/

Jörmungand

Fragmente de roman

156 vizualizări
Citiți în 70 de minute

Era deja trecut de ora șase când Anton se ridică din pat ca să închidă găinile. Îi era frig, îl dureau oasele și resimțea acea slăbiciune a cărnii pe care o ai înainte de o răceală urâtă. Îi plăcea să traverseze casa pe întuneric, încercând să ghicească contururile obiectelor, să aprecieze cu auzul, ca un liliac, limitele spațiului pe care-l stăpânea. Era un om profund paranoic, al cărui cap ca o bobină tremura nevrotic. Părul negru îi era marcat de un estuar argintiu, iar sub nas îi înflorise o mustață subțire și urâtă, pe care știa că trebuie să o radă înainte să meargă la alimentara de la marginea comunei, acolo unde lucra doamna cu antebrațe mari și rozalii, ca hălcile de carne pe care le învelea cu tandrețe în hârtie maronie. 

Bărbatul traversă dormitorul călcând pe covorul scămoșit, apoi deschise ușa și ieși pe hol. Când talpa goală atinse gresia, un mic frison îl străbătu. Tăcerea coridorului îl sperie, însă, scrutând mozaicul de umbre, se îmbărbătă rapid. „Acolo trebuie să fie ferigile”, își șopti, mijind ochii spre a distinge o umbră ceva mai întunecată decât restul, de forma unui zgripsor cu aripile întinse. De undeva de sus, din pod, se auzeau trosnete vagi și sunete de pași mici și lipicioși, de parcă pe podeaua de scândură ar fi mers niște diavoli liliputani. Anton știa însă foarte bine că în pod nu își aveau cuibul decât pisicile vecinilor, iar gândul ăsta îl liniști din nou.

Deschizând ușa grea, metalică, de la intrare, auzi greierii amuțind brusc, de parcă i-ar fi surprins recitând un imn păgân. Întreaga curte dădea impresia că ar fi rușinată de prezența lui, însă nu spăsită, ci mai degrabă indignată de întrerupere. Deși bătea vântul, ramurile nucilor uriași din fața casei refuzau să se miște, nucii păreau sculptați, două coloane la intrarea într-un templu incendiat demult. Anton își vârî picioarele în ghetele ude și începu să coboare treptele. Când era copil, fratele lui mai mare, Iuliu, își spărsese capul călcând strâmb pe cea de-a treia treaptă, astfel că Anton privea mereu instinctiv în jos când pășea pe ea.

La vreo sută de metri de ușă se aflau porțile, iar dincolo de ele se întindea silueta pădurii negre de brad, în fața căreia zăcea vechea cale ferată. Anton nu-și amintea când văzuse ultima oară trenul trecând, însă auzea deseori, când se spăla pe dinți, când mânca de unul singur în sufragerie, balansând o tavă de aluminiu pe genunchi, ba chiar și dimineața, la prima oră, când se masturba în duș, tânguielile unei locomotive. Poate că nu se mai zărea ca înainte din cauza umbrei Șarpelui, poate că trecea la ore când era el ocupat, sau poate că pur și simplu nu-l mai interesa îndeajuns. 

Anton era extraordinar de singur, iar singurătatea îl aducea uneori până în pragul furiei. Cândva luase una dintre găini în casă, o hrănise așa cum se hrănea pe el însuși, curățase după ea și o lăsase să doarmă pe rafturile bibliotecii goale, pe care le umpluse cu perne și pături. Găina însă tăcea mâlc, nu părea să aibă opinii cu privire la știrile politice care-i erau citite din Retrospectiva Națională și nici nu arăta vreun fel de recunoștință pentru felul în care era tratată. De multe ori, Anton o ducea la subraț pe terasă, ca să-i arate felul barbar în care trăiau suratele ei, jumulite, murdare și însângerate, și chinul de care, mulțumită generozității lui, o scutise.

Într-o seară de toamnă, Anton îi sucise gâtul. Nu îl enervase găina însăși, și nici nu intenționase s-o mănânce, pur și simplu decisese că nu vrea s-o mai vadă mișcându-se atât de mult. Simțise că-i e greu să o privească cum trebuie, iar a o prinde pentru a o mângâia era o adevărată durere de cap. Continuase să o țină drept companion, dar când trupul animalului începuse să putrezească și să pută, se mulțumise să păstreze căpățâna, penele și creasta. Aruncase în curte corpul mutilat al găinii, printre celelalte, care ciuguliră curioase pielea de pe burta surorii lor până dădură de măruntaie. El curăță capul până la craniul gălbui, îl așeză pe un pat de pene roșcate, deasupra unei perne din bibliotecă, iar creasta o băgă într-un borcan cu oțet, pe care-l ținea în lada patului. „Cum te mai simți, Victoria?” îngânase uneori privindu-i rămășițele, acesta fiind numele vânzătoarei de la alimentară.

Pășind pe pietriș, Anton trecu pe lângă vechea fântână de ciment, pe lângă merii scunzi, care făceau niște fructe mici și acre, și ajunse în sfârșit la poarta de lemn care dădea către cotețe.

Mulți nu știu că motivul pentru care găinile sălbatice, păunii sau fazanii se urcă în copaci înainte de venirea serii și dorm pe crengi ține de autoconservare. La căderea întunericului, aceste păsări încremenesc. Se întâmplă acest lucru deoarece au o vedere foarte slabă, iar prin mișcare își pot trăda, în fața prădătorilor nocturni, prezența, așa că au dezvoltat acest mecanism evoluționar de a rămâne nemișcate pe parcursul orelor periculoase. 

