Norii

La mesele în familie, organizate de obicei duminica la amiază, când toată lumea era liberă, discuțiile patinau în jurul unui nou descoperit cult al morților. Apăreau, ca niște holograme colorate, imaginile celor care trecuseră deja pragul, ale celor care rămăseseră în memoria familiei fie pentru o trăsătură de caracter care îi făcea inconfundabili (străbunicul meu, medic de țară, zgârcit și orgolios, care-și certa strașnic bucătăreasa atunci când punea prea multă sare în mâncare, acuzând-o că vrea să-l omoare), fie pentru felul în care își rataseră, fără voia lor, destinul (unchiul Iuliu, fratele bunicii, un om foarte cult, care a rămas simplu funcționar la primăria din comună toată viața, după ce intrase la Medicină și fusese retras imediat pentru că nu avea dosar „sănătos”, fiind fiu de preot greco-catolic. Dădea la găini în curtea casei, hrănea nutriile și făcea curat în cotețul porcilor, după care citea Faulkner, Maupassant, Somerset Maugham sau Tolstoi). În clinchetul tacâmurilor lovite de farfurii, în pauzele dintre invocări, simțeam cum prezența tuturor morților umplea spațiile, cum chemarea lor avea un sens moral și metafizic: nimeni nu piere cu adevărat. Era o consolare palidă, dar fără de care nu ne închipuiam posibilă propria noastră supraviețuire.

Memoria nu are niciodată interesul cronologiei. Imaginile și senzațiile asociate acestora fac salturi spectaculoase pe ecranul minții mele, amestecându-se și ivindu-se una dintr-alta fără nicio logică aparentă. De aceea sar de la fotografia spitalului din Budapesta la ziua aceea din timpul școlii când ne-am adunat sub unul dintre copaci și, deși auziserăm că sunase clopoțelul, întârziam în mod intenționat reîntoarcerea în clase, ca pentru a prelungi cu voluptate starea de nesupunere, semn al maturității și al nonșalanței la care tânjeam. Romi avea părul prins într-o coadă și cânta o piesă care-i plăcea, formată doar din răgete voit înfricoșătoare și bătaia unui ritm nebun pe dosul rucsacului pe care îl ținea în poală. Fetele din clasa lui chicoteau, el părea în transă. Nu-i păsa, era instalat în propria lui euforie.

Sau fericirea maximă – pe care eu o simțeam doar prin ricoșeu, pentru că nu-mi plăcea deloc fotbalul – din noaptea aceea de vară din 1994, când, la Campionatul Mondial de Fotbal din SUA, România învinsese Argentina. Toți ieșiseră în curtea blocurilor. Era o stare de beatitudine nemaiîntâlnită. Orașul era neiluminat, dar grupurile de oameni care se bucurau îi dădeau o strălucire aproape ireală. Erau cocoțați pe mașini, scoseseră din debarale steagurile cu care marșaseră la revoluție, le fluturau strigând „ole, ole, ole, ole”, lumea părea cuprinsă de o demență benignă. Pentru noi, orice motiv de ieșit din casă în toiul nopții era bun. Ne-am strâns laolaltă (în noaptea aceea dormeam la Romi), apoi am mers la fântâna arteziană aflată la câteva străzi de noi și am început să ne stropim cu apă, urlând și chiuind. Eram înnebuniți de entuziasm, de libertate, de căldura nopții de vară.

Apoi ne-am întors acasă la Romi, unde mama lui ne pregătise niște sendvișuri calde, în cuptor, și ne-am urcat în pat, cu farfuriile în poală, uitându-ne la MTV la Beavis & Butt-head. Noaptea era senină, geamurile erau deschise. În jurul capetelor noastre roiau țânțarii, afară se mai auzeau încă urletele microbiștilor.

Râdeam cu gurile pline, eram niște copii fericiți.

