„…am rămas un diletant care nu poate scrie decît după ce a epuizat toate motivele și pretextele de a nu o face”

Em. Galaicu-Păun: Înainte să deschid cortina acestui interviu, n-am încotro, trebuie să revenim după Cortina de Fier. Suntem în 1987, la Moscova se ține Târgul de Carte al țărilor socialiste, iar ce nu se vinde pe loc – sunt mulți moldoveni în capitala URSS, majoritatea la studii (nu ca acum, la muncă) –, ajunge în librăria „Дружба”. Astfel că, în vara lui ’87, puneam mâna pe volumul Poezie și livresc, de Al. Cistelecan, atras de titlu – mea culpa, numele nu-mi spunea nimic –, iar lectura m-a ținut cu sufletul la gură preț de câteva zile. Așa îl descopeream pe Mircea Ivănescu – încercând să refac, în mintea mea, poemul întreg după câteva versuri citate, ca un arheolog care reconstituie vasul după un ciob –, de care nu m-am mai despărțit, dar și alte nume, din cei 30 de poeți prezenți în carte. Spune-mi, te rog, cum ai ajuns să debutezi în volum la „Gallimard”-ul de atunci al României, Editura Cartea Românească? Ce rol a avut poetul Florin Mugur, lectorul de carte, despre care am auzit vorbindu-se doar de bine? Ți-au fost cenzurate unele pagini sau chiar texte întregi? Ai semna și astăziPoezie și livresc, fără să adaugi/să scoți nimic?

Al. Cistelecan: Cinstit vorbind, aia nu era o carte scrisă, ci doar o carte încropită, iar apariția ei i se datorează în totul lui Florin Mugur. Nu-l cunoșteam pe Florin Mugur, cum nu cunoșteam pe mai nimeni atunci și nici nu voiam să-i cunosc, îndeosebi pe poeți, altfel decît prin cărțile lor. Scrisesem un comentariu despre el și-n urma lui am primit un fel de scrisoare deschisă – ceva de felul ăsta trebuie să fi fost de vreme ce mie mi-a înmînat-o Mircea Mihăieș gata citită, iar eu voi fi fost ultimul ei cititor – frumoasă, pe cît țin minte, la care i-am și răspuns. M-am trezit apoi cu un telefon de la el în care-mi propunea să mă debuteze în ‘87 – și ne-am și înțeles. Pe atunci apăreau niște planuri editoriale anuale și, cînd l-am văzut pe cel al Cărții Românești, n-am văzut nici urmă de cartea mea în el. Mă apucasem, dacă nu cu spor, măcar cu entuziasm de carte, dar cînd am văzut că nu era în plan, am lăsat-o baltă. Mi-a fost jenă să-l întreb pe Mugur de ce nu era trecută în plan; mă gîndeam că s-o fi străduit s-o impună, dar că n-a reușit și nu mai avea rost să-l necăjesc și eu. Prin septembrie m-a sunat însă să-mi spună că mă așteaptă cu manuscrisul. I-am spus că, nevăzînd cartea în plan, nu m-am ținut de ea. Iar el mi-a zis că de ce mă iau după planurile alea, că-s pur formale, dar cartea e planificată la apariție. N-aveam cartea, decît un fel de început, așa că i-am spus că n-am ce-i duce. Pînă la urmă m-a convins totuși, invocînd vremurile, în care un prilej odată scăpat putea fi scăpat pentru totdeauna; mai ales m-am lăsat convins de argumentul că, de bine-de rău, erau lucruri scrise de mine, chiar dacă nu cum aș fi vrut. Decisiv a fost însă argumentul că el ținea ca unul din ultimele lucruri pe care voia să le facă era să fie el cel care m-a debutat. Am încropit cartea – se și vede – și i-am dus-o. N-a scos nimic din ea, pe cît mi-amintesc, doar m-a rugat să mai includ un poet (cred că era șeful lui de la editură) – așa că, acasă la Ion Bogdan Lefter, am mai adăugat o pagină și jumătate.

Desigur că dacă aș scrie-o, aș semna-o. Sînt poeți care lipsesc fără scuză, după cum sînt și din cei care puteau lipsi pentru o poetică (asta era pledoaria) de natura culturans/cultura naturans.

Ce au poetele și n-au poeții? De regulă sînt simpatice și la ardențe, și la jale, pe cînd poeții bocitori devin repede ridicoli, dacă nu știu să jelească măcar ca Pablo Neruda.