De când apăruse Șarpele, soarele nu stătea pe cer mai mult de 8 ore, astfel că Anton trebuia să-și hrănească animalele cu pipeta, dimineața și seara, când erau cuprinse de beția beznei. Astăzi însă nu avea chef. Rămăseseră șase, una mai urâtă și mai nenorocită decât alta. Le avea de vreo trei ani și jumătate, deci începuseră să cam îmbătrânească. Făceau ouă, dar lui Anton nu-i plăceau, așa că ori le spărgea și le dădea tot găinilor, ori le azvârlea fără menajamente în heleșteul din spatele casei, auzea bâldâbâc și zâmbea. Cotețele erau jegoase, podeaua fiind îngroșată cu nenumărate straturi de găinaț uscat. Anton nu le curăța niciodată, avea nasul prea sensibil, dar se tot gândea să angajeze pe cineva. Arunca din când în când câte un pumn de var, pentru dezinfectare, chiar dacă știa că nu rezolvă nimic.

Păsările ședeau în fața ușilor închise, privind în gol și scâncind absente. Anton le-ar fi putut deschide cotețele din timp, ca să le dea ocazia să intre singure la culcare, însă îi plăcea să simtă trupușoarele lor calde în mâinile lui. Lipsa de proteste, gâturile flasce, corpurile moi ca niște șosete. Le apucă pe rând și le azvârli în cămăruțele lor, smulgând câte un cotcodăcit panicat de la unele dintre ele. Cu lehamite, adună în căușul palmelor o moviliță de găinaț și și-o turnă în buzunar, apoi trânti ușile și le sprijini cu câte o coadă de mătură. Doar nu voia să intre dihorii. Într-un final, făcu stânga-mprejur, ținându-se de nas.

*

„Daliedul e tare frumos în perioada asta a anului”, îi scrisese Marcus, vechiul său prieten plecat la muncă în Țara de Jos. „Aici, cât e toamna de lungă, plouă cu ulei în fiecare dimineață. Bătrânele din blocul meu își agață gălețile de plastic sub ferestre înainte să se culce, când papagalii amuțesc și se ascund în fosele septice, iar a doua zi trec uleiul printr-o sită foarte fină, ca să elimine muștele și fluturii, apoi prăjesc ouă în el.”

Când erau liceeni, Anton și Marcus își petreceau zilele de vacanță pe buza de beton a lacului Bruk, prinzând gușteri și retezându-le cozile cu cuțitul, privind apoi cum cioturile de carne se zvârcoleau de unele singure, cuprinse de o groază surdă. Lacul luase locul unui vechi cartier negustoresc al Capitalei, pe care un anume președinte, la un moment dat, alesese să-l radă de pe hartă. Două râuri mari traversau orașul, iar când se lăsa furtuna, albiile lor se umflau cu furie, vomitând torenți negri pe bulevarde. Lacul era de acumulare, conceput pentru a ține sub control inundațiile, însă peste vechiul Skotol o astfel de furtună nu venea decât o dată sau de două ori pe an, pe la mijlocul lui iunie, când bilele de grindină zăngăneau pe țiglele acoperișurilor. Țara Verde avea veri nu foarte fierbinți și ierni nu foarte geroase, primăveri nu foarte mocirloase și toamne nu foarte ploioase. Tocmai acest climat neobișnuit de plăcut era ceea ce aducea majoritatea vizitatorilor în țară. Veneau atanașii din Atanasia, țara unde oamenii trăiau în galerii subterane, feriți de ploile de foc, blejii din Blagonia, unde aerul este atât de rarefiat încât nu-ți poți da jos masca de oxigen nici măcar în propriul dormitor, sau cei din Țara de Sus, unde femeile poartă măști din blană de câine sălbatic pentru ca pielea să nu le crape de la frig. Altminteri, Țara Verde se dovedea a fi destul de banală. Nu era nici pe departe la fel de bogată sau de influentă ca luminoasa Țară de Jos, cu pădurile ei înflorite, păsările exotice și fluturii curcubeieni.

Marcus absolvise Școala Militară de Pilotaj din Skotol, fusese apoi trimis la o unitate din Brebik și participase la câteva misiuni în cadrul unor conflicte minore de pe câteva insulițe al căror nume nu le știe mai nimeni. La vârsta de douăzeci și opt de ani, fusese invitat la ambasada Țării Verzi din Țara de Jos, unde ajunse un birocrat mărunt și nefericit.

„Ți-aș plăti un bilet de avion, dacă m-ai lăsa”, continua e-mailul. „Te-aș aduce aici și aș merge cu tine la plajă. N-ai fost niciodată la mare, nu-i așa? Alb ca brânza trebuie că ești, așa cum te-am lăsat, și mizerabilă viață trebuie să duci, zgribulitule, în cocioaba ta, cu găinile tale, într-un loc pe care nu l-ai putea iubi nici dacă ai încerca. Și singurel, singur-cuc! Știi ce gagici au ăștia, Toni? Maronii și fără niciun fir de păr, nici la subraț, nici între picioare. Dai jos hainele de pe ele și te simți de parcă dezbraci un ou de ciocolată. Bordeluri la fiecare colț, și încă bordeluri cinstite! Vino la mine, Anton, și până-o să pleci nu vei dormi singur nici măcar o singură noapte. Doar spune da și-ți trimit imediat banii. Ți-o promite Marcus.”

„Du-te dracului, nesimțitule”, șuieră Anton printre dinți, înainte să trântească capacul laptopului. Vechea pendulă ticăia indiferentă, iar umbrele ramurilor, proiectate prin ferestre, tatuau tapetul din jurul ei. Curând urma să fie beznă.

