În carantină

Start
259 vizualizări
Citiți în 36 de minute
1

Așadar, ne-am întors spre camera mea. Nicio șansă de o convorbire normală cu însoțitorul meu. El arbora o mutră mohorâtă, îmi împingea scaunul cu rotile și tăcea. Întrebându-l ceva, orice, doar ca să pot lega o discuție, el tăcea. Și tăcea. Așa că, parcurgând lungul coridor în liniște, m-am gândit la aleea spre ieșire, unde n-am văzut pe nimeni nici plecând, nici intrând, apoi la poarta masivă din metal, la căsuța paznicului, la faptul că felcerul (?) mi-a arătat pe unde aș putea pleca. Era ca și cum mi-ar fi spus că pot părăsi oricând spitalul. Coridorul era lung și până să ajungem la camera 827, am apucat să mă gândesc și la altceva. Mi-a revenit în fața ochilor scena cu „femeile plătite de opoziție” ridicate de jandarmi, urcate în mașină ori în ambulanță și duse de acolo. Jandarmii nu veneau din trupul șarpelui, deci erau din partea cealaltă, ca și femeile. Însă mașinile jandarmilor și ambulanțele executau misiuni venite din structurile organizatorice ale Convoiului. Salvarea, care a venit după mine, a îndeplinit oare și ea o asemenea misiune? Până una, alta, transportarea mea aici și grija care mi se poartă vin în contradicție cu cele ce mi s-au sugerat despre soarta sinistră a celor ce-și părăsesc locul din Convoi. A celor ce ies din coloană de bunăvoie și, mai ales, a celor extrași „drept exemplu pentru…”. „Exemplu” pentru ce? Nu știu pentru ce, știu doar că după fiecare inspecție, erau eliminați dintre noi doi colegi din șirurile din față „drept exemplu”. Un „exemplu” ce ne era prezentat drept o execuție ori măcar drept o pedeapsă majoră: „Vreți să ajungeți și voi printre cei din gloata disperată care imploră să fie primită în Convoi?” În mod logic, cei plecați ar trebui să fie părăsiți într-o lume ostilă. E drept că până să vină ambulanța să mă aducă la spital, așa m-am simțit și eu. Dar acum, îmi spuneam, am un punct de pornire în lumea uitată în care am decis să revin. Amintirea disperării din parcare se învălmășește cu alte gânduri și cu alte întrebări. Văd că în cazul meu (?), orice gând este urmat de o întrebare. La care nu știu să răspund. Fără un ban, fără un acoperiș deasupra capului nu știu cum m-aș fi descurcat. Cineva din „gloata disperată” mi-a făcut semne să mă alătur lor, dar n-a fost nevoie.

Ajuns în fața camerei 827, îmi mai continuam gândul. Ce a fost în mintea mea să ies din trupul șarpelui în urma unui impuls, fără să mă asigur că o să am minime condiții să pornesc pe noua cale? Coridorul nu este destul de lung pentru a-mi oferi timp pentru un răspuns.

Încăperea a fost spălată pe jos, a dispărut tava de la micul-dejun, pe farfuria de pe noptieră se aflau iarăși două mere, patul a fost făcut și imposibila pijama era împăturită și așezată peste pătură. Aerul mirosea a dezinfectant.

Felcerul (?) a rămas afară cât m-am schimbat. Când am ieșit pe coridor, m-a împins pe scaunul cu rotile.

— Mergem unde? m-a întrebat cu glasul unui șofer de taxi.

— Păi, mi-am pus pijamaua, așa cum ai spus.

— …

— Mi-e foame. Mergem la masă.

Am luat-o din nou pe coridorul pustiu. De data asta, dintr-o cameră am auzit voci. Dintr-o singură cameră.

— Mai e departe? Mi-e foame.

— Tu imediat mâncat.