Trimis acasă de la Budapesta, s-a urcat în pat, a pornit televizorul și a rămas acolo pentru câteva luni. Timpul trecea în defavoarea lui, dar soluțiile propuse de medici erau pur și simplu de neatins. Costurile unui transplant de cord erau inimaginabile pentru un român în anii ’90. În timp ce pe ecranele televizoarelor se perindau figuri noi, care trâmbițau cuvinte grave precum „reformă”, „anticorupție”, „integrare europeană”, noi ne petreceam zilele dincoace de vacarm, făcând calcule pe hârtie care ne umileau. Tata mi-a spus într-o seară că, pentru a-l salva pe Romi de la moarte, e nevoie de o sumă pe care n-am putea-o atinge nici dacă familia lui și a noastră ar vinde absolut tot. Eu nu înțelegeam cum poate un tânăr de 17 ani să fie lăsat să moară pentru că nu are bani. Mi-au explicat că România e o țară care nu aparține Uniunii Europene, care nu e în NATO, care nu are un sistem de sănătate corelat cu al Vestului. Cu alte cuvinte, eram condamnați să murim pentru că avuseserăm neșansa de a ne trezi într-un stat care nu-și putea vindeca oamenii. Și în care, după cum observam din nou, cu dezgust și frică, se ridica mereu din umeri.

Părinții lui Romi trimiteau scrisori traduse în engleză la clinici din străinătate, din Europa sau SUA. Primeau mereu același răspuns: se califică pentru o listă de așteptare la transplant, dar vă costă atât. Acolo se încheia dialogul, acolo se scufundau toate așteptările. Scrisorile către Ministerul Sănătății de la noi primeau răspunsuri și mai sinistre: „cu regret vă informăm că”. Îți și imaginai funcționarul care, scriind răspunsul, ridica și el din umeri sau îți arăta, rânjind cu satisfacție, palmele goale.

Constat, în timp ce recitesc rândurile de mai sus, că scrisul are propria lui viață. Intenția mea era să scot din spatele frunții mele toate imaginile care-i pot reconstitui lui Romi chipul și descopăr cum, fără voia mea, memoria își alege ipostazele care vorbesc despre neputința pe care o simțeam în zilele acelea, în nopțile acelea în care, deși nu voiam încă s-o cred, începeam să accept că moartea nu mai e o abstracțiune. Frica de moarte, mai ales de moartea altcuiva, începea să se insinueze de-a lungul zilei în conversații, în gesturi și în reticența cu care răspundeam întrebărilor despre Romi pe care mi le adresau cunoscuții întâlniți pe stradă. Nu știam ce să le spun. Că e bine? Că așteptăm, fără să știm ce așteptăm? Că trăiam într-o țară de unde viața putea fi alungată pentru că nu aparțineam niciunei lumi? Nu puteam spune nimic din toate astea, în cel mai bun caz vorbeam despre dorința familiei de a păstra o tăcere care să adauge umbrei sub care respiram un strop de decență.

Râsul. Râsul enorm, râsul nestăpânit, cel mai contagios râs din univers. Era capabil să găsească un prilej de râs și în cele mai banale experiențe. Și, chiar dacă la început fragmentul de viață nu ți se părea suficient de comic nici măcar pentru a-ți smulge un zâmbet, Romi reușea să te convingă că asiști la un spectacol umoristic de cea mai bună calitate. Te atrăgea fără niciun pic de greutate în genul lui de umor, te făcea să te minunezi că n-ai simțit până în momentul acela potențialul uriaș de haz al poveștii lui. Ajungeai să te doară stomacul de la atâta râs sau să-ți dea lacrimile. La el, totul era o expresie a ridicolului vieții, a absurdului în care – fără s-o știm – ne construiam lumile. Privind înapoi, mă gândesc dacă ludicul nu e, de fapt, cea mai potrivită cheie de a întâmpina necunoscutul. Să scoți limba la lucrurile solemne, să pui piedică vieții înseși, de care să râzi până când doar asta mai rămâne.

După școală, mă întâlneam cu colegii lui și ne comportam de parcă el nu era bolnav și absent. Nu-l aminteam, dar nu pentru că ne sfiam să auzim vești și pronosticuri dureroase, ci din cauză că aveam impresia că, nepomenindu-l, îl readucem în mod paradoxal în mijlocul nostru. Nu vorbești ca despre un străin cu cineva care e lângă tine. Dispariția lui era doar temporară.

Ne-am oprit într-o zi pe scările unei biserici (Biserica Mică, așa cum o știau cei din oraș, pentru a o deosebi de Biserica Mare, cea care străjuia parcul din centru) și ne-am hotărât să ne rugăm. Îmi era greu să-mi înving impostura pe care o simțeam de fiecare dată când trebuia să spun o rugăciune. Multă vreme am crezut că reticența mea are legătură cu vârsta. Că, odată cu îmbătrânirea, apropierea de cele sfinte devine mai ușoară, mai la îndemână. Licean fiind, eram convins că nimic din ceea ce bolboroseam acolo, mecanic și fără simțăminte, nu are cum să ajungă la un destinatar care să ne poată ajuta. 

