„Simt mai mult ca oricând nevoia să sting totul și să mă ascund în cotlonul care e pur și simplu viața mea”

Veronica D. Niculescu în dialog cu Dan-Liviu Boeriu

Start
247 vizualizări
Citiți în 50 de minute

Dan-Liviu Boeriu: Dragă Veronica, au trecut 11 ani de la Roșu, roșu, catifea(Casa de pariuri literare), o colecție de micro-nuvele care-și propunea să recupereze un trecut întunecat și sumbru (și anume cotidianul în comunismul târziu românesc). Spuneai acolo, în mod indirect, că trebuie uneori să înălțăm „ciobul de amintire spre cer”, pentru a nu lăsa în uitare contururile vieților noastre trecute. Te-aș întreba, pe de altă parte, câtă e miza etică și câtă e miza estetică a literaturii ăsteia. Ea pare uneori să se scrie nu neapărat dintr-un impuls pur auctorial, ci mai ales dintr-o dorință de reviriment moral. Te preocupă vreodată să produci în mintea cititorului și un astfel de impact, pe lângă acela pur stilistic?

Veronica D. Niculescu: Dragă Dan, îți mulțumesc înainte de toate pentru ocazia de-a mă întâlni pentru prima oară cu cititorii revistei Familia. Punctul de la care plecăm în discuție e unul interesant și-ți mulțumesc că îți amintești de povestirile mele de atunci. „Miză” e un cuvânt frumos, aproape la fel de frumos ca și „muză”, deși par așezate la capetele opuse ale balansoarului. Însă trebuie să recunosc că nu cred prea mult nici în una, nici în alta. Ca autor al unei povești, nu stau să separ apele, laboratorul funcționează altfel. Atunci când mă așez să scriu nu mă gândesc la niciun fel de miză, nici etică, nici estetică. Tot ce îmi trebuie este o poveste de care să mă îndrăgostesc, pe care să am nevoie să o spun. Și apoi să o spun cât mai bine, în modul cel mai potrivit. Din această nevoie intimă îmi iau energia, acolo e unicul sens. Iar îndrăgostirea e înrudită mai degrabă cu nebunia, cu saltul în gol. Într-o primă instanță, în camera mea, dincoace de ușa închisă, sau în plimbările în care caut un fir, construiesc o structură, sunt doar eu cu povestea, niciun cititor – nu există gândul la niciun alt om. E o bucurie pur personală când scriu, e o lume în care mă mut cu totul, trăiesc cu toată viața mea acolo, manevrând personaje, stări, fapte.

Când vorbesc de acel ciob înălțat la cer, vorbesc de un ciob de amintire înconjurat de uitare, ciob care poate fi impulsul pentru o nouă aventură. În cazul povestirilor plasate în comunism, majoritatea așa au pornit: de la un ciob de întâmplare de demult, de la o frântură de adevăr. Dar în jur ce era? Cum fusese? Mai știu detalii? Nu mai știu. Pentru că uit, pentru că uităm. Am privit îndeaproape în acel ciob, acea bucățică de întâmplare pe atunci banală, acum de neînchipuit, și am reconstruit împrejur. Alteori am pornit de la zero, imaginând absolut tot.

Stilul mă preocupă întotdeauna, este esențial și are strânsă legătură cu povestea pe care o spun: povestea dictează stilul.

Stilul mă preocupă întotdeauna, este esențial și are strânsă legătură cu povestea pe care o spun: povestea dictează stilul. De aceea cărțile mele sunt atât de diferite între ele. De aceea cărțile unor autori pe care-i iubim sunt atât de diferite între ele. Miza aceea, despre care sigur că ai dreptate să amintești, există, da, însă am impresia că se naște odată cu textul, nu știu exact în ce moment, fiindcă nu urmăresc asta, ar fi și cumva nociv, dar da, apare undeva pe traseu, mai ales în cazul acestor cărți despre viața copiilor și-a adulților în comunism. Ceea ce eu încep din simpla mea nevoie personală de recuperare, de reconstruire, „fiindcă altfel uit”, devine abia apoi, după publicare, „fiindcă altfel uităm”.

