Momente și schițe

Chiar dacă există câteva twist-uri în finalul unora dintre povestiri, rămâi cu convingerea că planează asupra noastră un plan mai mare, pe care poți sau nu să te mulezi, dar care nu se va schimba doar pentru că ți-ai manifestat o temporară „disidență”.

557 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Robert Șerban, Oameni în trening, Polirom, 2021

Am avut întotdeauna impresia că Robert Șerban e un poet neîncadrabil. De la Cinema la mine acasă și până la Puțin sub linie, volumele autorului timișorean creionau un portret cu totul inedit pentru un poet supus, fără voia lui, comparațiilor cu lirica nouăzecistă ori douămiistă. O combinație fericită de ludic, meditații despre timp, dragoste, familie, laolaltă cu o incredibilă vitalitate. Mi-l imaginam pe autor ca pe un copil mare și fericit, gata oricând să te atragă în lumea lui plină de neprevăzut. După ce l-am cunoscut personal, mi-am dat seama că intuiția mea nu dăduse greș. Robert Șerban e unul dintre foarte puținii scriitori care sunt perfect suprapuși eului lor auctorial. Nicio diferență între omul vesel, tonic și prietenos și poetul solar, optimist și jucăuș.

Micronuvelele din Oameni în trening au constituit pentru mine, totuși, o foarte plăcută surpriză. Am găsit în volumul acesta o megadesfășurare de destine ale unor personaje banale în fond, dar cu atât mai credibile. Pentru că substratul tocmai acesta e: viața e la fel de trăibilă & narabilă și atunci când e vorba despre oameni excepționali, și atunci când actorii ei sunt personaje pe care le poți întâlni la coadă la măcelărie ori în stația de tramvai. E un fel de pledoarie pentru ideea universalistă a dramei și a bucuriilor mici. Chiar dacă există câteva twist-uri în finalul unora dintre povestiri, rămâi cu convingerea că planează asupra noastră un plan mai mare, pe care poți sau nu să te mulezi, dar care nu se va schimba doar pentru că ți-ai manifestat o temporară „disidență”.

Câteva teme îmi par totuși recurente în volum. Înainte de toate, imposibilitatea obiectivă de comunicare, chiar de la prima schiță (Înapoi în țară). Un bărbat emigrat în străinătate în zorii democrației românești se întoarce acasă după câțiva ani și, la volanul unei mașini, se oprește ca să ia cu el o autostopistă. Nu-i trece prin minte că e o prostituată și încearcă o conversație superficială cu pasagera lui. Se întâlnesc aici două lumi: cea a occidentalului relaxat, care are și timpul, și dispoziția de a cunoaște oameni noi, și, corelativ, cea a promiscuității grăbite, care nu pierde vremea și nu înțelege politețea gratuită. Din acest clash al surzilor se naște ridicolul situației: un om bine intenționat care ajunge insultat pentru că n-a priceput contextul.

Apoi, unele povestiri au ca protagoniști niște common people al căror destin e circumscris unei obsesii. Amintesc aici tulburătoarea Prețul lui Fery, în care personajul are o unică preocupare: femeile. „Și nu oricare, ci doar acelea care aveau pe talpa pantofilor prețul. Prețul pantofilor. Sau al cizmelor, balerinilor, sandalelor, adidașilor, tenișilor, bocancilor.” Finalul, demn de un thriller noir, ne arată cum „Cazul lui Fery se studiază astăzi la Academia de Poliție după ce, într-o zi, a fost găsit mort în propriu-i apartament, în pat. Era îmbrăcat cu salopeta, încălțat, cu mâinile în buzunarul de la piept, acolo unde ținea o mică lanternă. Nu prezenta nicio urmă de violență, n-avea niciun semn ciudat, doar pleoapele ochilor îi erau lipite una de alta cu câte un petec mic și alb, din acelea pe care sunt scrise prețurile pantofilor.” Decupajele vizuale din viețile acestor oamenilor în trening (supremă etichetă a comunului) au parte câteodată de irizații suprarealiste; anostul se colorează flamboiant & artificial, după care liniștea revine pentru a pune lucrurile pe făgașul lor plictisitor și redundant. Daniel vâslește pe mare în compania unei înotătoare care nu vorbește deloc, spre disperarea bărbatului. Prozaismul poveștii e complet dinamitat, pentru scurtă durată, atunci când – exasperat de lipsa consimțământului femeii – Daniel e martorul unei fantastice răsturnări de situație: „Nu știa ce să facă, fiindcă nici prin cap nu-i trecea să o ia cu <Ori te fuți, ori te dai jos>. Malul nu se mai zărea, iar ramele continuau să lovească apa de parcă și-ar fi căutat cuvintele prin ea. Deodată, femeia s-a ridicat și a sărit în mare. Daniel a zâmbit, s-a oprit din vâslit și s-a ridicat în picioare, așteptând. Doar că la suprafață n-a mai apărut decât, pentru o clipă, în depărtare, vârful unei cozi mari, ca de pește.”

În Oameni în trening, Robert Șerban schimbă cu ușurință registrele. De la suprarealism plonjează urgent în umorul de situație, în ironie sau în dramă. Și le stăpânește pe toate cu o mână de maestru. De exemplu, nervii bătrânicii din Paciente noi, care nu mai suportă apetitul sexual al vecinei de deasupra („O să mă omoare, domn’ doctor, curva asta, o să mă bage în pământ! Toată ziua țaca-țac, țaca-țac, nu se mai satură, sătura-o-ar iadu’!”) se dovedesc nefondați, pentru că sunetele nu sunt rezultatul unor încleștări fizice, ci al exercițiilor pe care Sorina le face zilnic, la îndemnul medicului: „Și doamna Sorina s-a suit pe stepper-ul din mijlocul sufrageriei și a început să dea iute din picioare, până când în calorifer s-au auzit bătăi disperate.” Pe de altă parte, cea mai emoționantă bucată din volum, după părerea mea, este Rețeaua deasă de fire, în care se aduce un elogiu discret ideii de continuitate a vieții și peste granițele ei temporale. Boala terminală nu e aici resemnare, ci dorință de proiecție dincolo de limitele fizice. Totul se trăiește cu intensitate, cu referințe la un viitor incert, dar real atâta vreme cât se creionează convingător și se crede orbește în el. O minunată poveste despre dragoste neîmpărtășită, despre discreție și despre speranță. Cum ar zice englezii: a tear-inducing story.

De o uluitoare eterogenitate, volumul lui Robert Șerban a fost ca o gură de aer proaspăt în peisajul literar al sfârșitului lui 2021. O colecție de colaje vii, din care nu lipsesc dezamăgirile, hazul, ironia și, peste toate, senzația de furnicar pestriț, în care zbaterile sunt fie rizibile, fie revigorante. Mi-a adus aminte și de Numele mierlei al lui Radu Pavel Gheo, dar și de splendidul (și repede uitatul) Oameni al lui Mihai Mateiu. Literatură care invită la un elogiu al derizoriului, la o celebrare matură și neipocrită a nimicurilor din care ni se construiește viața.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărtureşti, cu personalităţi ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Poezie. Și atât

Pe cât de entuziasmat am fost de debutul lui Ciprian Popescu de acum câțiva ani (Mile-End,

Fotbal și poezie

La doi ani distanță după și mână în mână cu Portret al artistului după moarte (apărut