Trupul Șarpelui începea la doar vreo 40 de kilometri în vest, așa că soarele dispărea de cealaltă parte a spinării sale cu mult înainte de apus. După apariția reptilei, Țara Verde, asemenea celorlalte state pe care monstrul le traversa, se văzuse nevoită să se despartă în două segmente administrative. Spinarea Șarpelui era de zeci de ori mai înaltă decât orice construcție sau creastă montană, atingând vreo șaizeci de kilometri în înălțime, iar corpul era de vreo șapte ori mai lat decât întrega Capitală, măsurând cam optzeci de kilometri în punctul culminant al circumferinței lui. Niciun vehicul terestru nu ar fi putut traversa un astfel de obstacol, și nici cel mai priceput alpinist n-ar fi putut escalada solzii perlați și lucioși, fiecare de mărimea domului aplatizat al unei catedrale bizantine, ai acestei creaturi. Forajul în carnea bestiei dăduse greș, iar armele convenționale se dovedeau a fi cu totul inutile. Tuneluri subterane începuseră să fie construite, dar urma să mai dureze câteva decenii până la finalizarea lor, căldura letală de sub burta Șarpelui făcând munca fără echipament special imposibilă. Cei din vest nu vedeau soarele răsărind, pe când cei din est nu-l vedeau apunând.

„Soldățel de plumb”, a râs batjocoritor Anton, făcând ture nervoase prin sufragerie și aranjându-și bibelourile de pe noptieră și de pe pervaz. Avea un soi de colecție de cupluri de omuleți din lemn negru, cu fese bombate, care păreau să se afle în diverse poziții de copulație. Îi fuseseră trimiși tocmai de Marcus și erau ciopliți manual de localnicii din Țara de Jos. O glumă tâmpită.

Odată ajuns la marginea de sud a Continentului, Șarpele se afunda în Marea Caldă, ocolind ușor statul insular. Ei, cei de Jos, vedeau soarele cât era ziua de lungă. Îl vedeau ieșind din mare și reîntorcându-se în culcușul său.

Daliedul, capitala din sud, era înecată de vopsea și de pene colorate, de pietre prețioase și condimente nemaiauzite, de ecrane uriașe fixate pe fețele zgârie-norilor și de eșarfe de mătase atârnate la uscat.

Aici însă, în țara lui Anton, nu exista decât verdele întunecat al pădurilor de brad, maroniul șters al povârnișurilor stâncoase și luciul de fildeș al Șarpelui.

Scotocind într-un sertar al noptierei, Anton scoase un teanc de plicuri frumoase, de culoare roșie, cu margini aurii. Își afundă palma în buzunarul hanoracului și scoase cât de mult putu din găinațul cu var pe care îl adunase și-l vărsă într-unul dintre plicuri, căruia îi linse apoi banda lipicioasă și îl sigilă, pe urmă luă stiloul pe care îl purta agățat de gulerul tricoului și, chicotind satisfăcut, scrise pe spatele lui următoarele rânduri: DESTINATAR: MARCUS BORG; STRADA LIDA 12; DALIED 85082; REGATUL MĂRII CALDE. EXPEDITOR: ANTON MIHAIL DROBAK; CALEA TRENULUI 2; RAIONUL SKOTOL 37520; REPUBLICA VERDE.

*

Dacă te-ai urca la bordul unei corăbii de pe coasta Atanasiei și ai naviga fără țintă spre vest, ai zări în toate direcțiile mici arhipelaguri gălbui, insule cu plaje de sare. În această spuzeală de pământ care împânzește oceanul precum pistruii obrazul unei scoțience, fiecare insulă poartă un nume, însă, în afară de geografii de carieră, puțini sunt cei care ar putea să rostească mai mult de două-trei. Pe aceste insulițe locuiesc oameni aparent mai puțin civilizați decât cei de pe Continent, trăind fără televizor, radio sau internet, însă buni cunoscători ai armelor de foc, ai luminii electrice, ai canalizărilor eficiente și ai medicamentelor moderne. Diplomați din Țara de Jos și din Atanasia au călătorit până acolo și au încercat să convingă aceste populații să se alăture lumii deschise, însă, deși pașnici și generoși, ei au refuzat fiecare ofertă cu vehemență. În aceste insule nu sunt regi sau președinți, așa cum se întâmplă în Țara de Sus, unde regele și regina conduc separat, din cele două capitale, Rōmman și Wōkin, ci mai degrabă domnește legea, iar legea le împarte societatea în ceea ce ei numesc „caste”, straturi valorice care separă plebea de elită. Cei mai de jos, gunoierii, groparii și cei care lucrează în tenebrele sistemului de canalizare, trebuie să se îmbrace în negru, iar pe măsură ce spectrul se apropie de culmea socială, formată din magistrați, senatori, comandanți militari…, hainele sunt tot mai deschise la culoare, până la cele care sclipesc de-un alb imaculat.

Printr-un sistem similar erau marcate și străzile din Skotol, capitala Țării Verzi, unde Anton își petrecuse copilăria. Centrul Capitalei, dominat de marmura albă a statuilor eroice, era străjuit constant de jandarmi și strălucea ca sâmburele abia smuls dintr-o piersică zemoasă. Străzile erau curățate zilnic de muncitori în veste portocalii, în timp ce alpiniști utilitari se zbânțuiau ca niște marionete pe fațadele clădirilor, lustruind ferestrele înalte. Acesta era sectorul avocaților, hotelierilor, contabililor, medicilor, patronilor de restaurante și, desigur, al politicienilor, ducându-și zilele în acele clădiri translucide, ca de cleștar.