Ceea ce e personal devine într-o oarecare măsură colectiv. Cred că așa se explică, de exemplu, reacțiile cititorilor și la Roșu, roșu, catifea, dar și, mai nou, la Toți copiii librăresei. Dar nu mă gândesc niciodată la cititor când scriu. Ultimul volum de proză scurtă, Quilt, reunește niște povestiri adunate în decurs de șapte ani, iar primele, cele mai vechi, sunt scrise cu această libertate totală, a omului care spune ce are de spus fără intenția de a publica. E minunată senzația. De aceea îmi place să numesc cartea asta „Declarația mea de independență”, fiindcă am spus în sfârșit, am revărsat în deplină libertate lucruri care nu se lăsau spuse înainte.

D.-L.B.: Cum ai descoperit nevoia aceasta de independență despre care vorbești?

V.D.N.: Eu vin dinspre jurnalism, scrisul meu de literatură a venit după mulți ani de scris la ziare și reviste și de corectat textele altora. În primii ani, tot ce mi-am dorit a fost să scriu o literatură totalmente opusă scrisului la ziare – acel scris care-și trage seva dură din realitate, atent la respectarea adevărului, la fapte și date concrete, și care adesea e condimentat cu ceva senzațional, chiar vandabil. Am respins, la primele mele texte literare, și realitatea, și picanteriile. Am îmbrățișat fantezia. Imaginația a fost zeul scrisului meu. În timp, însă, cam de pe la Roșu, roșu, catifea, am înțeles că stăm pe o pivniță de aur: trecutul nostru. Experiențele noastre de viață. Care, iată, pot fi dintr-o epocă apusă, inimaginabilă azi. Am început să sap acolo și să scot la iveală.

Și citind niște texte – jurnalistice sau literare – scrise de oameni mai tineri, și văzând cât de fals este reconstruit totul, chiar și de oameni cu doar zece ani mai tineri decât mine (fals pe care cei și mai tineri nu-l sesizează), mi s-a trezit dorința asta, de-a scrie despre cum a fost, cât încă mai trăiesc, cât încă îmi amintesc. Și mi-am dorit să fac asta scriind literatură, imaginând întâmplări, personaje, dar cât mai realist cu putință. Asta am făcut în roman, în Toți copiii librăresei. Iată, am ajuns de fapt la o miză.

Și încă ceva: cu cât mai mult văd cărți despre „îngrozitorii” sau „teribilii ani ’90”, intrigată de eticheta asta pusă anilor de după Revoluție, cu atât mai mult îmi doresc să scriu despre anii ’80. Pentru generația mea și a părinților mei, pentru majoritatea românilor, anii ’90 au însemnat salvare. Nu doar speranță, dar ieșirea din sărăcia lucie, foame și beznă. Au fost ani de derută anii ’90, da, dar nici pe departe îngrozitori, comparând cu ce-a fost înainte. E păcat să uităm.

D.-L.B.: Toți copiii librăresei, dacă tot vorbim despre acest roman apărut în 2020, este un uimitor exemplu al felului tău de a îmbina scriitura cea mai rafinată cu o realitate ostilă, pe care doar literatura pare s-o mai poată salva. Există în carte pagini de o luminozitate incredibilă, în ciuda faptului că tabloul concret pe care îl descriu acestea e de o urâțenie proverbială. Personajele tale, deseori solitare și închise în propria lor neputință, găsesc bucuria simplă în cele mai banale evenimente din jurul lor. E, până la urmă, o formă măruntă de eroism, crescută în continuarea unui optimism palid, dar constant. Curiozitatea mea e legată tocmai de relația ta cu genul acesta de personaj: te hrănești din speranțele eroilor tăi, ca-ntr-un dans în care naratorul și personajul se ajută reciproc?