Am mai mers câteva minute. Coridorul se întretăia cu alte coridoare. Peste tot liniștea nu era întreruptă decât de pașii însoțitorului meu. După câteva minute, ne-am oprit în fața camerei 827. Înăuntru, pe o măsuță se găsea prânzul. Măsuța și scaunul nu fuseseră acolo când am ieșit. În dulap, hainele atârnau ordonat pe umerașe.

— Păi, dacă nu m-ai dus la o sală de mese, de ce a trebuit să-mi îmbrac iarăși pijamaua aceasta caraghioasă?

— Asta protocol!

Am mâncat și am cugetat iarăși la ceea ce voiam să fac. N-am putut nicicum să mă dezobișnuiesc să nu socotesc ce voi face în viitor! În viitorul apropiat. Pentru mai departe oricum nu dispuneam de informații. Cum speranța că voi prânzi împreună cu alte persoane și voi putea schimba câteva cuvinte spre a mă putea orienta în noua mea situație nu s-a realizat, mi-am spus că o să-mi fac siesta și dacă nu va veni nimeni să mă ducă la un cabinet, așa cum se întâmplă în fiecare spital, voi merge să bat la ușa din spatele căreia am auzit voci. Problema, pe care am încercat s-o rezolv cât am stat întins pe pat a fost cum să mă eliberez de felcer (?). Mi-am amintit că atunci când ezitam să mă așez în scaunul cu rotile, individul mă punea cu forța. Am mai amintit că nici eu nu sunt un slăbănog, am fost gata să mă încaier cu Vlăjganul din Convoi… dar însoțitorul de aici nu-mi dădea nicio șansă. A! Vlăjganul din Convoi! Illo tempore… Parcă am plecat de un veac de lângă el. Acum, sunt sigur că a fost plasat în dreapta mea cu misiunea de a mă supraveghea și convinge, oare tot acolo a rămas? Sau a fost trimis lângă altcineva ce-și pune prea multe întrebări?

Mai stau întins pe pat, de chemat nu m-a chemat și nu mă cheamă nimeni. Nu pot pricepe: dacă tot mi-am amintit de Vlăjgan, îmi amintesc și de Roșcovan, de Paznic. Câți oameni au fost puși acolo să mă păstreze „pe drumul cel bun”! Și câți au apărut atât de prompt în jurul meu de când am părăsit Convoiul! Din lipsă de surse de informații, constat că în loc să mă lămuresc într-o privință, apar tot mai multe întrebări. Și nu am răspuns la niciuna.

După un timp fără timp în care am mărșăluit zi-lumină, nu pot să stau pe loc doar așteptând să se întâmple ceva. Cum, naiba, când întotdeauna se întâmplă ceva, acum nu se întâmplă nimic? Mă îmbrac, ies pe coridor, felcerul (?) apare din nou de după primul colț, aduce scaunul cu rotile, mă împinge să mă așez pe el.

— Mergem unde? cu glasul unui șofer de taxi. Nu-i răspund și el stă răbdător pe loc. Cum să-l fac să mă lase undeva unde să pot vorbi cu cineva? Tu vrei plecat? O luăm din loc și mă duce iarăși la ușa de sticlă care dă la aleea spre poartă. Dar, în sfârșit, acolo mai este cineva. De fapt, două persoane: una într-un scaun cu rotile și un felcer (?). Felcerul (?) deschide ușa, omul se scoală de pe scaun, nu întâmpină nicio rezistență și iese. Ușa se închide automat după el. Ne uităm cum pornește spre poartă. Nu-l întâmpină nimeni, dar, după alți câțiva pași, se oprește și se întoarce. Ușa de sticlă nu se deschide.

— O fi uitat ceva!? spun.

Felcerul (?), care l-a condus, nu-mi răspunde și pleacă. Dispare cu căruciorul cu rotile cu tot.

— Tu vrei plecat? mă întreabă omul meu.

Mă uit prin sticlă la cel rămas afară și care smucește degeaba de clanță.

— Ușa nu se deschide decât dinăuntru. Tu vrei plecat?

— Nu, eu nu vreau plecat.

