Hygge

Sensurile poemelor din Ca într-o povestire de Carver se dezvăluie abia la a doua lectură a volumului. La prima citire, ceea ce impresionează este capacitatea poetului de a obține o transgresiune a vieții intime într-un decor nou. Personajele cărții (pentru că poemele se constituie în mici bucăți prozastice, în care poți detecta nu doar intrigi, ci și individualități care compun un tot unitar – familia) se mișcă într-un mediu care nu le este complet familiar. E vorba despre un cuplu, cu copii, care își construiește viața nouă departe de oraș, într-un rural în aceeași măsură atemporal și aparent ostil. Se lasă în urmă resturile unei vieți din care se poate recupera doar un soi de nostalgie. Nostalgie pe care fiecare o gestionează după propria lui capacitate de a sintetiza trecutul. Nu contează experiențele din care venim, ci felul în care le depozităm în mintea pe care, acum, o obligăm să se adapteze noilor condiții. Ne împărțim și idealurile, dar și decepțiile, indiferent de modul în care ne-am format până în momentul acesta, al intrării într-o altă realitate: „unii s-au trezit în același pat cu un copil foarte mic/ și de atunci dorm așa/ alții au dormit, s-au trezit, și acum nu mai dorm/ și dorm separat – și-și gătesc separat/ în aceleași oale pe care le spală cu rândul/ pun etichete cu numele lor pe rafturi, iar albumul de poze îl ard/ și cenușa o împart în tăcere, la doi.” (p. 17)

Adaptarea (autoimpusă) vine la pachet cu nevoia recurentă de a te opri pentru a interioriza schimbarea. Așa cum dormim pentru a ne fixa mai bine informațiile dobândite de-a lungul unei zile, la fel trebuie să ne oprim din înaintarea pe noul drum pentru a face un exercițiu de a ne apropria elementele noi din propria noastră existență. Poetul pare că dă la o parte obiectele palpabile pe care le întâlnește în cale, doar pentru a face loc unei oboseli cu rol recuperator: „și undeva prin Chitila sau Chiajna, după ce/ ai trecut de un cimitir nou-nouț/ ai virat pe un drum de pământ, printre munți de caroserii ruginite/ și munți de balast și ciment, în aburii acelei dimineți de octombrie/ ai lăsat volanul liber și ai închis ochii.” (p.18) Alegerea noului înseamnă și necesitatea unei evacuări a lucrurilor în care ai crezut până mai ieri, pentru a te oferi complet „nud” locurilor celor noi. Cu toate acestea, nu puține sunt momentele când trecutul se întoarce și dă peste cap sensibilitățile cristalizate în timp. Iar atunci, cu o maturitate care se datorează doar convingerii că, în sfârșit, ai ales corect, poetul găsește calea iertării sub forma ocrotirii persoanei care a fost, ca un om mare care-și dojenește fiul pentru o mică năzbâtie din copilărie. La Mihai Duțescu, totul e sinestezie; toate senzațiile și sentimentele curg unele-ntr-altele ca în niște vase comunicante, surprinzând cu ușurință miracolul supraviețuirii: „când locul în care ți-ai consumat tinerețea/ și pe care l-ai abandonat/ chiar dacă îți oferea beneficii lumești/ începe din nou să te bântuie, începi adică să ierți/ întors la fatalitate și civism îndoielnic/ sperând că doar astfel – gol, empty, golit/ după un îndelung exercițiu/ vei putea simți ceva, de orice natură/ care te va zdruncina cât de cât.” (p. 20)

Viața care dă peste tine e un prilej de a contabiliza atât starea de imponderabilitate de dinainte de marile schimbări, cât și micile gesturi (perfect domestice) care ne cartografiază astăzi zilele. Poetul e un maestru al umplerii simbolice a celor mai banale evenimente cu o încărcătură de o uriașă sensibilitate. În cele mai recognoscibile tablouri de viață conjugală (care urmează, totuși, unor perioade de pesimism obligatoriu), el reușește să impregneze simbolurile unui viitor al cărui unic scop e fericirea. Desenarea unui castel cu multiple ferestre, de exemplu, înseamnă aici proiectarea peste timp a dorinței de lumină, de seninătate, de calm și siguranță: „nici n-am făcut altceva în toți acești ani/ catapultați pe nori de pluș, am fost izbiți apoi de pământ cu putere/ rostogoliți prin pulbere neagră, stropiți zi de zi cu benzină/ după care puși rapid să schimbăm scutece/ și să desenăm castele cu un catralion de ferestre.” (p. 39)

Frumusețea cărții, relevată – așa cum spuneam mai sus – la a doua lectură a ei, constă în felul în care poetul admite eșecul parțial al alunecării într-un alt prezent. După așezarea fiecărui element la locul lui, senzația care persistă este că ele nu mai reușesc pe de-a-ntregul să comunice la fel de bine ca înainte de această schimbare, de parcă decorul în care s-au instalat le-ar fi modificat definitiv și substanța interioară. De data asta, curgerea lină a timpului și evoluția firească a lucrurilor sunt detectabile doar în natură, în timp ce personajele noului spațiu își găsesc, pe rând, preocupări solitare. Totuși, îi leagă, peste toate, sentimentul unei comuniuni care nu dispare cu adevărat, în ciuda rupturii. Natura își continuă nestingherită proiectul, în timp ce, de pe margine, personajele se așază încet, dar sigur, în propria lor indiferență. Care nu e semn de defetism, ci – dimpotrivă – al conștientizării aderenței la acest timp și acest loc care, încet, devin ale lor: „Ioana desenează pe caietul cu spiră/ eu mănânc semințe/ tu dormi// de la semințe o fi/ mă gândesc/ poate mi s-au tocit dinții// am 44 de ani/ pomii ăștia zac plini de clei/ ziceam că-i dăm cu piatră vânătă azi// Iustin și Ilinca se bat/ un stol de păsări în zbor razant/ le strică pe moment joaca// ce-ar mai fi de zis?/ murele s-au copt/ și rugii ne-au invadat toată curtea.” (p. 41)

Simplu, elegant & impresionant (reprezentând întoarcerea la poezie a unui autor extraordinar), volumul lui Mihai Duțescu pledează nestingherit pentru acceptarea micilor & marilor traume care, dacă nu ne-au biruit, ne-au obligat să ne întâlnim cu noi înșine.