V.D.N.: Eroismul de care vorbești tu cred că este eroismul firului de iarbă care crește în condiții dintre cele mai vitrege. Care supraviețuiește, pur și simplu. Da, Toți copiii librăresei e o carte a contrastelor. E întunericul vremurilor și e lumina celor mai frumoase vârste. Sunt greutățile timpurilor și e frumusețea zilelor oamenilor, acolo unde e de găsit frumusețe – în îndrăgostire, în natură, în culoarea și mirosul unor rechizite, în lectura unor cărți și așa mai departe. E viața de zi cu zi acolo, într-un cartier dintr-un oraș care putea fi și altul, nu doar Piteștiul. E ceea ce am trăit, chiar dacă personajul principal din carte e mai mare cu niște ani decât mine (îmi trebuia o femeie de o vârstă mai mare ca mine, ca să treacă prin ce trece ea în carte). E cruntul an 1983 și e îndrăgostirea.

Mi-am dorit să scriu o poveste de dragoste. Am ezitat, a durat mult căutarea subiectului, a fost ceva înnebunitor, chiar simțeam că-mi pierd mințile pe la începutul lui 2019, învârtindu-mă pe uscat, tot dând roată cărții pe care să încep să o scriu… Era un sâmbure pe care-l tot plimbam pe străzi. Ce era sâmburele ăsta care mă sâcâia, dar nu se lăsa prins? Și deodată mi-am dat seama, trebuia să fie o poveste de dragoste plasată în cei mai crunți ani, când dragostea venea la pachet cu amenințarea morții. Am înzestrat-o pe Silvia Albu cu multe dintre trăsăturile mele, cu multe dintre spaimele mele de mai târziu, firea ei este apropiată de-a mea, vocea ei este vocea mea, i-am împrumutat și din doliul meu acoperit cu un pulover roz în sâmbetele anului 2019, când mă duceam la niște ateliere de scriere creativă pentru copii, și nu doar că m-am hrănit din trăirile ei, dar am trăit odată cu ea tot ce trăiește ea acolo.

Mă mut cu totul în cartea pe care o scriu, altă realitate nu mai există. La fel am trăit și cu fiecare copilaș care vine în librăria ei din poveste, din cartierul Craiovei din Pitești, și la fel cu ceasornicarul, cu măcelarul, cu toate personajele de acolo. Am folosit decorul copilăriei mele, în detalii precise, și-am plasat acolo această poveste imaginară, dar întru totul posibilă. M-am plimbat iarăși în orașul meu natal, prin locuri care nu mai există, m-am îndrăgostit, am fost foarte tânără, speriată, extrem de nesigură, fericită și iar speriată, rămasă pe buza prăpastiei, întrebându-mă ce să fac mai departe: aici viața se termină sau poate că abia stă să înceapă? Aici am vrut să ajung.

E cartea la care țin cel mai mult din tot ce am scris, am pus mult din mine acolo și se pare că mulți cititori au regăsit parte din trecutul lor în poveste. E iarăși un exemplu despre cum tu scrii ceva foarte personal, foarte particular, care apoi devine ca prin farmec al altora. Asta e magia literaturii: dintr-un gest în fond egoist se naște un dar.

Am mai vrut ceva cu cartea asta a contrastelor, pentru care m-am documentat mult (pentru reîmprospătare), dar pentru care am și folosit mult din experiența personală. Să șterg din griul proverbial al anilor ’80. Acest gri e doar un clișeu rostogolit, cred eu, din cauza imaginilor alb-negru care se păstrează. Anii ’80 au fost ani plini de culoare și aici, în biata noastră țărișoară. Purtam cercei uriași, colorați, de la tarabele de pe Lipscani – acum n-aș mai purta așa ceva nici moartă –, hainele noastre erau tot nerușinat de colorate, croite după tipare din Burda, din cupoane de stofă turcoaz, roz sau vernil, era poate și asta un fel de compensație la nuanțele terne dimprejur, ale blocurilor, ale hainelor mai grosolane din magazine, era moda de afară pe care o copiam și noi aici. Iarba de la marginea orașului era verde și cerul și natura aveau aceleași culori ca acum și erau destule motive de bucurie și-n anii aceia, crunți din nenumărate motive. Timpurile erau întunecate, vârstele noastre erau luminoase. Eram firișoare de iarbă supraviețuind în condiții extreme. De aceea nota finală, cu titlul „Crunte vremuri minunate”. Pentru o vreme, mi s-a părut un posibil titlu al cărții.