Și totuși, de data asta îmi învinsesem rușinea. Am îngenuncheat pe scările de ciment (biserica era închisă) alături de ceilalți, am închis ochii și am spus în gând o rugăciune. Nu știam dacă am voie să mă adresez lui Dumnezeu cerându-i în mod simplu ceea ce îmi doresc, ca unui amic mai mare. Mă gândeam că e nevoie de formule sacramentale, de o anume stilistică a rugăminții. Nu știam nici dacă Romi ar accepta din partea noastră un asemenea comportament, câtă vreme își făcuse publică deseori incapacitatea de a se cupla la misterul credinței. Spre deosebire de mine, el avusese curajul să rostească răspicat ceea ce eu ezitam să admit: că nu pot crede, că lipsește ceva din alcătuirea mea și asta mă face incompatibil cu credința. Și nu voiam să joc cartea ipocriziei de care, pe ascuns, îi bănuiam pe toți cei care pretindeau că au o relație privilegiată cu Dumnezeu.

Am spus Tatăl nostru și apoi, după un scurt moment de gândire, i-am spus lui Dumnezeu în gând că îl rog să îl facă bine pe Romi și să-l ierte dacă i-a greșit.

Ne-am ridicat toți în același timp, am râs ca să detensionăm atmosfera și să bravăm în continuare. Dar am plecat mulțumiți că făcuserăm o faptă bună. Și că va fi bine.

Preotul a venit la Romi acasă. Avea doi însoțitori, cântau tânguitor și tare, de se cutremurau pereții apartamentului. Romi stătea în camera lui, pe pat, acoperit cu o pătură. Avea părul desfăcut. Asculta death-metal la CD player. Când a intrat în camera lui, părintele a înmărmurit. Pereții erau tapetați de jos până sus cu Panthera, Slayer, MyDying Bride, Kreator. Portretele membrilor formațiilor îl priveau încruntate. Imaginile erau apocaliptice, cu schelete care ies din morminte, cranii în care colcăiau viermi, moartea cu coasa ca partener de scenă.

Preotul și-a continuat cântecul mai sfios, apoi și-a luat ochii de la imaginile care l-au tulburat. I-a pus lui Romi pe cap o parte din patrafir și a început să-i citească din cartea sfântă. Apoi i-a cerut să deschidă cartea acolo unde vrea el. Preotul a citit fragmentul la care se oprise mâna lui Romi.

La plecare, le-a spus părinților lui că semnele sunt bune, că Dumnezeu are grijă de el. Cartea sfântă e de partea lor.

Am intrat pe urmă la Romi în cameră. Mi-a spus că cel mai greu lucru a fost să se abțină de la râs.

Odată cu medicația pe care trebuia s-o ia, și-a dat probabil seama de gravitatea bolii lui. Nu mai dorea să primească pe nimeni în cameră, cu excepția mea. Era modul lui de a rămâne conectat la viața de la școală, pe care i-o prezentam zilnic, încercând să nu omit niciun amănunt. Ce-a mai zis profesorul X, cine a mai fost mustrat, cum am fost și eu dat exemplu negativ pentru că nu voiam să mă tund, profesorul de matematică asemuindu-mă cu răzeșii lui Ștefan cel Mare. Cum plângeam de nervi în toaleta liceului după fiecare oră de curs în care dirigintele mă umilea din cauza părului prea lung. Sau cum a vrut să ne scadă nota la purtare pentru că îndrăzniserăm să punem niște postere pe pereții goi, acoperind locurile în care tencuiala deja căzuse. Ne spunea că clasa lui nu e loc în care să afișăm staruri pop și rock, care în majoritatea lor sunt curve și pedofili.

Romi asculta, se distra de minune, râdea până îl apuca tusea. Iar faptul ăsta mă făcea să cred că realitățile pe care i le prezentam erau, de fapt, niște prostioare, care pierdeau din importanță odată ce ieșeam din clădirea sinistră a liceului. Iar în secret mă bucuram că pot să îl amuz, că pot să-l fac să uite măcar câteva minute de boala care îl trimitea la moarte.