„Oamenii au o sete de istorie și de autenticitate pe care o viață bine povestită le-o poate satisface”

Tatiana Niculescu în dialog cu Dan-Liviu Boeriu

Start
2298 vizualizări
Citiți în 25 de minute

Dan-Liviu Boeriu: Dragă Tatiana Niculescu, ai impus în literatura română recentă genul biografic prin intermediul unor cărți care, din punctul meu de vedere, se transformă și în veritabile docu-ficțiuni. Și spun lucrul ăsta pentru că ele nu doar reconstituie destinul câte unei personalități, ci recreează atmosfera epocii în care acestea și-au trăit existența. Găsesc un efect de halou în toate biografiile pe care le-ai scris. Lumea pe care o adnotezi i se dezvăluie cititorului cu forță cinematografică. Așa se întâmplă și în Mihai I, ultimul rege al Românilor, și în Regele și Duduia, și în Seducătorul domn Nae și în Singur. Te-aș întreba, ca punct de plecare al dialogului nostru, de ce interbelicul, de pildă, a exercitat (și probabil exercită) asupra ta o asemenea fascinație. E aici o formă de nostalgie indirectă (spun indirectă fiindcă nu cred că există nostalgii reale pentru perioade pe care nu le-ai trăit efectiv, direct, „pe viu”) sau o consideri pur și simplu o perioadă foarte ofertantă, eclectică, viguros ideologică și populată de personalități puternice, capabile să schimbe mersul istoriei? 

Tatiana Niculescu: Interesul meu special pentru perioada interbelică a pornit de la o întâmplare: la începutul lui 2015, Casa Regală a României anunța că, în toamnă, când se împlineau 140 de ani de la nașterea reginei Maria, inima ei păstrată până atunci la Muzeul de Istorie a României avea să fie mutată la Pelișor, în camera în care regina a murit în 1936. Cum obișnuiam să-mi petrec vacanțele la Balcic, locul inițial al inimii reginei, cercetasem istoria locului, citisem volumele de însemnări ale reginei, iar știrea m-a pus pe gânduri. Câți domnitori ai țărilor române ceruseră, de-a lungul istoriei, ca inima să le fie scoasă post mortem din piept și să fie îngropată într-un loc anume, ca o dovadă de dragoste și devotament? Mă întrebam, pe urmă, câtă lume știa cum și de unde îi venise reginei ideea asta. Mi-am zis că momentul mutării inimii ar putea fi marcat și printr-o carte despre inima reginei. M-am apucat să o scriu. Cu „Regina Maria. Ultima dorință” a început aventura mea interbelică. Cartea se bucură până în zilele noastre de interesul cititorilor. De aici încolo, biografiile mele interbelice s-au înlănțuit, au ieșit una din alta, cea mai recentă completând-o pe cea anterioară, într-un fel de hartă alcătuită din piesele aceleiași epoci.

D.-L.B.: Ceea ce se remarcă de la bun început în biografiile tale este lipsa completă a maniheismului. Este evident că demersul reconstruirii vieții personajelor este de o pură onestitate față de realitatea istorică și față de faptele celui al cărui destin îl reconstitui. Lectorul nu află, așadar, ce părere are de fapt autoarea despre Nae Ionescu, despre Carol al II-lea, despre Arsenie Boca ori Corneliu Zelea-Codreanu. Ți-ai propus lucrul acesta de la bun început? Crezi că menirea biografului e doar de a prezenta, rece și obiectiv, datele, conexiunea dintre evenimente și să lase tentația interpretării pe seama destinatarului lecturii? Încerc și o întrebare directă: te-ai atașat afectiv de vreunul dintre cei despre care ai scris?  

În orice biografie, țin seama în special de două reguli de la care mă străduiesc să nu mă abat: prima, să nu anticipez evenimentele vieții pe care o povestesc, să le descopăr odată cu cel sau cea care le trăiește și a doua, să mă abțin de la orice judecăți de valoare personale în prezentarea epocii și a omului despre care scriu.