D.-L.B.: Ești una dintre cele mai discrete scriitoare de la noi. Apari destul de rar în public, există perioade lungi în care alegi cu bună știință retragerea (dezactivându-ți, de exemplu, contul de Facebook). Are scriitorul nevoie de recluziune pentru a se „aduna” în scopul de a se dărui ulterior, prin cărțile lui, cititorilor? Sau care e natura acestei întoarceri către sine, în cazul tău? Recompunerea? Liniștea de dinaintea creației? Odihna?

V.D.N.: E nevoia de retragere pur omenească din vâltoarea care mi se pare mai sufocantă ca oricând. Nu cred că are legătură neapărat cu scrisul. Cred că orice om are nevoie de liniște, de timp petrecut în solitudine, cred că e pur și simplu sănătos să închizi din când în când zgomotul și să trăiești normal (eu încă simt că normal înseamnă ca înainte, adică fără să fii permanent conectat la fel și fel de rețele sau aplicații). Da, simt mai mult ca oricând nevoia să sting totul și să mă ascund în cotlonul care e pur și simplu viața mea. Au fost perioade când n-am putut face asta și-am simțit la modul cel mai concret cum sufăr din cauza prezenței online – eram acolo, deși îmi doream să nu fiu. Alteori e în regulă și risipirea asta. Am un blog și un cont de Facebook unde țin legătura cu oameni pe care altfel nu i-aș cunoaște. Atât. Există însă lucruri pe care refuz să le fac, am decis cu ani în urmă că există o limită și îmi țin promisiunea față de mine. Nu merg la emisiuni de televiziune. Nu particip la intervenții online, prin Zoom sau așa ceva. Evit cât se poate evenimentele transmise online. Indiferent ce mi s-ar spune că pierd prin absență. Tot așa, nu am WhatsApp – nu știu nici măcar cum arată interfața. Nu folosesc niciun fel de cameră video, nici măcar pentru discuții cu familia. Nu folosesc niciodată telefonul pus pe difuzor – mi se pare o bădărănie îngrozitoare. Toate astea sunt surse de poluare a vieților noastre, nu vreau să fiu părtașă la așa ceva. E greu să explici de ce cuiva care e conectat pe viață și pe moarte la toate astea, care le poartă lipite de corp, ca pe-un apendice modern. Nici nu încerc să deschid gura. Le evit și gata.

Mai e ceva. Sunt un om singur. Prezența online ne minte, ne minte că suntem înconjurați de oameni, iar uneori trebuie să revii cu picioarele pe pământ. Rotești butonul, stingi sutele de voci care vorbesc simultan, revii în realitate: iată, e liniște, ești singur. Și, ce minune, îți auzi iar vocișoara. Pentru scris e neapărat nevoie de asta. Dar și când traduc, eficiența mea e mult mai bună când am „rețeaua” închisă.

Emil Brumaru a fost omul căruia i-a păsat cel mai mult pe lumea asta de scrisul meu, de cărțile mele. (…) Ne-am jurat să nu mai scriem nicio carte împreună cu altcineva. Iar el, până a murit, s-a ținut de cuvânt. Mai trebuie să-mi respect promisiunea și eu – dar în privința mea n-am emoții.

