Fără îndoială, condițiile nu sînt tocmai prielnice pe-aceste „meleagurile binecuvîntate”; aici, pentru că ne naștem gata poeți, deci scriitori, intrăm cu prima ocazie în vacanță, uitînd că poate-ar fi fost mai bine să ne naștem înainte de toate cititori. Sau măcar să devenim. Și-atunci, lipsindu-ne această parte contractuală, nici cei cu adevărat poeți, deci scriitori, nu pot avea mari așteptări. Însă, cu excepțiile de rigoare — ceva mai multe, e drept —, lucrurile stau cam la fel și-n culturile mai dezvoltate. Doar din textul literar nu trăiește orice scriitor.
Există însă activități-satelit ale scrisului creativ care, toate, la propriu toate, pot contribui, la rigoare, la (supra)viețuirea literatului. Condiția esențială fiind o exemplară (auto)disciplină deopotrivă bugetară și a programului de lucru. Iar asta e mai ușor de zis decît de făcut. Poate tocmai de aceea scriitorul român pornește ca freelancer, dar sfîrșește mai devreme sau mai tîrziu pe un stat de plată. A miza totul pe propria capacitate de-a scrie cu consecvență texte de tot felul, la comandă, deci plătite, de-a redacta, corecta, traduce, intervieva, ține cursuri de creative writing sau storytelling, modera discuții, participa la discuții… e riscant pe termen mediu, darămite lung, și întreține o stare de provizorat de care oricine își dorește un dram de echilibru se leapădă cu prima ocazie. Totuși, totuși, soluția există, e încercată, funcționează — măcar ca dovadă a faptului că se poate.
Ancheta pe care au realizat-o în acest număr Mihók Tamás și Andrei Zbîrnea în rîndul poeților din cam toate generațiile de aici pornește (și tot aici sfîrșește, din păcate): dorința e una, libertatea profesiunii eminamente liberale a scrisului e visul de aur al tuturor, dar realitatea e mereu alta. Iar din zona crepusculară de la intersecția celor două se naște, pînă una-alta, o literatură.