Em. G.-P.: Să mai rămânem puțin în anii ’80, înainte ca revoluția din decembrie 1989, pe de-o parte, și prăbușirea URSS în 1991, pe de-alta, să facă permeabilă frontiera de pe Prut, permițând circulația cărților în „cele două state românești” (cum le plăcea să spună, într-o primă fază, unor politicieni). Nu e nici un autor basarabean în Poezie și livresc (nu-i pun la socoteală pe Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Adrian Păunescu, având cu toții origini basarabene, dar crescând și formându-se în România), chiar dacă, bunăoară, un Grigore Vieru „trecuse Prutul”, și nu o dată, și nici nu oarecum, ci publicând în colecția „Cele mai frumoase poezii”, Albatros, 1981, Izvorul și clipa, cu o prefață de Marin Sorescu. Aveai habar ce se scrie în RSS Moldovenească la acea oră? „Prima rândunică” editorială – alias Grigore Vieru – îți trezea interesul pentru poezia scrisă peste Prut? Care era – și dacă exista, în general – orizontul tău de așteptare față de confrații de condei din Basarabia?  

Al. C.: Drept să-ți spun, n-am prea luat în seamă criteriul graniței și pentru mine nu era mai relevant dacă un poet e basarabean sau ardelean (sau altceva) – erau toți poeți români. Nu știu dacă era o procedură corectă, acum aș zice că nu, pentru că basarabenii aveau o condiție de două ori mai dramatică. E cea pe care o desfășoară Grigore Vieru în poemele sale – țară înstrăinată, exil acasă, istoria ca rană, limba ca ultim refugiu. Ca material poetic, nu era ceva nou, am mai avut asemenea etape de elegie istorică (la ardeleni în primul rînd), așa încît părea o recădere în alte vremi. Dar drama era adevărată și ar fi fost nefiresc să nu fie trăită și sublimată în poezii. Vieru face parte tipologic din linia Goga și poezia lui cred că e ultima manifestare notabilă a cîntării de plai. Dar sîngele lui liric e prea sentimental pentru a fi devenit unul livresc. Ca „basarabeni” nu identificam, de fapt, decît doi poeți – pe Mateevici și pe Vieru. De ceilalți nici nu știam, așa că au reprezentat o revelație după ’90. M-am simțit, pe bună dreptate, vinovat și după ’90 chiar am acordat un fel de interes preferențial poeților basarabeni. Nu mi-a plăcut condescendența cu care erau primiți în România și pe care – după cum au dovedit-o în scurt timp – n-o meritau. Apele s-au nivelat destul de repede și azi, dacă un basarabean nu dă singur indicații, nu sînt motive critice de a fi judecat astfel. Deși, poate, la cei foarte tineri, un semn de distincție ar putea fi nostalgia copilăriei și mitul bunicilor, folosite într-un biografism minimalist. Copilăria basarabeană e deja un capitol liric destul de consistent.

Em. G.-P.: La rându-mi pot să confirm că – vorba ta – „apele s-au nivelat destul de repede”, încă la începutul anilor ’90, ba chiar aș zice că literatura română a funcționat după principiul vaselor comunicante – atât că… la cote diferite: într-o primă fază, literatura diasporei s-a bucurat de-un regim preferențial, dar nici cea a basarabenilor (mă refer în special la autorii optzeciști) nu a fost trecută cu vedere. Care au fost pentru tine marile surprize ale poeziei românești (de pretutindeni) din primul deceniu de – atât cât este – libertate, că-i vorba de România sau de R. Moldova? Cele două volume de cronici la zi – Top ten, Dacia, 2000, și Al doilea top, Aula, 2004 – acoperă mare parte a peisajului poetic sau merg pe vârfuri?

Al. C.: Nu știu dacă e potrivit conceptul de „surpriză”. Cum nu știam mai nimic despre poeții din Moldova și nici despre cei din diaspora, tot ce am aflat poate fi surpriză. Dar o surpriză datorată ignoranței nu știu dacă e veritabilă… Poate Andrei Codrescu să fie surpriza autentică, întrucît despre el aș fi putut afla mai din timp… Faptul că poeții basarabeni nu erau „provinciali” n-ar trebui să intre în categoria asta…

Comentariile de acolo sînt, în principiu, consacrate unor cărți de excelență… Asta era ideea rubricii (și a celorlalte rubrici pe care le-a introdus Radu G. Țeposu la Cuvîntul…)… Așa se face că unii autori reapar… în vreme ce alții lipsesc… Sînt opțiuni destul de relative, fie din pricina calendarului editorial (uneori într-o lună apăreau mai multe cărți bune și mai bune chiar și decît cea pentru care am optat în luna următoare…), fie din cauza mea (gust, poștă ș.a.).