Dincolo de Piața Centrală Krunivskol, unde se aflau Palatul Miniștrilor, Grădina de Marmură și Filarmonica din Skotol, se trecea în secțiunea medie a capitalei, acel inel de cartiere destinat ocupațiilor banale, frizeri și farmaciști, profesori și tipografi. Aici străzile se curățau rar, fiind mai mereu acoperite de crengi rostogolite de vânt din curțile blocurilor și de pietriș. Clădirile erau posace, din ciment, nu neapărat murdare, cu acoperiș de țiglă. Gokol era cel mai mare dintre cartiere, situat în nord. Urmau, în sensul acelor de ceasornic, Koklam, Aleksandronik, Calea Prezidențială, Eroii Codrilor și Albia Iknei.

La marginea orașului se găsea o vastă zonă industrială, unde fumul uzinelor înnegrea pereții clădirilor și lăsa pe asfalt un strat de funingine gros de o unghie. Acesta era cartierul muncitorilor, al instalatorilor și al mecanicilor, al celor care lucrau la salubrizare sau în cimitir. Blocurile erau scunde și degradate, cu ferestre decupate rudimentar în betonul pereților, cu femei atârnând chiloți și tricouri de zăbrelele de la geam. Aproape la fel de comune cum erau alimentarele erau și service-urile auto și vulcanizările, iar găinile, rațele, câinii și porcii se plimbau liber, mânjindu-se cu cenușă. Și această zonă era împărțită în câteva cartiere, deși locuitorii nu făceau mare diferență între ele. În nord exista Târgul Sticlarilor, acolo unde se vindeau gresie, fontă, cauciucuri, linoleum, parchet și, desigur, sticlă. Urmau, tot în sensul acelor de ceasornic, Dealul Cărbunarilor, George Khliko, Pădurea Neagră și Antiaeriana. La intersecția dintre Pădurea Neagră și Albia Iknei se afla Lacul Bruk, iar imediat după Antiaeriană începeau pădurile de brad care se întindeau până la casa lui Anton, flancând calea ferată, terminându-se tocmai la burta Șarpelui.

Anton era deci băștinaș al celei de-a treia zone, născut și crescut în Pădurea Neagră, mai exact printre păsări scurmătoare și mucuri de țigară. Fusese crescut de tatăl său și se bucurase de compania a patru frați, el fiind al doilea născut.

Marcus era băiatul unui muncitor la fabrica de sticlă, un anume Spiridon, proletar stereotip, alcoolic, agresiv și infidel, care însă se implicase în viața băiatului suficient cât să-l dea la școală. Mama lui era o doamnă măruntă, cu păr scurt și cârlionțat, care-și petrecea zilele în abur și acreală, pregătind mâncare pentru copiii dintr-un centru de plasament din zonă.

Când plecase în misiune într-o insulă din nord, Marcus îi promisese tatălui său că n-o să moară. Aparatul cu care zbura fusese lovit în aripa stângă de un avion de vânătoare inamic, se prăbușise, însă Marcus se alesese cu doar câteva zgârieturi. În aceeași zi, acasă, taică-su murea de ciroză, lăsându-l convins că se prăpădise intenționat în locul lui, salvându-i viața. De atunci, rămăsese captivul unui soi de spiritualism care lui Anton i se părea aberant. Se închina la un altar improvizat ce-l înfățișa pe tatăl său și, încercând să comunice cu el, angaja tot soiul de escroci costisitori din cartierul curvelor din Dalied.

Se împrieteniseră la liceu, un liceu mediocru, cu nume de sfânt, din Calea Prezidențială. Se simțiră solidari din pricina originilor comune. Marcus era un băiat bine făcut, cu un gât gros și pulpe voluminoase, cu părul blond, tuns scurt, și ochii brun-verzui, înguști și ironici. Învăța bine, spre deosebire de Anton, și era carismatic. Fetele îl plăceau, așa că își câștigase rapid o reputație de fornicator, fiind deseori prins de profesori ori de oamenii de serviciu cu vreo fetișcană, uneori mult prea tânără, în toaletele liceului. Anton, pe de altă parte, rămăsese costeliv și urât ca un vultur pleșuv, suferind de misandrie. Își pierduse virginitatea abia la 27 de ani, când Marcus, proaspăt întors din Nord, îl luase cu el la un bordel ascuns din Târgul Sticlarilor, unde fusese imediat capturat de o doamnă gușată, mult mai în vârstă decât el, și întins pe o canapea jerpelită mirosind a urină și-a pisici. Grăsana s-a legănat ridicol deasupra lui, sufocându-l. Marcus continua să râdă de fiecare dată când își amintea, însă Anton nu schița niciodată vreun zâmbet.

*

Își dorea să-i omoare pe toți, și de bună seamă c-ar fi făcut-o dacă nu i-ar fi fost atât de frică, pentru că Anton, pe cât de nenorocit și de singur era, pe atât de mult îi plăcea să trăiască. Îi plăcea cum se simțea covorul sub tălpi, cum miroseau murăturile și să strivească muștele cu pliciul, ca apoi să curețe din nou geamurile mânjite cu hemolimfă și creier. Încă îl mai bucurau lucruri pe lume. Încă îi mai aduceau satisfacție orgasmele și încă îi plăcea să mănânce. În Țara Verde, crima era pedepsită cu glonțul, iar asta nu-i prea convenea. Ar fi vrut să plece la Dalied și să-i bage un cuțit în beregată lui Marcus, dar nici asta nu se putea, căci acolo te aștepta scaunul electric. Poate că închisoarea l-ar fi curățat de singurătate, însă Anton nu era omul care să capete satisfacție din crimele mondene, din jafuri și distrugeri inutile.

