Dan-Liviu Boeriu: Dragă Mircea Cărtărescu, ai ales ca temă a întâlnirii noastre „Aventura literaturii”. Ce presupune această aventură și de ce întâlnirea cu literatura poate părea o aventură?
Mircea Cărtărescu: „Aventură” e un cuvânt foarte nuanțat și foarte potrivit pentru ceea ce înseamnă literatura, pentru că el implică în primul rând ideea de explorare, ideea că suntem cu toții într-un fel de labirint uriaș, care e lumea. Cu toții avem nevoie de curaj, o dată pentru a înțelege ceea ce suntem, iar apoi ca să ne putem aventura în afara zonei noastre de confort, în afara micii noastre „locuințe”, care de cele mai multe ori e propriul nostru craniu în care suntem închiși, pentru a înfrunta lumea largă. Pentru asta îți trebuie spirit de cercetare și, de asemenea, conștiința faptului că ești permanent într-un fel de pericol fericit. Spun pericol pentru că orice căutare presupune o aventurare în afara lumii tale, iar fericire pentru că acela care caută găsește. Orice aventură este răsplătită, într-o formă sau alta. Gândește-te la doi copii care pornesc la explorarea unei grădini. Unul are patru ani, să zicem, celălalt șase. Ei deschid o ușă misterioasă către o grădină din spatele casei, pe care n-au văzut-o niciodată. Și încep să exploreze încetul cu încetul ascunzișuri, arcane, vertijuri de spațiu care le stârnesc teamă, care le stârnesc instincte de apărare, dorința de a se întoarce la lucrurile cunoscute, la locurile care li se par familiare și lipsite de primejdii. Dar copiii se aventurează mai departe, pe cărări întortocheate, dincolo de boschetele de trandafiri, și în cele din urmă, la sfârșitul periplului lor, găsesc ceva într-un colțișor: un arici, o libelulă… Sau o monedă antică. Din această călătorie, ei se întorc cu ceva ce au descoperit ei înșiși, cu acest ceva prețios, cu ceva ce nu vor uita niciodată.
La fel e și cu literatura, e aceeași situație. Ne aventurăm în cărți ca și cum am pătrunde în adâncul unor labirinturi, ca și cum am pătrunde în viețile altora, pentru că, așa cum spune o deviză faimoasă a unei edituri de azi, „ai atâtea vieți câte cărți ai citit”. Pentru fiecare carte citită, trăiești de fapt viața altcuiva, a altui personaj, într-o altă lume. Orice carte e o lume specială, o lume diferită. Nimeni nu te obligă să intri în ea, dar ea există acolo, ca o biserică, și – dacă vrei să intri – ușa e întotdeauna deschisă. În cărțile bune vei descoperi de fiecare dată altceva, pentru că ăsta e secretul cărților mari: ele nu se citesc niciodată la fel. În primul rând, nu te plictisești de ea niciodată, iar în al doilea rând citești de fiecare dată altă carte. Și mai ciudat e că nimeni nu citește aceeași carte. Acesta e lucrul straniu și fantastic care desparte literatura nu numai de celelalte arte, dar și de oricare altă experiență culturală. Literatura e singura artă în care există doi autori ai fiecărei opere, ai fiecărei cărți în acest caz: scriitorul și cititorul. Ei sunt la egalitate în crearea operei de artă. Pentru că o operă literară este în definitiv un cod. Scriitorul pune acest cod la dispoziția fiecărui cititor, ca și când ar fi vorba despre un cuier sau un perete cu cârlige, pe care cititorul își așază propriile lui haine. Mă gândesc, de pildă, la un posibil început de carte: „Era o seară vântoasă.” Cel care citește această propoziție nu poate pătrunde în mintea scriitorului ca să vadă la ce seară s-a referit acesta, cum arăta seara pe care el vrea să o descrie. Cititorul va înlocui acea seară cu o seară din propria sa amintire. Și atunci cartea nu mai este numai a scriitorului, e și a cititorului, pentru că e plăsmuită din amintirile lui, din experiențele lui, din dorințele lui, din fanteziile lui, din ficțiunile celui care citește. Fiecare își agață pe acest perete, ca pe niște haine, amintirile, visele, chiar criticile sau polemicile sale cu autorul. Când vedem un film, asistăm la derularea lui într-un mod pasiv de obicei, fără să contribuim cu ceva la el. Dar când citim o carte, nu putem face asta. O carte își transformă cititorul în scriitor, acesta e miracolul literaturii.