D.-L.B.: Ai trăit o frumoasă prietenie cu Emil Brumaru, cu care ai și scos o carte (Cad castane din castani), deși – aparent – erați două firi incompatibile: el – expansiv, deși ascunzând o mare timiditate, tu – retractilă, calmă, dar cu o forță nemaipomenită în scris. Cum s-a legat această relație și care e lucrul cel mai important pe care l-ai învățat de la Emil Brumaru?

V.D.N.: În afara unor momente când țâșnește câte o însemnare spontană, izvorând din vreo amintire, mi-e greu să vorbesc despre el. Alegând să spun una sau alta, risc să prind totul în limitele meschine ale unui cuvânt, ale unei fraze. Cum ar fi, iată, ceea ce-aș putea spune azi: că a fost omul căruia i-a păsat cel mai mult pe lumea asta de scrisul meu, de cărțile mele. Sau că aveam atât de multe în comun, dincolo de fațade, altfel n-ar fi fost atâția ani în care-am discutat și corespondat zilnic. Că m-am bizuit pe această prietenie multifațetată ani la rând, la fel cum știu că și el s-a bizuit („Vera, tu m-ai salvat atunci.”).

Ne-am cunoscut în toamna lui 2006, la Colocviile Revistei Transilvania de la Sibiu, unde amândoi eram invitați de Radu Vancu. Mi-a dăruit două cărți, i-am luat un interviu. Peste câteva zile, am început să ne scriem. Cădeau castane prin oraș, era final de septembrie. Și-am ținut-o așa ani la rând, scriindu-ne zi de zi, citind anumite cărți împreună, povestindu-ne și cum a fost vremea, și dacă sunt roșii zemoase în piață, și ce-am mai tradus, și ce politicieni detestăm, și de ce e greu cu interviurile („Am obosit să trebuiască să fac pe istețul.”), iar ultimele mesaje le-am schimbat când a împlinit 80 de ani, cu doar câteva zile înainte să se stingă. Deja nu mai corespondam intens pe atunci, însă țineam legătura. Îmi spunea mereu că niciodată, de-a lungul vieții, n-a scris atât de mult ca în anii aceia, vreo opt, în care-am fost foarte apropiați, deși locuiam la sute de kilometri depărtare. Eu, însă, cel mai mult am scris de când el nu mai e. Din discuțiile noastre s-au născut nu una, ci două cărți, mai întâi Basmul Prințesei Repede-Repede (Polirom, 2009)apoi Cad castane din castani (Polirom, 2014).Amândouă ne-au ieșit cu naturalețe, fără să ne gândim la asta prea mult, a fost joaca noastră serioasă, așa cum e scrisul mereu, în strânsă legătură cu viața. Chiar viața! Basmul l-am publicat la un an după ce a fost scris, dialogurile au așteptat mult mai mult, până le-am aranjat sub formă de carte și-am decis să le publicăm. Ținea mult la amândouă, dar la basm în mod deosebit, și și-a dorit să-l reedităm, am avut și două tentative, din păcate n-a fost să fie, iar ultima oară am discutat despre asta la Iași, când l-am întâlnit ultima oară, cu un an și un pic înainte să moară. Voia să vadă republicată cartea, cu alte ilustrații. Suntem amândoi vinovați că n-am reușit. Restul a fost viață. Ne-am jurat să nu mai scriem nicio carte împreună cu altcineva. Iar el, până a murit, s-a ținut de cuvânt. Mai trebuie să-mi respect promisiunea și eu – dar în privința mea n-am emoții.

D.-L.B.: Ești nu doar o scriitoare importantă, ci și o traducătoare foarte apreciată. În ultima vreme, chiar dacă editurile au început să recunoască meritele celor care aduc în limba română cărțile autorilor străini (au ajuns, cele mai multe dintre ele, să anunțe pe copertă și numele celui/celei care a tradus volumul), există încă o nepăsare generalizată în a-i acorda traducătorului recunoștința de care ar trebui să aibă parte: nu e chemat la recepțiile unde invitat e autorul străin, nu se menționează în interviuri cine i-a tradus romanul etc. Cum crezi că s-ar putea rezolva, în beneficiul traducătorului, genul acesta de neglijență? Există vreo soluție?