Își dorea să trăiască într-o societate ordonată, să nu murdărească în jurul lui și să nu deranjeze pe nimeni, dar în același timp îi ura pe toți cu ardoare. Îi ura, căci le era atât de milă de el, dar n-ar fi apărut la ușa lui cu o sticlă de coniac sau poate cu o carte, să stea pe canapeaua lui și să-l întrebe cum îi mai e viața, să discute despre politică sau să povestească ce-au mâncat c-o zi în urmă. Toți erau interesați de un singur lucru, să afle de ce e așa cum e, de ce nu iese la suprafață, dacă tatăl lui îl bătea, dacă fusese abuzat sexual când era mic, și de ce nu voia să meargă la terapie, de parcă ar fi fost un animal de circ.

„Auzi aici, Victoria – mormăi el, întorcându-se în sufragerie cu un ziar la subraț –, în contextul ostilităților crescânde dintre Regatul Buavilor și falsa Republică Strindică, președintele Republicii Verzi, excelența sa Gabriel Rukon, a admis trecerea avioanelor cargo cu muniție și provizii ale Regatului Mării Calde pe deasupra teritoriului nostru, acest act demonstrând sprijinul pentru cauza Țării de Sus, pentru siguranța și integritatea poporului buav, precum și a tuturor teritoriilor pe care el le stăpânește.”

*

Regatul Buavilor era celălalt nume al Țării de Sus, compus dintr-o constelație de insule și peninsule din nordul extrem al Continentului. Pe câteva dintre aceste insule, mai exact pe cele vestice, trăia o minoritate etnică mult mai veche, purtând numele de strinzi, care-și doreau independență națională și alungarea celor pe care-i considerau coloniști. Aceștia purtaseră trei războaie împotriva buavilor în trecut și le pierduseră pe toate. În cel mai recent, cu vreo 20 de ani în urmă, luptase și Marcus, fiind staționat la Rēla, o insuliță obscură pe care strinzii și-o doreau drept capitală. Economia buavilor se baza în general pe comerț maritim și turism, însă de când apăruse Șarpele, spintecând oceanul în două, navigarea spre porturile vestice din Atanasia devenise imposibilă, iar Țara de Sus suferea, suferință pe care rebelii strinzi abia așteptau să o fructifice, iar acum își ascuțeau entuziasmați cuțitele, mai pregătiți ca oricând pentru război. Și ce război puteau să iște acești băștinași nespălați, lipsiți de tancuri și de lansatoare de rachete, din camionete, mașini de teren și tiruri pe care le modificaseră cu ciocanul și lampa de sudură, și pe care le vopsiseră în brun, cenușiu, negru și alb, pentru a se contopi cu nuanțele tundrei. Lipsindu-le protecția antiaeriană, se ascundeau în tuneluri subterane, sub școli, spitale și clădiri civile, pentru a se proteja de bombardamentele buavilor, care ezitau să-i ucidă pe cei fără vină. 

Era adevărat că buavii se extinseseră mult dincolo de granițele cuvenite, care se opreau în urmă cu două secole la buza Mării Reci. Încercaseră să conviețuiască pașnic cu cei pe care-i ocupaseră, însă, cu timpul, ura insularilor la adresa celor care veniseră să-i stăpânească și să-i judece pe propriul lor pământ culminase cu susținerea unor miliții teroriste care să-i conducă spre eliberare. Strinzii erau cruzi și nu se temeau de moarte, iar raidurile lor din urmă cu cinci-șase secole asupra cetăților buave, când cele două civilizații intraseră pentru întâia oară în conflict, erau legendare. 

„Niciodată înaintea acelor zile – scrisese Bōri Dōnnam, un faimos cronicar buav care trăise în urmă cu vreo trei sute de ani – nu trecuse țara buavilor printr-o asemenea frică. Strinzii debarcau din corăbiile lor în toiul nopții, pe țărmuri stâncoase năpădite de arbuști, și nu aprindeau niciodată făclii până nu ajungeau în toiul luptei. Înaintau prin pădurile de pin la fel de ușor precum felinele, fără să miște vreo piatră și fără să calce pe vreo ramură uscată. În loc să lupte uniți, umăr la umăr, cum luptau ai noștri, strinzii se împrăștiau în grupuri mai mici care atacau din mai multe direcții, luând prin surprindere straja cetăților, iar odată ajunși în interior, incendiau hangarele cu cereale, grajdurile, țarcurile și cotețele păsărilor, aruncau torțe pe acoperișurile de lemn căptușite cu fân, iar orice bărbat, femeie, copil sau câine le apărea în cale era trecut prin sabie. Spun sabie, căci așa e vorba, altminteri strinzii luptau cu topoare cu mânere de os. Uriași, cu ochi înguști și albaștri, poartă bărbi sălbatice și zbârlite, aurii și roșcate, care vestesc flăcările pe care le aduc în sân.”

Afilierile ideologice ale lui Marcus erau ambigue și pe deplin iraționale. Nu se urcase în carlinga acelui aparat de luptă mânat de conștiința sincerului democrat, ci mai degrabă de dorința de afirmare. Nu câștigase glorie în ceruri, căci nu doborâse vreun avion, însă se-ntorsese acasă cu un mănunchi de istorisiri pe care își permitea să le repete la infinit. Făcuse parte dintr-un detașament al forțelor aliate, deci fusese coleg cu militari din Atanasia, Țara de Jos și Blegonia, și învățase câte ceva din limbile lor, lucru care-l ajutase să se adapteze mai ușor în străinătate. N-ar fi putut să-ți spună mare lucru despre strinzi, deși la plecare se angajase să-i zdrobească. Nici despre buavi nu știa mai nimic, căci nu învățase la geografie despre Țara de Sus altceva în afară de câteva generalități. 