Em. G.-P.: De fapt, chiar tu ai venit cu surpriza – de unde era de așteptat că vei da primul studiu monografic consacrat lui Mircea Ivănescu – despre care spuneai într-un interviu că „scria chiar cum aș fi vrut eu, scria chiar «poezia mea»” –, în 2000 publici, la Editura Fundației Culturale Române, ditamai cărțoiul Celălalt Pillat. Este chiar teza ta de doctorat, dar lămurește-mă, te rog: de ce să-ți dai doctoratul scriind despre un poet intrat demult în canon, și nu despre unul pe care abia teza ta să-l facă intrat în canon?

Al. C.: O să-ți dau și ție răspunsul pe care i l-am dat chiar lui Mircea Ivănescu. Cel puțin atîta vreme cît s-a putut, am evitat să-i cunosc personal pe poeți. Dar mai ales nu voiam să-l cunosc pe M. Ivănescu, tocmai pentru că-mi scria poezia pe care aș fi vrut s-o scriu. Dar nu-i după voia omului, așa că l-am cunoscut în cele din urmă, pe la finele lui ’80, cînd, într-o dimineață, m-a trezit cu un telefon Radu Enescu, zorindu-mă să merg la Astoria orădeană – era barul unde ne beam cafeaua și unde doamna Florica avea grijă să primim chiar cafea, nu nechezol – pentru că mă așteaptă M. Ivănescu. Firește că am crezut că-i o glumă, dar era adevărat: M. Ivănescu era în turneu bahic, împreună cu Drăgănoiu, și i-am găsit bînd „ceai” din niște căni butucănoase pline cu vodcă (era înainte de ora zece și alcoolice se puteau comanda doar după). Scrisesem despre el vreo trei comentarii, așa că mi-a spus că-i supărat pe mine pentru că nu l-am făcut genial. I-am răspuns că mai am timp, dar din una-ntr-alta m-a întrebat (dar tot nu de tot serios) de ce nu scriu o carte despre el. Răspunsul meu a fost însă serios – și acuma, cînd îl repet, este –: nu sînt atît de cult încît să pot scrie despre poezia lui. Firește că a încercat să mă încurajeze zicînd că referințele din poezia sa sînt doar la două-trei cărți. Modestia lui era și jucată, și reală, dar eu deja văzusem că nu e vers care să nu trimită undeva. Cred că, într-un fel, ăsta a fost coșmarul creativ al lui M. Ivănescu: orice ar fi spus, era deja spus – și mai bine. Nu putea găsi ceva pur inaugural. Poezie și livresc, dacă aș fi scris-o, ar fi fost cel puțin pe jumătate dedicată lui (se vede un început), tocmai pentru această agonie în clișee, tocmai pentru că, pornind de la o situație existențială, el cădea imediat într-una livrescă și nu mai putea ajunge la autenticitatea existențială ca atare. Anxietatea influenței devenise la el dopaj. Nici acum nu m-aș lăuda că pot identifica toate trimiterile și aluziile pe care le face. Avea și o memorie infernală, cred că din pricina ei nu putea trece de lecturile făcute și se lăsa identificat cu ele. N-am scris-o și nici nu cred c-o voi scrie – cartea despre el –; mă mulțumesc doar cu notații despre poezia lui.

Am scris despre Ion Pillat din slăbiciune de identificare și pentru că, o fi el canonic, dar parcă e gata să iasă din canon.