V.D.N.: Eu n-am fost niciodată dintre cei care consideră că numele traducătorului trebuie să stea pe copertă. Mi se pare foarte potrivit acel loc de pe prima pagină, e un loc mai mult decât onorabil, e o pagină atât de frumoasă, aproape poetică… Avem numele nostru pe copertă atunci când scriem o carte. De un contract bun ai nevoie ca traducător, înainte de toate. Nu de alte onoruri… Și de asta am parte când lucrez cu editura cu care sunt obișnuită, Polirom, la fel și cu încă altele două, Art și Humanitas. Însă recunosc că atunci când, cu ani în urmă, o carte pentru copii a apărut, la o altă editură, fără să aibă numele traducătorului trecut nici măcar acolo, în pagină, am răspuns cu un „nu-i nimic”, dar am încetat orice colaborare cu acea editură. Tot așa, mi s-a întâmplat ca o traducere să fie reeditată fără să fiu anunțată și, deci, fără să semnăm contract nou. Am avut parte de ceva incidente… Sunt obișnuită să lucrez cu edituri unde fiecare om își face treaba pe felia sa și nu trebuie să stai cu grijă că undeva cineva o să uite ceva. Însă ori de câte ori am ieșit de pe teritoriul familiar, al editurii cu care lucrez de obicei, mi s-a întâmplat câte-o neîntâmplată din asta. De fiecare dată mi-a fost foarte rușine când am semnalat neregulile. De fiecare dată am simțit că eu sunt vinovată, fiindcă le văd și le semnalez și pun bieții oameni la treabă.

Nu știu ce ar fi de făcut. Eu, ca independent, am găsit ca singură soluție refuzul colaborării cu acele edituri. Degeaba îți ceri scuze dacă greșești iar și iar. Dar știu că e o soluție pur personală, deci care nu rezolvă lucrurile. Pentru rezolvări mai serioase există asociații și persoane mai implicate, mai energice decât mine. Eu n-am deloc vocație pentru mișcări colective. Dimpotrivă, ceva din mine le respinge, nu vreau să aud de ONG-uri, asociații, grupuri și lupte de orice fel. De asta stau singură și, din când în când, în anumite momente, mă uit la câte o neregulă din asta care mă rănește și mai flutur din mână, cocoțată pe mușuroiul meu: „Hei, n-ați uitat nimic?” Apoi mă ascund, rușinată.

D.-L.B.: La care dintre traducerile tale ții cel mai mult și de ce? Există și autori pe care i-ai tradus care să nu-ți placă deloc, cu a căror literatură să nu fii deloc compatibilă?

V.D.N.: Sunt traducerile din Nabokov și Beckett, desigur, cele la care țin cel mai mult, fiindcă atunci am tradus o literatură pe care o iubeam, pe care o cunoșteam deja, și din fiecare carte am ieșit îmbogățită. Sunt traducerile care mi-au încetinit și chiar amânat scrisul, dar aș lua-o oricând de la capăt, exact așa cum a fost, cu Nabokov, cu Beckett, fiindcă ei doi rămân scriitorii cei mai dragi mie. Îmi pare doar rău că am tradus toate astea la început, acum zece, cincisprezece ani, când nu prea aveam experiență. Au fost însă cei mai frumoși ani, când traduceam exact literatura pe care o iubeam. Pentru asta îi sunt recunoscătoare lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Mai târziu, după ce-am căpătat o brumă de vizibilitate, am început să primesc din diferite părți și propuneri care nu mi se potriveau deloc; a trebuit să refuz mult, ca să fac loc din nou și scrisului meu. Când am început să traduc, aveam deja două cărți de povestiri scrise. Cu scrisul a început totul și tot așa o să se termine. A fost un timp când traducerile nu-mi mai lăsau deloc timp pentru ale mele.