Când Anton și Marcus erau mici, se mai vorbea la Skotol despre regina buavilor, Balēdii, despre care se spunea că-și înșelase soțul cu un actoraș de telenovele pe care-l decorase. Furios, Dimōj, regele, urcase beat la bordul unei nave de război, în ciuda protestelor miniștrilor săi, și-i dăduse ocol insulei soției sale, ordonând marinarilor să tragă salve de tun, golind pahar după pahar de whiskey și rupându-și cămașa de plâns. Adevărul e că, în Țara de Sus, regele și regina erau cununați mai mult onorific, din moment ce își petreceau viețile separat, singura lor responsabilitate fiind asigurarea unui urmaș la tron, urmaș care avea să petreacă pe fiecare dintre cele două insule câte o jumătate de an, încercând astfel să rămână în contact cu ambii părinți. Totuși, era în continuare tabu în ochii maselor ca unul dintre cei doi monarhi să se implice în relații extraconjugale, întrucât îl insulta astfel pe Bōrrl, zeul familiei și al fertilității în tradiția buavilor, reprezentat, la intrarea în spitale, lăcașuri de cult și școli, ca o creatură cu buze groase, sâni lăsați și burtă de gravidă, purtând însă între picioare un falus gros cât un trunchi de copac, lipit de abdomenul proeminent.

Dimōj se stinsese la doar cincizeci și doi de ani din cauza unui cancer testicular, iar frumoasa Balēdii îi îndeplinise atribuțiile vreme de patru luni, timp în care, singurul lor fiu, Dimōj al II-lea, zis Dimi, fusese pregătit de istorici, politologi, preoți și foști miniștri pentru preluarea tronului de la Rōmman. Tânărul Dimi arătase un tact, o blândețe și o inteligență foarte rare printre regii buavilor, astfel încât accederea sa la tron fusese sărbătorită în stradă atât de buavii care-l admiraseră pe vechiul rege, cât și de cei care-i rămăseseră loiali reginei. Tabloidele îl prezentau pe Dimi drept un suveran cult, un băiat care cânta la chitara electrică, care-i citea pe clasicii buavi continentali, dar care se arăta interesat și de noutățile scrise de zănaticii insulari, care scria el însuși poezii și care putea fi găsit uneori în cinematografe împreună cu gărzile de corp, bucurându-se de filme de acțiune, science-fiction și chiar comedii adolescentine. Pe internet, la televizor și la radio, vestea venirii la putere a lui Dimōj al II-lea se răspândea vesel de-a lungul și de-a latul regatului, însă aerul sărbătoresc a fost curmat la o săptămână după încoronare, când, în timpul primului său discurs în fața poporului, tânărul rege a fost împușcat în gură de o surdomută din mulțime. 

Neavând alți moștenitori direcți, regina l-a propus drept nou conducător pe amantul-actor, pe Ammani Gōm, scandalizând senatul buav, miniștrii și poporul. Bănuind că asasinarea lui Dimi fusese plănuită de Balēdii însăși, care se temea că urma să fie înlocuită pe tronul de la Wōkin de viitoarea soție a tânărului suveran, oamenii s-au revoltat împotriva noului cuplu regal, ieșind cu zecile de mii pe străzile marilor orașe pentru a-și striga indignarea.

Percepând haosul instaurat în societatea buavă ca o excelentă oportunitate de a-și pune în aplicare planurile, strinzii au lansat o serie de atentate teroriste la Rōmman, declanșând astfel Războiul de Cinci Ani, cel în care luptase și Marcus. Buavii, ajutați de cei din Țara de Jos și de atanași, au repurtat până la urmă o victorie à la Pirus, bombardându-și propriile insule, cu scopul de a scoate teroriștii din vizuini. Doisprezece mii de buavi și-au pierdut viețile, laolaltă cu două sute și ceva de străini din țări aliate și încă vreo douăzeci de mii de strinzi. Harta Continentului n-a suferit însă modificări.

*

Anton visa rar, iar lucrul ăsta îl mulțumea, căci viziunile din somnul lui erau îngrozitoare. Aluneca în odihnă așa cum ar fi vrut să alunece în moarte, sperând la un abis cald și primitor. De obicei, dorința i se îndeplinea, însă uneori se găsea de cealaltă parte a conștientului, în orașe-port pustii, pline de clădiri în ruine, ca niște mușuroaie părăsite, înconjurate de pâlcuri de mandarini înălțându-se pe povârnișuri nisipoase. Era întotdeauna foarte frig, iar discul soarelui încă nu se ridica deasupra stâncilor de la orizont, deși cerul căpăta culoare. Vântul șuiera cu furie, strecurându-se printre catargele vaselor de pescuit ruginite, așteptând de eoni la capătul pontoanelor de ciment. Nu visa niciodată oameni, deși și-ar fi dorit, și avea sentimentul bizar că nici n-ar avea ce căuta o ființă umană într-o lume precum cea din capul lui. Parcă uitase ce e acela un om, uitase trăsăturile fețelor părinților săi, uitase ce face ca un bărbat să fie puternic și ce face ca o femeie să fie frumoasă, uitase tot ce știuse vreodată, asta dacă știuse ceva despre ceilalți. Iar despre el însuși ce să știe?! Își privea înfricoșat mâinile albe, cu degete lungi, ca de pianist, și nu-i venea să creadă că le poate mișca la comandă. Se simțea doar împăturit în acea carne străină, nicidecum stăpân asupra ei, ori una cu ea, și se întreba, deseori, dacă fusese vreodată cineva. Nu simțea că ar putea fi protagonistul vieții sale, un erou într-o lume nebună, căci nu-și prea sesiza propria existență.