T.N.: Da, acest mod impersonal de a scrie biografii – există multe feluri de a aborda viața cuiva într-o biografie – mi se potrivește cel mai bine și l-am ales cu bună știință. În orice biografie, țin seama în special de două reguli de la care mă străduiesc să nu mă abat: prima, să nu anticipez evenimentele vieții pe care o povestesc, să le descopăr odată cu cel sau cea care le trăiește și a doua, să mă abțin de la orice judecăți de valoare personale în prezentarea epocii și a omului despre care scriu. De ce fac asta? Pentru că istoria noastră a fost măsluită ideologic timp de decenii și, ca scriitoare, nu am alt mijloc la îndemână de a restitui o imagine mai nuanțată despre diferite personalități interbelice peste care s-au succedat valuri de defăimare sau mitologizare politică, decât lăsându-le cititorilor libertatea de a judeca ei, după ce le-am pus la dispoziție toate datele esențiale. În plus, din epoca mistificărilor, societatea noastră a plonjat în epoca tabloidizării care reduce lumea la alb și negru, bun și rău. Or, viața nu e niciodată atât de searbădă și de simplă. Ăsta e un motiv în plus pentru care nu decupez viețile despre care scriu potrivit unei idei preliminare – X a fost bun, Y a fost rău – , ci le descopăr cu dorința de a le înțelege. M-am atașat de vreunul dintre cei despre care am scris? Da, m-am atașat de fiecare dintre ei și m-am detașat de fiecare. Să mă explic: după ce am citit memorii, jurnale, scrisori, am parcurs documente din arhive, am studiat fotografii, am intersectat cronologii, în fine, după ce m-am documentat, vine partea cea mai grea. Trebuie să intru în pielea personajului și să văd lumea lui cu ochii lui, nu cu ai mei, la distanță de un secol. Ca să fac asta, încerc să trăiesc imaginar viața pe care o povestesc. De aici efectul cinematografic. Or, trăind viața cuiva, te atașezi de acel om. Apoi, cu mintea impregnată – pe cât posibil – de viața altuia, cum s-ar zice, detașarea se face scriind, prin tehnica impersonalității naratorului.

D.-L.B.: Încerc să joc și rolul avocatului diavolului și te întreb: această obiectivitate nu poate avea și un revers? Nu poate deveni, fără voia ta, o chestiune periculoasă? Îți asumi, așadar, și riscul de a „albi” personalități asupra cărora există azi un anume consens în sens negativ? Dacă, de exemplu, citindu-ți Mistica rugăciunii și a revolverului, unii cititori ar considera că o personalitate de tipul lui Corneliu Zelea-Codreanu e benefică pentru realitățile politico-sociale ale României de azi, te-ai simți confortabil în postura de scriitoare care l-a „umanizat” pe Căpitan? 

T.N.: Mă îndoiesc că am „albit” sau „înnegrit” pe cineva în aceste biografii, mai ales că demersul meu este tocmai acela de a ieși din logica alb-negru când e vorba despre viața cuiva și de a pune la dispoziția cititorilor suficiente elemente pentru o judecată proprie. Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea-Codreanu e un bun exemplu pentru o tipologie a cititorilor: cei cu simpatii legionare au fost indignați de cartea mea, socotind că îl nedreptățesc pe Codreanu, iar cei care privesc lucrurile din perspectiva posterității critice au fost de părere că personajul iese prea bine în carte față de răul produs de mișcarea pe care a condus-o. Din aceste două atitudini, deduc că biografia cu pricina prezintă o viziune echilibrată asupra vieții lui Codreanu. Există oameni care citesc pentru a-și întări și confirma propriile opinii și oameni care citesc ca să descopere lucruri și perspective noi. Benefic pentru realitățile noastre politico-sociale este să căutăm să înțelegem trecutul pentru că numai înțelegându-l ne putem detașa și elibera de el. Altminteri, îl repetăm crezând că-l facem mai bun.