Da, au fost vreo două cărți care nu mi-au plăcut deloc, am simțit că m-am păcălit primindu-le la tradus, am înaintat în ele cu senzația limpede că-mi pierd vremea, că nu merită – și știu că nu sunt singurul traducător de pe lume care simte asta din când în când. N-o să le dau titlul, n-ar avea niciun rost. Mai bine să spun din ce alți autori am tradus cu plăcere: Don DeLillo, Lydia Davis, Siri Hustvedt și minunatul Lewis Carroll.

D.-L.B.: Cea mai recentă carte a ta, Quilt, cuprinde proză scurtă scrisă de-a lungul mai multor ani. Ceea ce se remarcă de la bun început aici e relativa omogenitate (cel puțin stilistică) a textelor, deși ele nu au fost gândite ca piese ale aceleiași cărți. Există totuși și un fir roșu tematic care le leagă, iar acesta e frica. O frică primară, deseori irațională, care paralizează acțiunile și care-i face pe protagoniști să-și celebreze uneori singurătatea, transformând-o într-o formă de a contracara ostilitatea egoistă a celor din jur. E proza scurtă un gen mai complicat decât romanul, pentru că te obligă să concentrezi pe spații mai mici o poveste care trebuie să ajungă intactă la cititor? Te preocupă receptarea critică a cărților tale?

V.D.N.: Iată o idee la care tresar: frica – fir roșu. Nu m-am gândit, dinspre mine se vede curajul. O să explic, nu înainte de-a spune că mă încântă de fiecare dată să observ cum se vede de pe partea cealaltă, a cititorului versat. Sunt, după cum știi, tot mai rare reacțiile de felul acesta, revistele culturale dispar, cronicile sunt tot mai puține, paginile de cultură ale ziarelor au murit sub ochii noștri de mult, și așa mai departe.

Despre curaj. La o întâlnire cu cititorii, în cadrul unui club de lectură foarte interesant, La Taifas, unde se citește pe rupte, mi s-a spus asta, că e o carte despre curaj. Și doamnele de acolo (sunt femei, în marea majoritate) au explicat și de ce. Iar explicația lor se potrivea foarte bine cu motivația mea, cu ceea ce explicam la lansări, legat de felul în care am scris poveștile acestea, adunate de-a lungul anilor și puse deoparte cu sentimentul că nu le voi publica. Am abordat teme neatinse înainte, am făcut aici ce n-am mai făcut înainte. Am spus. M-am apropiat de rană și nu doar că m-am uitat bine la ea, dar am atins-o, am deschis și mai tare. Este, cum ziceam, „Declarația mea de independență”. Sunt bucăți de ficțiune, da, însă prin ele deschid acea pivniță de aur pe care ziceam că stăm așezați, fiecare dintre noi, și anume experiența noastră de viață, și scot. Scot de acolo, tot scot. A ieșit acest volum problematic, pentru care am tot adunat vreme de șapte ani fără intenția publicării. Am scris tezaurizând, bucuroasă că spun, că așez în cuvinte nespusul. N-aș fi putut scrie cartea asta la altă vârstă, nici înainte de anii ăștia complicați. La fel cum Toți copiii librăresei n-ar fi putut fi scrisă mai devreme.

O povestire o mai strecori, o poți scrie într-o zi sau o săptămână, poate fi și ca poezia, vine de nicăieri, se lasă prinsă ușor și se termină repede. Nu pune stăpânire pe tine ca romanul. Romanul îți cere viața, trăiește cu tine, prin tine, te înghite cu totul, te vrea doar al lui timp îndelungat; nu e pentru oricine.