Prin creier, gândurile mi se învârt în viteză. Cum să plec fără un ban? Unde să plec? Nu vreau să ajung din nou naufragiat disperat pe o bancă dintr-o parcare. De afară, cel ce a revenit de pe alee zgâlțâie nervos clanța. Dar dacă aș ieși și eu? Măcar am fi doi. În sfârșit am fi doi! Probabil că situația în care ne-am găsi amândoi ne-ar uni. Nu probabil, sigur că ne-ar uni.

— Dacă îmi doriți binele, dacă vreți într-adevăr să mă ajutați, de ce nu-mi spuneți voi cine am fost, de unde vin, cu cine…

Omul zgâlțâie tot mai înfuriat de ușă.

— Trebuie demontat clanța… clanța de afară, spune însoțitorul meu.

Cel de afară renunță. Mai stă câteva clipe descumpănit, apoi îl văd cum bate zadarnic și la ușa căsuței portarului. Tot fără rezultat. Se duce spre poartă, poarta se deschide automat. Omul iese, poarta se închide după el.

Nu-l mai văd.

*

Rămânem în fața ușii de sticlă. Orice decizie aș lua, tot nu mă ajută cu nimic. Dacă și așa tot ce se petrece în continuare se întâmplă indiferent cum mi-aș pregăti eu acea continuare, hotărăsc să renunț la orice inițiativă proprie și să aștept.

— Tu vrei plecat?

Și lipsa unui răspuns este un răspuns. Aștept continuarea.

Însoțitorul meu întoarce scaunul și pornim din nou pe lungul coridor. Îmi ajunge! Simt cum tăcerea mă înfurie.

— Aici chiar nu e nimeni? Vreau să vorbesc… să stau de vorbă cu cineva!

Ne aflăm din nou în fața camerei 827.

— Sunt în arest aici?

— Tu dacă vrei plecat, eu vin cu tine până la ușă.

— Acum nu sunt îmbrăcat cu pijamaua aceea caraghioasă și m-ai lăsat să ies cu hainele mele.

— Tu dacă vrei plecat, eu vin cu tine până la ușă.

Nu are niciun rost să sper că aș putea afla ceva de la el. Felcerul (?) nu este decât un fel de robot cu un program redus de activități. Sau un imbecil. Mă întorc spre el, mă strâmb și scot limba.

El nu reacționează, nici măcar nu pare uimit, deschide ușa. Mă dau jos din scaunul cu rotile și intru în „camera mea”.

Mă trântesc pe pat fără să mă mai dezbrac, fără măcar să-mi scot ghetele. Ciudat: când cineva este furios, degeaba se întinde să doarmă că nervii îl țin treaz, se acumulează și-l ambalează și mai tare. („Am stat toată noaptea, n-am pus pleoapă pe pleoapă, simțeam că sunt gata să explodez.”) Ciudat! Eu am adormit instantaneu. Somnul m-a cuprins atât de strâns încât nu știu nici când mi-a fost adusă cina.

Nu știu ce oră era când m-am trezit. Storurile de la fereastră au fost trase și încăperea este scufundată în lumina albastră. Pereții sunt iar albaștri, acoperiți cu faianță albastră, pe jos gresie tot albastră, noptiera de asemenea albastră. Pe noptieră, o sticlă cu apă, un pahar și o farfurie cu două mere. În mijlocul încăperii măsuța, pe ea tava cu cina neatinsă.

Scaunul nu este lângă masă, ci mai încolo, lângă perete. Scaunul de lângă perete… Abia ieșit din somnul adânc și obișnuindu-mă cu semiîntunericul albastru, văd pe cineva mișcându-se, sculându-se de pe scaun, mergând spre ușă, apăsând pe comutator. Pereții devin albi, acoperiți cu faianță albă, pe jos este gresie tot albă, noptiera e de asemenea albă. Femeia care a aprins lumina din tavan poartă un halat alb și el.