D.-L.B.: Ai în minte un anume tip de cititor atunci când îți scrii biografiile? Te adresezi cuiva anume? Cum explici succesul cărților tale, mai ales în condițiile în care interesul pentru lectură în România e foarte scăzut (conform ultimelor „barometre” culturale, un român cumpără, în medie, o singură carte pe an)?  

T.N.: Am să încep cu finalul întrebării tale. Ne-am obișnuit să ne plângem că un român abia dacă citește, în medie, o carte pe an. Dar care să fie cauzele acestei aparente lipse de interes pentru lectură ? Le-a cercetat cineva în mod serios? Sunt convinsă că sunt multe și diverse, pentru că românii nu numai că nu sunt mai puțin inteligenți sau mai curioși să descopere lucruri noi decât alte nații, dar sunt chiar mai iscoditori și mai înclinați spre aventură. Dacă totuși nu se îndreaptă în număr mare spre cărți, poate ar trebui să ne ducem noi mai consecvent și mai des spre cititori, oferindu-le cărți care să-i pună pe gânduri. După părerea mea, editurile nu investesc suficient în promovarea cărților și nici nu au profesioniști pricepuți în promovarea lecturii. Asta e o meserie foarte sofisticată, nu ține doar de pricepere tehnologică în materie de comunicare sau de prezență atractivă, ci și de pasiune și preocupare pentru lectură și cărți, și nu e la îndemâna oricui. În fine, discuția e vastă. Cum explic succesul cărților mele? Aș avea două ipoteze. Prima: oamenii au o sete de istorie și de autenticitate pe care o viață bine povestită le-o poate satisface. Viețile altora stârnesc totdeauna curiozitatea și interesul, cu atât mai mult când e vorba despre personalități din trecutul istoric. A doua ipoteză: biografia e un gen hibrid prin definiție, este istorie prezentată cu mijloace literare, altfel spus, adevăr de viață împachetat stilistic. Dacă te documentezi temeinic, dacă ești capabil, în același timp, de empatie și nici nu te apuci, scriind, să dai lecții nimănui sau să deschizi cu bună știință polemici inutile, atunci ai șanse să-ți fie citite cărțile cu plăcere de un public larg. Asta presupun că se întâmplă cu cărțile mele. Și acum ajung la prima întrebare: dacă am în minte, când scriu, un cititor anume. Nu am, dar pornesc de fiecare dată de la premisa că nici eu, nici cititorii mei nu știm mai nimic despre nimic sau ce știm trebuie împrospătat. Prin urmare, totul e de descoperit, de scos la lumină, în cartea pe care tocmai o scriu. De aceea, trebuie s-o scriu cât mai simplu, limpede, accesibil și, în același timp, cât mai bine documentat.

D.-L.B.: Cea mai recentă carte a ta e un roman, Englezul din Gara de Nord, „după o poveste adevărată”, cum se menționează în pagina de titlu. Mărturisesc că, citind-o, mi-am dat seama că e aici un dublu înțeles: prima e povestea adevărată din „miezul” cărții, despre „cotele” de influență asupra țărilor din estul Europei pe care le hotărăsc Churchill și Stalin la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial; a doua e pretextul de la care a pornit cartea, și anume istoria unui Brian Spencer, un oarecare (un Everyman, ca în romanul lui Philip Roth), impresionat de moartea tatălui său în război și, ani mai târziu, de oroarea invaziei rusești în Ucraina din 2022. Ai reușit să împletești două povești, ambele reale, fiecare cu doza ei de incertitudine și mister, pentru a sublinia raportul dintre cei care stabilesc destinele unor națiuni și cei care sunt obligați să suporte aceste decizii. Brian Spencer poate fi oricare dintre noi, omul simplu pus în fața istoriei, pe care nu o poate controla și pe care se decide totuși s-o înfrunte cu propriile lui puteri. Cum ți-a venit ideea să legi povestea anonimului Spencer de cea a marilor decidenți care au stabilit configurația Europei acum 8 decenii ?