Uneori visa și lucruri pe care le voia. O mașină de spălat vase, de exemplu, din moment ce detergentul îi făcea pielea de pe degete să crape. Își dorea femei, dar îi era greu să le contureze în minte, așa că visa doar niște siluete diforme dansând amețitor pe plaje, sute de mii, la unison, schimbându-și forma ca niște himere. Umbre monstruoase îmbibate în lumina purpurie a zorilor, amintind de picturile lui ​Beksiński. Ce vise luminoase trebuie să fi avut Marcus la finalul zilelor sale scurte într-un glob de sticlă cu peștișori tropicali!

Ar fi vrut s-o viseze pe Victoria, dar îi scăpa și figura ei. Prefera, așadar, să aștepte pe țărm, sprijinit de marginile de beton, privind cum plumbul se răsucește halucinant în văzduh.

Singura vacanță a familiei sale peste granițe fusese un voiaj de o săptămână pe coasta de sud a Atanasiei, într-un oraș numit Iv, care se asemăna ușor cu peisajul coșmarurilor sale. Mâncase mandarine pe marginea Oceanului de Vest, dezbrăcat, cu picioarele grăsuțe gâdilate de spumă. Tatăl și fratele lui cel mare se îmbăiau undeva mai în larg, unde lui îi era frică să se aventureze.

Papá Drobak era un om atletic și, deși sărac lipit pământului, mândru. Avea încă toți dinții, dinți lungi și subțiri, și strălucea ca un delfin, lipsindu-i cu desăvârșire părul. Înota cu mișcări largi și iuți, învolburând apa de parcă ar fi fost o barcă cu motor. Fiii săi îi semănau la trup, dar chipul și-l luaseră de la mama lor, o slăbănoagă cu ten măsliniu, cu păr brunet și mustăcioară subțire, care murise de leucemie când Iuliu avea cincisprezece ani, iar Anton abia patru.

Nimic nu prezisese că avea să devină un om rău, întrucât avusese parte de o copilărie fericită. Nu dusese lipsa mamei, de care oricum nu-și amintea, iar sărăcia nu-l marcase mai mult decât pe frații săi. Ba chiar se simțea recunoscător că nu crescuse în confort, că simțise frigul, că fusese bătut de câteva ori și că nu i se făcea greață când curăța viermii din străchinile păsărilor, așa cum li s-ar fi făcut celor din burta orașului. După părerea lui, trăise așa cum trebuie să trăiască un băiat. Crescuse independent, deși nu singur, și se supusese intenționat durerii de multe ori. Muncise, se luptase și suferise, dar întotdeauna din proprie inițiativă. Viața nu-i forțase mâna, poate ca o recompensă pentru premisa tristă pe care i-o înmânase.

Papá Drobak își protejase fiii întotdeauna. Nu l-ai fi putut prinde răstindu-se la vreunul dintre ei, nici măcar la nărăvașul Anton. Fusese întotdeauna înțelegător și generos, iar un asemenea tată zămislește rareori fii răi. La urma urmelor, cine ar fi putut spune că Anton era rău? Poate doar profesorii lui, cei exasperați de refuzul său de a memora numele insulițelor din Marea Caldă, flora și fauna Țării de Jos, numele tuturor președinților secolului și sonetele clasicilor continentali. De altfel, lumea îl considera politicos și la locul lui, deși distant, încăpățânat și lipsit de motivație.

*

Anton lucra la salubrizarea orașului și primise sarcina deloc plăcută de a aduna cu un soi de furcă cu doi dinți peturile și pungile împrăștiate pe centura Skotolului, pe care apoi le îndesa în saci, ceea ce însemna că petrecea multe ore pe marginea șoselei, umplându-se de noroi și îndurând furia insectelor. La finalul zilei, înainte de a se îndrepta spre casă, trecea pe la alimentara Victoriei. Mergea până în fundul magazinului, lua sticla de doi litri de socată și o așeza cu grijă pe tejghea. Plătea întotdeauna cash, deși avea card, ca să poată atinge în treacăt degetele femeii, când primea restul. Aștepta bonul, și o mai mângâia o dată aproape imperceptibil. Vânzătoarea era o doamnă solidă, cu buzele rujate cu vișiniu închis, cu sprâncene desenate cu creionul, cu fruntea înaltă și ochii ușor exoftalmici. Anton însă o găsea nespus de frumoasă, chiar dacă ea îl ignora complet. Ajungea acasă toropit, rânjind tâmp cu gura până la urechi. Hrănea găinile, apoi le închidea, verifica dacă a primit ceva în căsuța poștală, mânca două sau trei felii de pâine cu unt și miere, bea un pahar de socată și se ascundea în bârlogul său, fermentând în întuneric.

În periplurile sale pe centura Skotolului, Anton descoperise o monedă de cupru cu efigia lui Gangan-Bal, un înalt jude care-i condusese cândva pe călăreții bleji dincolo de locul de unde izvorăște Ikna și care fondase o mică așezare, acum dispărută sub burta fierbinte a Șarpelui. Mii de războinici se perindaseră prin acea zonă cu mult timp în urmă, astfel încât descoperirile ca aceasta erau atât de comune, încât la amanet nu i se oferise pentru monedă mai mult decât valoarea unui bax de bere. Anton preferase să-și păstreze descoperirea și o îndesase în buzunărașul pentru carduri al portofelului, hotărât să i-o arate într-o zi Victoriei.