Revine de lângă ușă, își trage scaunul lângă pat, se așază. Tace. Mă privește întrebător. Eu sunt luat pe nepregătite și, în loc să spun ceva, mă întreb dacă femeia în halat alb este aceeași cu cea care m-a însoțit în ambulanța cu care am fost luat din parcare și adus aici. Atunci am fost atât de surprins de cele ce mi se întâmplau încât am întrebat-o dacă nu este una și aceeași cu femeia care a fost cu mine în Marțea Mare. Mi-a spus că n-a fost cu mine în Marțea Mare, că femeile din Marțea Mare sunt membrele Convoiului femeilor, or ea nu face parte din „așa ceva”. Mi s-a părut că s-a simțit jignită de întrebarea mea. Totuși, am mai întrebat-o și dacă nu este una dintre femeile care a parcurs drum lung paralel cu Convoiul, „femeile plătite de opoziție”. Mi-a răspuns cu un „nu” categoric. Totuși, mi s-a părut cunoscută. Să fi fost femeia din ambulanță? M-am ridicat în coate, însă de teama unei noi gafe, nu îndrăznesc s-o întreb.

— Mi s-a spus că-ți dorești să vorbești cu cineva.

Șade pe scaun și continuă să mă privească întrebător. Cum nu pot să mă decid ce să-i spun, continuă tot ea:

— Eu sunt aici să-ți răspund la întrebările care te frământă… Tăcere… Ai tot ce-ți trebuie?

Se uită la mine, măsurându-mă din cap până-n picioare ca o adevărată profesionistă ce este. Îmi dau seama că m-a găsit întins peste pătură îmbrăcat și chiar și cu pantofii de marș în picioare. Așa că mă scol și mă așez în dreptul ei pe marginea patului. Dar de vorbit, încă tot nu m-am decis ce să spun. Se mai uită la mine cât se mai uită, după care îmi spune că-și cere scuze, probabil că a fost informată greșit, probabil că nu mi-am manifestat dorința să stau de vorbă cu cineva. Se ridică și o ia spre ieșire.

— Eu… Se întoarce și se uită spre mine cu aceeași privire întrebătoare. Unde sunt… eu… aici?

— Toți cei ieșiți din Convoi sunt întroduși în carantină.

— Pentru cât timp?

— Depinde de rezultatul analizelor.

— Felcerul… însoțitorul meu mă tot întreabă dacă vreau să plec. Azi am văzut pe cineva care a plecat.

— Vrei să pleci?

— Unde să plec?

— Nu ți-ai făcut un plan când ai decis să ieși și să renunți la confortul Convoiului?

Și ea vorbește despre confortul Convoiului! Asta mă face să mă întreb… să-mi întărească bănuiala că organizarea Convoiului nu vine doar de la Forurile sale Superioare, ci este în strânsă legătură cu lumea din afara șarpelui. Sau că este vorba chiar de o singură conducere.

— Așa este, îmi răspunde la întrebarea pe care n-am exprimat-o cu voce tare. Deci și aici se cunoaște și ceea ce gândesc! îmi spun. Nu ți-ai făcut un plan când ai decis să ieși și să renunți la confortul Convoiului? Reia de unde ne-am întrerupt.

— Nu. Dar dacă și așa știți și ceea ce gândim, ce rost mai are să răspund?

— Am aflat că ai vrut neapărat să vorbești cu cineva. Mi-am cerut scuze dacă m-am înșelat. Nu o să te mai plictisesc, dar să știi că are rost să-mi răspunzi, fiindcă eu nu am timpul fizic să ascult tot ce gândești. Așa că dacă te întreb ceva este pentru a mă lămuri fără să-ți scanez gândurile până la punctul în discuție. Vocea i-a devenit oficială, vocea unui funcționar tracasat că petentul nu înțelege un lucru atât de simplu și-l face să piardă vremea de pomană.

— Aici ai și timpul și condițiile necesare pentru a te lămuri. Nici n-ai la ce altceva să te gândești. Și nici nu ești ocupat cu ceva care să-ți abată gândurile.