Em. G.-P.: Și cu poetele, cum ai ajuns să fii istoricul lor literar par excellence?! Să deschidem o paranteză, am auzit în mai multe rânduri spunându-se – sigur, nu pe față – că ai fi un critic puțin cam… misogin, asta de unde ai scris practic despre toate poetele române importante din ultimele două-trei decenii, dar și despre o mulțime de tinere sau debutante. Când ai publicat Ardelencele, Eikon, 2014 – admirabil volum, l-am și prezentat la Cartea la pachet de la REL –, am luat-o ca pe o datorie morală față de mișcarea literară din Transilvania; Zece femei, Cartier, 2015, vorbea clar de un proiect mai amplu, pe care iată-l dus la bun sfârșit (sau mai urmează ceva?!) odată cu Fete pierdute, Cartier, 2021. Așadar, o trilogie a scrisului feminin românesc, de la primele poete la… sau totuși urmează volumul patru, cu portrete ale poetelor contemporane: Ana Blandiana, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Marta Petreu, Magda Cârneci etc., etc.? Vorbește-mi, te rog, despre acest mega-proiect: de unde și până unde, autorul care „ar fi vrut să scrie ca Mircea Ivănescu” a ajuns să citească, stahanovist, zeci și sute de autoare – de la simple versificatoare la mari poete? Ce au poetele și nu ai găsit la poeți?

Al. C.: Hai să nu facem acuma mare eroism din cărțile astea – pentru că totul a pornit ca un joc/ o joacă. Din cînd în cînd, dar la intervale aproape regulate, sînt atît de excedat de poezia contemporană, încît îmi vine să fug de ea cît mai departe. Nu e chiar un „sindrom Stendhal” – sau, dacă e, e unul foarte accentuat. De obicei fug la raftul cu istorici antici, dar s-a întîmplat de atîtea ori, încît acum de îndată ce deschid o cartea de-astea, știu ce e pe toate paginile. Așa că-ntr-o zi mi-am propus să fac ceva care să mă relaxeze și pe mine (considerînd că și critica literară poate fi o practică de plăcere, măcar din cînd în cînd) – și mi s-a părut că niște poete din vechime ar fi potrivite pentru scrisul ca relaxare. Jocul s-a dovedit însă pervers, căci m-a prins cu totul și am început să strîng cărțile acestor poete uitate (aproape) toate. Pe multe le-am cumpărat eu (Erizanu, din păcate, nu va scoate destui bani pe cărțile publicate, astfel încît să-mi poată deconta măcar cheltuielile), pe multe le-am primit de la prieteni și de la biblioteci. S-au dovedit nu mari poete, dar personaje interesante (cele despre care am putut afla ceva), așa că am perseverat, sedus oarecum de aceste personaje (dintre care unele nici n-au debutat încă în volum – Maria Suciu-Bosco, bunăoară –, altele nici n-au scris poezie) și de peripețiile lor. Nu e cine știe ce material estetic (de la o vreme nici n-am mai făcut mofturi), dar ar putea fi un bun material antropologic. Dacă vreun antropolog l-ar lua în seamă, ar constata că româncele sînt radicale în dragoste (ori dragoste, ori moarte!), pasionale pînă la furia erotică sau la furia resentimentară, răzbunătoare. În schimb, bărbatul român rezultă foarte frivol, pornit pe fugă și pe dezertarea din idilă. Și nici mare randament sentimental nu are (ba destui nici de alt fel); firește, rezultă cu totul pe dos din poezia „masculină”, dar ar trebui ținut seama de această percepție. Se mai poate vedea și că soții legali nu sînt iubiți (doar prin excepție), căci inimile îndrăgostitelor bat în afara căsniciei. Tipologic, multe au urmașe ilustre prin zilele noastre, chiar dacă estetica lor naivă le-a îngropat (nu pe toate, unele ar face față și la exigențele de azi).

Am auzit și eu că aș fi misogin, dar încă n-am întîlnit poeta (vie ori ba) care să nu-și dorească să scriu despre poeziile ei (deși nu exclud să fie). Asta mă confortează destul. Ironiile mele sînt însă semn strict de tandrețe.

Ce au poetele și n-au poeții? De regulă sînt simpatice și la ardențe, și la jale, pe cînd poeții bocitori devin repede ridicoli, dacă nu știu să jelească măcar ca Pablo Neruda. În plus, poeții mediocri nu-mi trezesc nici un fel de empatie (necum tandrețe!), pe cînd poetele – fie și agramate – o fac numaidecît.

Nu știu pînă unde voi merge. Deocamdată mă uit mereu în fișierul cu poetele „de rezervă” – nu mai puține decît cele deja evocate –, dar ale căror cărți nu le găsesc niciunde (măcar că, după cum s-a văzut, am făcut căutări de la Chișinău pînă la Paris). Contemporanele n-au biografie – adică au, dar nu mi-aș permite eu să fac nu știu ce clevetiri; pe cînd la cele deja plecate, mă pot lăsa și-n voia picanteriilor.