Să scrii proză scurtă este, bineînțeles, mult mai ușor decât să scrii un roman. Cine spune altceva ori nu a scris și roman, ori are ceva de vândut. Scrisul unui roman ia șapte piei de pe tine. Ai o structură uriașă, în continuă creștere, de ținut cu mâinile tale deasupra capului. Un pic de neatenție și gata, îți scapă. Te strivește. E greu cu romanele. O povestire o mai strecori, o poți scrie într-o zi sau o săptămână, poate fi și ca poezia, vine de nicăieri, se lasă prinsă ușor și se termină repede. Nu pune stăpânire pe tine ca romanul. Romanul îți cere viața, trăiește cu tine, prin tine, te înghite cu totul, te vrea doar al lui timp îndelungat; nu e pentru oricine. Povestiri am scris întotdeauna, și când scriam la altceva, oricând se ivea o fereastră între una sau alta, oricând apărea un impuls. Dar am scris și volume închegate, un șnur la care am lucrat intens, de la cap la coadă, aproape ca la romane.

Despre frică – da, e acolo ceva. O frică a personajelor. E mai mult decât frică. E spaimă. E o spaimă de capăt de lume. La fel cum e și curajul de la capăt de lume. La fel cum și singurătatea personajelor de acolo e una de capăt de viață, de capăt de lume. „O singurătate care a metastazat”, cum formidabil a formulat Radu Vancu la lansarea de la Bookfest. Am tresărit, ca la auzul unui mare adevăr.

Se scrie tot mai puțin despre cărți. Texte adevărate, căci despre asta vorbim. Nu am cum să nu compar situația cu cea de acum douăzeci sau chiar zece ani. Și atunci ești fericit când, la o lansare, auzi lucruri importante, vezi că a fost citită atent și înțeleasă bine cartea. Radu Vancu, Adela Greceanu, Romulus Bucur sunt oameni care au citit și-au înțeles Quilt și mi-au dăruit din înțelegerea lor, la diferite lansări ale cărții. Le sunt recunoscătoare.

D.-L.B.: Ai scris și cărți pentru copii. Una dintre ele, Grădina pământeană a prințesei de Marți, a fost foarte apreciată la noi în casă: s-a citit mai multe seri la rând, înainte de somn, cu aceeași atenție din partea fetei mele mai mari. O poveste splendidă despre lucrurile mărunte (dar esențiale) care ne fac viața frumoasă, fără să le observăm cu adevărat, și a căror lipsă o simțim dureros imediat ce ele dispar. Cât de dificil e să creezi având în minte prototipul cititorului-copil, care e deseori mult mai exigent decât adultul? Cum știi că ai scris o carte bună pentru copii? Cum testezi aderența poveștii la sensibilitatea celor mai mici?

V.D.N.: Știi care-i secretul? E atât de simplu și de banal: eu scriu doar pentru mine. Pentru copii, pentru adulți, totul, orice: eu scriu întotdeauna doar pentru mine. Nu există nimeni altcineva pe lume când scrii o poveste. Decât, cel mult, dacă ești norocos, un destinatar de care ești îndrăgostit. Eu nu cunosc niciun alt fel de scris. Că ai scris o carte bună n-ai cum să știi niciodată, îndoiala e mult mai sănătoasă și e prezentă aproape fără excepție; dar la fel de adevărat e că simți când ai pus acolo ceva esențial, când ai reușit să spui ceva ce-ai avut neapărat de spus. Te-a gâdilat pe spinare să spui, ai ars de nerăbdare să spui. Așa a fost și cu prințesa asta de Marți. E o povestioară foarte simplă, dar e ceva foarte intim acolo, foarte de-al meu, în detaliul care face ca o grădină de pe Pământ să fie irepetabilă. Când văd cât de bine sunt primite aceste cărți pentru copii, pe care eu le scriu de fiecare dată dintr-o întâmplare (și ele se scriu atât de ușor, nu există norișor mai diafan decât scrisul pentru copii), asta îmi dă un strop de speranță. Și astfel mă întorc la poveștile mele mai grele, cele pentru adulți (era să zic „cele cu miză”).

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Interviu”