Aventura presupune însă și pericole, pentru că în grădina magică nu descoperi doar ariciul, libelula sau moneda de aur. Poți descoperi și scorpioni, scolopendre sau vipere. Acest lucru se întâmplă adesea în literatură. De aceea, trebuie să avem și curaj ca să pășim în ea, nu doar ingenuitate. Kafka spunea că o carte trebuie să fie un topor înfipt în creierul înghețat al cititorului, care nu mai reacționează la frumusețea lumii. Când citim o carte adevărată, trebuie să ne așteptăm și la o rănire interioară, care să ducă la o schimbare interioară. Dacă o carte nu te schimbă, ea nu e bună de nimic. Nimeni nu poate citi Crimă și pedeapsă fără să se simtă schimbat din temelii. Aventura literaturii are întotdeauna o latură existențială, metafizică și, în ultimă instanță, religioasă.
D.-L.B: Titlul poate avea și un alt sens, acela al felului în care literatura se „aventurează” azi în lume. Dacă mai are, de exemplu, forța de odinioară, dacă mai are același prestigiu ca acum un secol ș.a.m.d. Dar m-ai făcut curios într-o direcție nouă și mă interesează de data asta cum a început pentru tine aventura cu literatura, care e experiența ta proprie cu descoperirea literaturii.
M.C.: Intrăm de-acum în propriul meu labirint interior. Prima mea amintire, de pe la vreo doi ani, mă arată cu o carte în față. Mama mă ține în brațe și în fața noastră e o carte foarte mare, o carte pentru copii, ilustrată în culori vii. Țin foarte bine minte atât poeziile de acolo, cât și desenele, fiindcă a fost un fel de carte primordială, arhetipală din viața mea. Era prin 1958, pe atunci literatura (și cea obișnuită, și cea pentru copii) venea de la Editura Cartea rusă. Cele mai multe cărți erau rusești, traduse în românește. Literatura pentru copii era una de propagandă, îmi amintesc titluri ca Svetlana nu merge la școală, Vitea Maleev la școală și acasă și altele. Cartea din prima mea amintire s-a nimerit să fie Unchiul Stiopa Milițianul. Era vorba despre un milițian tânăr care făcea pași de șapte poște ca să-i prindă pe hoții din Moscova. Dar ceea ce mă fascina pe mine (care nu aveam habar de nimic pe lume, nu mai vorbesc de milițieni și de ruși) erau versurile. Mi se păreau o vorbire atât de ciudată! Întotdeauna am avut, începând cu această primă amintire și apoi de-a lungul vieții, o memorie neobișnuită a versurilor, învățam imediat fiecare poezie pe care-o auzeam. Mama îmi spune că în acele vremuri, până am făcut vreo cinci ani, coboram în spatele blocului muncitoresc în care locuiam, mă înconjuram cu copiii de vârsta mea și le spuneam poezii. Mă ascultau spunându-le poezii și câte-o oră-ntreagă. Poeziile m-au fascinat întotdeauna, mai ales cele clasice, rimate și ritmate. Mi se păreau un fel magic de a vorbi. Și, într-un fel, așa și este limbajul prozodic: el provine din straturile magice ale experienței culturale. Primele poezii în sensul adevărat al cuvântului erau descântecele, blestemele, cântecele de stea, cântecele bradului, cântece străvechi, care erau în legătură cu lumea magică și, de aceea, reprezentau o vorbire sacră. Poezia vine în descendența sacrului și păstrează o scânteie din el.
Altfel, am copilărit ca orice copil din acele vremuri. N-am fost prin nimic deosebit de camarazii mei de joacă. Părinții mei veneau de la țară, au fost victimele industrializării forțate care i-au adus la oraș și i-au băgat în fabrici. Taică-meu a fost lăcătuș, iar mama – țesătoare. Locuiam în primii ani de viață într-o singură cămăruță cu ciment pe jos. Din această cauză, mama nu m-a lăsat în primul meu an să cobor din pat. În cămăruța aceea se gătea, acolo se dormea, acolo se trăia. Eu dormeam în pat cu ai mei și asta era viața noastră până ce-am împlinit vreo 5 ani, când ne-am mutat în altă locuință. Acolo am învățat și să citesc, și să scriu. Am învățat să citesc invers, pentru că tata venea și punea ziarele pe masă (Scânteia, Informația, Sportul popular etc.), iar eu stăteam de partea cealaltă a mesei, deslușind literele invers, ca zețarii. După ce am învățat să citesc, nu mi-a mai scăpat nimic din ce era scris. Citeam compulsiv, citeam orice, citeam ce scria pe cutiile de Perlan sau de Dero, de exemplu. Experiența cititului mi-a rămas aceeași până astăzi. Dacă nu am ceva de citit la îndemână, citesc până și prospecte medicale sau etichete de pe produse. La un moment dat, am găsit o carte cu tabele de algoritmi. Toată cartea era numai tabele. Pentru că eram într-o vacanță la bunici și nu aveam ce citi, am încercat să le citesc și pe alea, a fost, vă imaginați, o experiență atroce pentru mine…
Înainte de a fi un autor (nu-mi place cuvântul scriitor), prin urmare, am fost și am rămas un mare cititor. Eu cred că asta e vocația mea adevărată, nu cea de a scrie, ci de a citi.