Practic, eu nu sînt un profesionist, n-are rost să-mi fac planuri și proiecte, nici măcar din cele croite din cuțite și pahară; am rămas un diletant care nu poate scrie decît după ce a epuizat toate motivele și pretextele de a nu o face.

Em. G.-P.: Bănuiesc că este întrebarea care ți-a fost pusă de sute de ori, fie în particular, fie în cadrul numeroaselor interviuri pe care le-ai acordat: pe când o Istorie a poeziei românești post-belice semnată Al. Cistelecan? Întrebare cu atât mai justificată, cu cât ai scris cu o constanță de invidiat despre numeroși autori, în ultimele vreo patru decenii. Sau, dacă nu o ditamai Istorie a poeziei românești post-belice de genul O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea, de Marin Mincu, cel puțin un volum despre metamorfozele poeziei – sigur, e un soi de clin d’oeil la adresa cărțuliei lui Nicolae Manolescu din 1968 – de la optzeciști la douămiiști & post-umaniști. Știi și singur – este, probabil, cartea (ta) cea mai așteptată, și totodată promisiunea pe care au făcut-o alții pentru tine/în locul tău… Și totuși, nu te tentează? Acum, că generația de critici și istorici literari trecuți puțin de 40 de ani încearcă să propună un alt canon…

Al. C.: N-am reușit să scriu nici o carte din cele pe care, luîndu-mă gura pe dinainte, am anunțat cumva că le voi scrie (și crede-mă că erau titluri interesante, cel puțin titlurile, gen Poeți de mîna a doua, Poeții și moartea, Franciscanismul liric). Așa că am devenit superstițios și nu mai casc gura despre ce voi face și voi drege. Practic, eu nu sînt un profesionist, n-are rost să-mi fac planuri și proiecte, nici măcar din cele croite din cuțite și pahară; am rămas un diletant care nu poate scrie decît după ce a epuizat toate motivele și pretextele de a nu o face. Așa că, vedem, ce va fi, va fi, ce nu – nu.

Em. G.-P.: Ne-am întâlnit la Festivalul revistei „Poesis”, în septembrie 1992. De-atunci, ne-am tot revăzut pe la festivaluri literare & târguri de carte. Am cunoscut – și tu, și eu – o mulțime de lume, mari poeți, importanți critici, autori canonici etc. Istorisește-mi, te rog, cea mai haioasă & neverosimilă întâmplare din viața ta literară?

Al. C.: N-am prea avut parte de întîmplări mai picante pe la aceste sindrofii. Dar dacă tot ai pomenit de Zilele Poesis, mi-am adus aminte de una mai acătării. George Vulturescu și colegii lui organizaseră la una dintre ediții un simpozion (să zicem așa, deși era o sală destul de mare plină cu poeți) pe tema postmodernismului și instalaseră un prezidiu masiv de universitari – pe care-l mai și urcaseră pe o scenă destul de înaltă. Erau prezenți Marin Mincu, Mircea Muthu, nu știu dacă nu și Ion Pop, în fine, nume grele și multe – am uitat cine mai făcea parte din masivul prezidiu. Nici n-a început bine simpozionul și în plină cuvîntare a lui Marin Mincu – normal că el a început – s-a și pornit o insurecție a sălii, condusă de Călin Vlasie (în mare formă), ajutat de Ion Mureșan și de alții, împotriva prezidiului, pe ideea „tu-mi spui mie ce e postmodernismul? Păi eu…”. S-a iscat ceva zarvă, prezidiul s-a derutat și intimidat și pînă la urmă, în uralele sălii și-n strigăte de „Jos universitarii!”, a părăsit masa prezidială și s-a retras cu coada între picioare. Simpozionul a continuat sub formă de hărmălaie, dar n-a mai fost despre postmodernism, ci despre critica universitară și despre anacronismul ei.

Em. G.-P.: Se pare că eu știu mai multe întâmplări haioase cu tine, dar le las pentru aniversarea ta de 75 de ani. Acum – la cei 70 de ani ai tăi, și toți de-acasă! – îți urez sănătate, inspirație și putere de muncă. La mulți ani, Cis!