Gândesc: Nu vreau să plece! Nu vreau să plece! Nu vreau să plece! Bineînțeles că-mi aude gândul.

— Aici ai timpul necesar să te clarifici. În Convoi ți s-a spus că nu te poți întoarce, dar ar fi bine să alegi corect cum să trăiești anii pe care îi ai în față.

— Altfel o să ajung să fiu înghițit de „gloata de disperați care încearcă inutil să intre în trupul șarpelui”, spun.

— Exact! Tac din nou, dar continui să pun întrebări. Femeia în halat alb acceptă să intre în joc și-mi răspunde la ceea ce nu mă mai obosesc să rostesc cu voce tare. Da, dacă ai pleca și de aici la fel de nepregătit, în mod aproape sigur ai ajunge printre acei nefericiți. Sau chiar mai rău. Doar o minune te-ar putea aduce înapoi în lumea în care ai fost înainte de a ajunge în Convoi. Or, minunile există, dar sunt foarte rare. Foarte rare!

Într-adevăr, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te reîntâlnești cu tine însuți, să-ți amintești cine ai fost, de unde ai plecat, cine au fost oamenii din jurul tău.

— Dacă îmi doriți binele, dacă vreți într-adevăr să mă ajutați, de ce nu-mi spuneți voi cine am fost, de unde vin, cu cine…

— Aici ai și timpul și condițiile necesare pentru a te lămuri. Nici n-ai la ce altceva să te gândești. Și nici nu ești ocupat cu ceva care să-ți abată gândurile.

— De ce nu…

Parcă nici n-a auzit rugămintea mea. Au și ei restricțiile lor, îmi zic și nu mai insist.

— Afară ar trebui să te gândești doar la prezent, la cum să faci rost de ceva de mâncare, unde să dormi, de unde să-ți procuri haine potrivite pentru fiecare anotimp. Ai trăi strict pentru nevoile prezentului, ca un animal. Aici poți să-ți faci planuri pentru viitor.

Și continuă să-mi comenteze doar gândurile.

Pentru că „orice plan ți-ai făcut pentru viitor, oricât te-ai socotit cum e mai bine să faci, nu s-a potrivit cu ceea ce a urmat în realitate”, ți-ai pierdut încrederea în tine? Atunci tocmai această încredere trebuie să ți-o redobândești! Fără ea nu vei fi decât o frunză desprinsă din copac și plutind neputincioasă pe aripile vântului.

Da, poți să pleci când dorești. Te-ai convins azi și singur. Dar, de data asta, fii mai înțelept: nici la noi nu poți să te mai întorci.

— Când am fost adus aici, în sala de primiri au fost mai mulți oameni. Ce s-a întâmplat cu ei? Trecând pe lungile coridoare, n-am auzit voci. Adică am auzit voci doar în spatele unei singure uși.

Se uită întrebător la mine și tace.

Pauză. Brusc, îmi vin în minte Costi, Conrad și Konrad.

— Vezi că începi să-ți aduci aminte?

Înseamnă că nu poate sau nu are voie să comenteze decât gândurile, mai puțin ceea ce este spus cu voce tare. Dar, inițial, după ce am reușit să-mi dau și eu drumul, am început o discuție normală! Pentru prima oară, am simțit că nu numai în Convoi nu se mai poate reveni, că nu numai în acest „centru al carantinei” nu se mai poate reveni, dar că nici lumea părăsită pentru a intra în șarpe nu te mai primește înapoi. Trei lumi incompatibile!