Înainte de a fi un autor (nu-mi place cuvântul scriitor), prin urmare, am fost și am rămas un mare cititor. Eu cred că asta e vocația mea adevărată, nu cea de a scrie, ci de a citi. Firește că acest gust al lecturii m-a dus până la urmă acolo unde trebuia să ajung, adică la o bibliotecă. Tata nu avea acasă decât vreo zece cărți, primite în loc de rest când lua salariul. Le știu și acum pe de rost, ca și când ar fi fost vechile mele jucării, într-un fel. Una se numea Nopți albe și a fost prima carte de literatură pe care am văzut-o vreodată. Alta, Înalta aventură, vorbea despre cucerirea Everestului, alta era un manual de literatură română de clasa a 12-a, cu toți scriitorii proletcultiști de atunci (Neculuță, Lucia Demetrius, A. Toma), o carte despre Edison, care îmi plăcea cel mai mult pentru că avea și poze cu el și cu invențiile lui… Cu cărțile acelea mă jucam cum se joacă fetițele cu păpușile lor. Nu puteam să le citesc cu adevărat, eram abia în școala primară, dar îmi plăceau la nebunie. Apoi, din clasa a șaptea, am început să citesc. M-am dus la biblioteca de cartier „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, despre care am scris în Solenoid. Era o cămăruță de cam trei metri pe trei, care avea pereții plini de cărți. Timp de vreo zece ani le-am citit pe toate. Mă duceam, luam câte trei-patru, le citeam, săptămâna următoare le returnam și luam altele. Acea umilă bibliotecă de cartier a fost minunea vieții mele în vremea aceea.
Într-o zi, pe când aveam vreo opt ani, mama s-a întors de la cumpărături cu plasele ei de rafie sau de nailon încărcate cu câte douăzeci de kilograme de cartofi, roșii, castraveți de la aprozar, cu ce se mai găsea prin anii ’70. Urca de multe ori cu ele pe scări, când nu mergea liftul, până la al cincilea etaj. Când ajungea în pragul ușii, ne arăta palmele brăzdate și roșii de la asperitatea mânerelor. În acea zi, mi-a adus o cărticică. O cumpărase și ea de la o tutungerie. Cărticica aceea mi-a schimbat viața. Mi-a influențat-o până azi. Era o cărticică dintr-o colecție care se numea „Povestiri științifico-fantastice”. Broșura avea pe copertă o ilustrație cu oameni care fugeau înspăimântați de niște nave zburătoare care proiectau raze asupra lor. Am citit-o cu mare pasiune, a fost primul meu contact cu fantasticul. De-atunci știu că lumea nu înseamnă numai ce vezi și ce auzi, că lumea e extraordinar de vastă și incomprehensibilă, că putem imagina fără limite, creând universuri după universuri, care se înmulțesc prin înmugurire eternă. Din fiecare carte se nasc alte cărți, din ele alte cărți și așa mai departe. Faptul că am devenit un autor de literatură imaginativă îl datorez în bună parte acelei perioade în care așteptam joile, când apăreau broșurile colecției. În fiecare joi la șapte dimineața eram la chioșcul de ziare, ca nu cumva să pierd un episod. Am și acum acasă colecția de câteva zeci de scrieri fantastice care mi-au luminat în momentul acela viața. Mi-au făcut să-mi dau seama ce înseamnă și ce minunat e să poți să îți închipui lumi diverse, uimitoare până și pentru tine, născocitorul lor.
