca atunci când pământul zăngănea geamurile de la vitrină
şi câinilor de porţelan li se spărgeau dinţii în gură,
când paharele-și dădeau binețe zgomotos
și sticlele lui nenea Iancu tremurau de-absența lui.
Dintre toţi doar tata nu-şi făcea nici măcar
crucea lui rară, ghemuită pe pieptul proletar,
de ruşine că-njura de toate cele sfinte.
Atunci pământul se oprea din galop şi-l privea,
noi jubilam că tata e jupân pe-o chichineaţă de apartament.
Mama privea în cerul plafonului scobit de lustră.
***
Mama visa să ne aibă pe fiecare dintre noi încă din noaptea nunții,
când ținea buchetul de gladiole de plastic în brațe ca pe un copil.
Apoi ne-am născut pe rând, am apucat toți să vedem florile pe care eram puși
să le spălăm cu peria și să le punem cu sfințenie înapoi în vază.
Puteri şi putinţe pentru moalele capului
Pe-acea femeie care i-a vorbit urât și-a hutuchit-o pe bunica Slăbuţă
în biserică, în faţa altarului, fără s-o cunoască
n-am s-o uit nici moartă.
Cuvintele mele să-i dea spasme în ciolane,
să-i unească oasele-n pământ prin țărână.
Pe nenea Alexandru – care-a împins-o în colţul sobei de şi-a rupt coasta
şi i-a dat mâncare cu porţia după ce-a murit bunicul,
ţinut întins pe prispă şi-ntrebat rar: „Ce faci, puriule?”
şi spre noi, lărgindu-şi mustăţile: „N-aude, c-a făcut la Tunuri!”,
dar bunicul nu ne mai recunoştea pe nici unul, ne confunda,
ne-amesteca, ne permuta de parcă nu era pe moarte şi-ncă mai avea putere –
l-am iertat încă de atunci,
de fapt, am închis ochii şi-i păstrez aşa.
***
Am ajuns să-mi doresc să fie război la mine, la Tecuci, doar acolo,
și etajul patru al blocului meu să fie bombardat, dar vizitabil,
să mai văd iar orașul de la acel nivel,
din direcția vecinilor mei dispăruți aici sau dincolo.
Recunosc o disperare aici, acceptată pe jumătate trupește, pe jumătate sufletește.
Blocul de verdeaţă
Dac-o fi să mă-mbogăţesc
o să-mi fac un bloc numai al meu, identic cu cel în care-am crescut.
Fără uşi, fără ferestre va fi, doar găurile pe care să intre
lăstari din via pusă de mine la fiecare scară.
Să crească şi să-l înfeșe de sus în jos,
de-o parte şi de alta.
S-ajungă vin pentru toţi vecinii mei din realitatea astălaltă
şi să bea până să creadă că trăiesc dincolo.