— Tu ai ajuns singur la concluzia că noi, cei din afara Convoiului, suntem conduși de aceleași Foruri Superioare ca și cei din trupul șarpelui! Cum poți să gândești că suntem incompatibili? Păi, dacă nu am fi noi, cei de afară, de unde ar beneficia cei din Convoi de belșugul… de bunăstarea de care te-ai bucurat și tu? Incompatibilitate?! Nu vi s-a asigurat apărarea, siguranța de niște paznici veniți de afară, mergând pe lângă voi, încărcați, ca niște catâri, cu echipamentul acela greu? De ce crezi că au acceptat această corvoadă, această muncă silnică? Pentru un singur serviciu de paznic sunt numeroase cereri de angajare, deși salariul nu este cine știe ce. De ce se înghesuie acei bărbați, rupându-se de casă, de familie și de prieteni?

— De ce? întreb în gând.

— Pentru că după stagiul de paznic, vor fi și ei primiți în Convoi, cu toate beneficiile aferente. Încă din Antichitate, veteranii primeau avantaje la părăsirea taberelor militare, avantaje la care altfel n-ar fi putut ajunge nicicând. Părăsind armata după un stagiu îndelungat, soldații romani se bucurau Honesta missio. Văzând cum mă uit la ea, mi-a explicat că pe lângă onor, cetățenie, bani și pământ puteau, în sfârșit, la vreo patruzeci de ani să se căsătorească.

Își bate joc de mine!

— Am fost și eu căsătorit?

— Asta trebuie să afli singur!

— Mai sunt căsătorit? Tace. Dar am fost și eu paznic?

— Așa nu vom ajunge niciunde! Nu altul trebuie să-ți dezvăluie trecutul! Asta trebuie s-o faci singur! Fără memorie, fără amintirile tale ceea ce ți-ar spune altcineva n-ar reprezenta mai mult decât o fișă dintr-un dosar păstrat la serviciul de resurse umane.

— Dacă n-am fost paznic, cum, naiba, am ajuns în trupul șarpelui?

Mă uit la femeie și nu mă pot abține să mi-o imaginez fără halatul alb de pe ea.

— Vezi? îmi comentează iar gândul, fără amintirile tale n-ai avea asemenea impulsuri și nu ar rămâne decât înregistrarea neutră a convorbirii noastre. Ajunge pentru azi! Se scoală, duce scaunul lângă masă și pleacă spre ușă.

— Dar eu aș mai vrea să…

— Să sting lumina?

— Eu…

Fiindcă nu știu pe loc ce să-i spun, stinsul luminii fiind ultimul lucru care mă interesează acum, îmi mai aruncă o privire nici zâmbitoare, nici severă.

— Ai mare grijă la ce concluzii vei ajunge! Numai acele concluzii, pornind de la tine, îți vor stabili viitorul.

Iese.

O mai aud câteva clipe vorbind cu cineva. Probabil cu felcerul (?) aflat mereu la datorie la ușa mea. (De fapt, nu la ușă, ci undeva după un cot apropiat al coridorului.) Apoi liniște. Din nou liniștea aceasta care mă introduce într-un recipient cu capac, într-un fel de sarcofag. Unde simt claustrofobie.

1 Comment

  1. Carantina imaginată de către Gheorghe Schwartz e generată parțial de carantina trăită planetar din cauza covidului, dar se întemeiază, psihanalitic, kafkian, sf-ist pe angoase diverse, rod al traumei transgeneraționale care a marcat și marchează existența oricărui om de pe pământ. Generalitatea situațiilor și a detaliilor acestora, coroborată fobiei citirii gândurilor, aceasta din urmă legată mai cu seamă de recentele dezvoltări coșmarești ale tehnologiei și, implicit, ale supravegherii pe care o face posibilă transformă proza lui Gheorghe Schwartz într-o ficțiune în care realul și distopia se împletesc până la suprapunere. Succesiunea notațiilor întărește dimensiunea terifiantă, mai cu seamă că exercițiul gândirii pare cel atins, quasi-paralizat. Un text izbutit, reflectând noua normalitate global-conectată, prin aparenta antiteză dintre șarpe și convoi: avem aici o alegorie a joncțiunii inevitabile dintre mitologie și cotidian.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Chiorpangiu

Fragment din volumul de povestiri cu același titlu de Florin Duțu