T.N.: În 2019 a fost expusă public pentru prima dată la Londra foaia de hârtie pe care, în octombrie 1944, cu prilejul unei vizite la Moscova, Churchill scrisese așa-numitul acord al procentelor. Era o listă cu țările din Europa de Est și influența pe care aveau să o aibă în fiecare dintre ele, după război, sovieticii, respectiv aliații occidentali. Pe lista asta, România era prima și în poziția cea mai proastă. Cu ea avea să și înceapă experimentul instalării comunismului sovietic în această parte a Europei. De atunci, din 2019, m-am tot gândit cum aș putea să readuc în actualitate acel moment-cheie al istoriei noastre, fiindcă în tot ce scriu mă străduiesc să întrețin literar memoria istorică și să o redau unui public cât mai larg. Îmi trebuia însă un personaj, o viață prin care să spun povestea acordului de la Moscova. În 2022, au invadat rușii Ucraina. Peste câteva zile, am citit o știre de presă despre un voluntar englez care ajunsese în Gara de Nord și mergea mai departe, în Ucraina, cu gândul să ajute populația civilă. La vremea aia, nenumărați voluntari, mulți tineri români, mulți străini, încercau să dea o mână de ajutor. Valul de solidaritate a fost extraordinar. De ce mi-a atras atenția englezul? Fiindcă el avea o poveste de familie cu Europa de Est. Era fiul unui pilot britanic care murise în octombrie 1944 pe teritoriul Iugoslaviei de atunci. În plus, omul avea 81 de ani și, în loc să stea liniștit în orășelul lui de provincie și să se uite la televizor, pleca pe un front necunoscut! Nu existau suficiente elemente pentru o biografie în ce declarase el în Gara de Nord și nu eram sigură, în vâltoarea evenimentelor de atunci, că toate informațiile din presă erau neapărat corecte. Dar făcând, ca de obicei, cronologii, mi-am dat seama că moartea pilotului în octombrie 1944 se suprapunea peste întâlnirea lui Churchill cu Stalin și cu acordul procentelor. Povestea lui și a fiului său, se potrivea cu gândul meu inițial și cu romanul politic rezultat din această suprapunere.

D.-L.B.: Brian Spencer e, din acest punct de vedere, simbolul eroului anonim, care contribuie – deseori fără s-o știe – la mersul istoriei. Am detectat în roman și o paralelă foarte subtilă între destinul acestui Spencer și acela, devenit mult mai consistent, al lui Volodimir Zelenski, un actor care a jucat rolul președintelui Ucrainei într-un serial tv și care, iată!, a transformat la rândul lui ficțiunea în realitate. Ai gândit romanul și ca pe un omagiu adus curajului și „nebuniei” de a lupta cu cruzimile războiului?

T.N.: Dacă invadarea Ucrainei ar fi pură ficțiune, ar fi de tot hazul ca unui profesionist KGB uns cu toate alifiile manipulării să-i țină piept un actoraș de telenovelă politică. Dar realitatea e cu totul gravă și nu are nimic umoristic. Sigur că personajul meu e mai aproape de neprofesionistul politicii care are de gestionat un conflict armat major decât de politicianul versat și grandoman care vrea să restaureze Uniunea Sovietică. Probabil că romanul se poate citi și din perspectiva unui elogiu adus curajului de a acționa riscant, în loc de a chibița cinic, mâncând semințe pe șanțul istoriei, cum facem cei mai mulți dintre noi, alinându-ne lașitățile cu teorii conspiraționiste. Gândul meu a fost să redau prăpastia care se cască adesea între istoria politicienilor și istoria oamenilor complet anonimi obligați să le ducă la îndeplinire sau să le îndure în viața lor deciziile, foamea de putere, nebunia. Nu știu dacă personajul Brian Spencer e un baron Münchhausen sau un Forrest Gump, dar solidaritatea lui cu oameni complet necunoscuți aflați într-un ceas întunecat al Europei aruncă o rază de speranță și de omenie peste atrocitățile războiului. Cel puțin așa aș vrea să cred.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Interviu”

Ana Blandiana

Libuše Valentová: Se poate afirma, fără exagerare, că sunteţi cea mai cunoscută poetă din România. Se