Ani întregi așteptase un pretext pentru a intra în vorbă cu femeia, însă momentul nu se arătase niciodată prielnic. Dacă mai era cineva la casă în spatele lui, și de obicei așa stăteau lucrurile, tăcea mâlc, întrucât era împotriva firii sale să irosească timpul celorlalți. Alteori limba lui pur și simplu refuza să se miște, iar înfricoșătorul Gangan-Bal îl privea ironic prin plasticul transparent al buzunărașului când deschidea portofelul să plătească.

*

La un moment dat, un taxi opri în fața porții lui Anton în creierii nopții, făcând câinii vecinilor să latre isteric. De la volan coborî un bărbat corpolent, cu păr rar și o mustață de morsă care-i acoperea în totalitate gura. Omul își săltă brațul peste poartă, trase zăvorul și intră în curte. Traversă lent distanța până la ușa metalică, lăsând urme de noroi pe scări și ezitând timp de o secundă la a treia treaptă, apoi apăsă insistent butonul soneriei. Iuliu își cunoștea bine fratele, așa că venise înarmat cu răbdare și cu o sticlă de rom. După vreo cinci minute, ușa se deschise cu un scârțâit prelung, iar silueta subțire a lui Anton se ivi în prag. Niciun bec nu era aprins în casă, iar chipul său vânăt era luminat doar de felinarele din stradă. Lui Iuliu, Anton îi păru mai bătrân decât își amintea, mai bătrân chiar decât el. Barba îi dispăruse, dezvelind o bărbie ascuțită, iar ochii îi erau adânciți în orbite ca două bile de biliard în găurile lor. Nu părea entuziasmat, dar nici supărat. Au rămas astfel secunde bune, studiindu-se în tăcere.

— Ce vrei de la mine? întrebă într-un final Anton, depășind impasul.

— Asta-i bună, răspunse Iuliu, proptindu-se cu palma de tocul ușii, semn că nu avea de gând să fie refuzat. Trebuie să vreau ceva de la tine ca să te văd?!

— Asta e regula pe aici, mormăi fratele mai mic. În ultimul an fusese vizitat numai de colectorii de taxe, de un vânzător ambulant și, o singură dată, de doi dintre frați, care îl rugaseră să-i lase să facă un grătar în curtea lui, aducându-și nevestele cu ei.

— Nu mai fii al dracului, Anton! a răbufnit Iuliu, împingându-și căpățâna în crăpătura ușii. Papá e bolnav, știai?!

Nu știa. Nu mai primise vești de la el de ani buni, căci papá Drobak era un analfabet funcțional, precum majoritatea foștilor lui colegi de la fabrica de cherestea, și nu putea să dea de cap Internetului. Anton auzise totuși de la Isaac și Robert, frații cu grătarul, că tatăl lor fusese dus de Iuliu la un azil din Eroii Codrilor. Omul nu-și pierduse încă luciditatea, deși se apropia de vârsta de nouăzeci de ani, însă nu mai putea avea grijă de el însuși. Iuliu, care locuise vreme de șase ani cu bătrânul, reușea cu greu să achite taxa de la azil, dar nu cerea nimănui ajutorul. Din acest motiv, niciunuia dintre frați, deși cârcotași, nu-i venea să-l vorbească de rău pe acest taximetrist, un om cu totul modest, care până la urmă se dovedise a fi cel mai puternic dintre ei. Până și lui Anton, care se considera o victimă autentică, îndreptățită să-și renege rudele, i-ar fi fost rușine să-i închidă ușa în nas. Pe deasupra, își iubea tatăl. Iubea amintirea brațelor puternice plesnind apa, iubea chiar și sforăitul care răsuna cândva noapte de noapte în coșmelia în care Anton crescuse, semn că bărbatul se întorsese în sfârșit de la muncă și se prăbușise pe saltea.

— Lasă-mă să intru, Toni, a mormăit Iuliu, realizând că nu fusese cazul să se răstească.

Anton îl privea absent, de parcă încerca să-și amintească ceva important. Își răsese mustața de dragul Victoriei, iar buza de iepure îi era acum evidentă.

— Lasă-mă să intru, a insistat omul, ridicând sticla astfel încât fratele lui să o vadă. Uite, ți-am adus niște rom. Hai să vorbim. Te rog!

Greierii au continuat să țârâie. Conversația nu-i privea și nu voiau să dea impresia că trag cu urechea.

— Așteaptă o clipă. Trebuie să rezolv ceva, a răspuns Anton și s-a retras în bezna din casă, lăsând ușa întredeschisă.

Matei Măceșaru-Szörényi (M. Szörényi), născut pe 19 septembrie 2005 la București, este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „George Călinescu”. A debutat în 2023 în Familia cu un text despre micro-romanele lui Kenzaburō Ōe Seventeen și J: Ființa sexuală. Tot în 2023 i-a apărut la Editura Humanitas traducerea din limba engleză a volumului Când am devenit oameni, de Michael Bright. În prezent urmează cursurile Centrului de Excelență în Filosofie (CEX) de la Facultatea de Filosofie din București.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Debut”

Poezii

„De un an și jumătate a învățat limba română atât de bine, încât poate deja să-i

Poezii

„Ordonat, dar cu o tectonică mereu imprevizibilă, universul poetic al Andreei Apostu este, înainte de toate,