D.-L.B: Aș vrea să rămânem puțin în perimetrul biografiei tale și să amintesc un episod pe care l-ai mai povestit și cu altă ocazie. În 1990, fiind în SUA, în aeroport, te-ai hotărât să te lași pradă hazardului și ai „dat cu banul” (you flipped a coin) ca să afli dacă să te întorci în România sau să rămâi în America. Șansa (neșansa?) a făcut să revii în țară. Întâmplarea o amintesc pentru că îmi pare că aici se află una dintre sursele părții mai ascunse a întregii tale literaturi de după ’90, și anume posibilitatea palpabilă a unui destin paralel, existența dublului care pare că te însoțește și îți îmbogățește experiențele. Am regăsit ideea aceasta atât în splendidul (și nu știu din ce cauză subevaluatul) Travesti, cu puseurile lui de erotism difuz & confuz, și în Solenoid (unde asistăm, cel puțin în prima parte, la dezvăluirea unei schimbări de macaz, pe principiul „ce-ar fi fost dacă”), și în Orbitor (ale cărui istorisiri halucinante converg, toate, către întâlnirea miraculoasă cu celălalt), ba chiar și în recentul Theodoros, în care se împletește în mod miraculos viața banală a unui fiu de slugi din Ghergani cu aceea a împăratului Etiopiei, ca-ntr-o îngemănare de existențe mereu interșanjabile. Cum te-a schimbat experiența aceasta „pe muchie”?
M.C.: Nu știu dacă a fost o schimbare extraordinară pentru scrisul meu, dar a fost în mod sigur un punct de imensă schimbare în viața mea. Și care poate mi-a influențat și scrisul, până la urmă. Până în acel moment din 1990, apucasem deja să ajung autor de cărți. Publicasem în perioada anilor ’80 patru cărți, trei volume de versuri și unul de proză. Toate apărute cu greu, dar fără concesii făcute ideologiei din acea vreme. Pe toate le-am republicat după revoluție așa cum au fost, adăugând doar numeroasele pagini pe care cenzura mi le eliminase. A fost o mare șansă pentru mine că am putut debuta la vârsta de 24 de ani cu o carte curată și care mă reprezenta deplin. Am putut apoi, la capătul a nenumărate lupte cu sistemul cultural din epoca aceea, cu politrucii, cenzorii și culturnicii vremii, să public cărți curate, cărți de literatură adevărată. Pentru că ceea ce colegii mei optzeciști și cu mine voiam să facem era o literatură nouă, inovatoare, care să ne reprezinte. Deci aș spune că anul 1990, cu toate schimbările de lume pe care le-a adus, nu mi-a schimbat cu adevărat literatura. Am scris în continuare același gen de proză din Nostalgia, o poezie asemănătoare, tipic optzecistă. Căderea regimului comunist mi-a schimbat însă viața.
Ai dreptate când spui că există momente din viața noastră în care, luând-o la dreapta ori la stânga, devii alt om. Într-o povestire de Henry James, un personaj se află în fața unei uși, nehotărât dacă să intre sau să renunțe. După douăzeci de ani se întâlnesc în povestire două personaje, extrem de diferite unul de celălalt: cel care a avut curajul să intre și cel care a renunțat. Același om devenise doi oameni total diferiți, pe două ramuri diferite ale timpului. Acea unică decizie le schimbase viața cu desăvârșire. O poveste și mai frumoasă putem găsi într-una dintre povestirile târzii ale lui Jorge Luis Borges, în care un om în vârstă, în baston, aproape orb (îl recunoaștem aici pe însuși Borges), se plimbă pe aleile unui parc și vede un tânăr așezat pe o bancă. Tânărul i se pare cunoscut, deși nu știe unde l-a mai întâlnit. Se așază și el pe bancă și-l întreabă cum se numește. Adolescentul îi răspunde: „Sunt Jorge Luis Borges.” Borges cel avansat în vârstă și aproape orb se întâlnește deci cu el însuși, cum arăta în tinerețe. Discuția lor este foarte interesantă, cincizeci de ani au trecut între ei, vârstnicul are sentimentul că a trădat idealurile tânărului, sentiment de culpă din care se naște tensiunea povestirii. Între cei doi s-au petrecut nenumărate decizii, nenumărate uși s-au deschis sau nu, astfel că, la fel ca în James, tânărul și vârstnicul au devenit doi oameni diferiți, doi străini.
Cu mine s-a petrecut ceva asemănător. O singură decizie mi-a schimbat viața. În 1990 am plecat prima dată în străinătate, aveam 34 de ani. Nu avusesem posibilitatea să plec în timpul comunismului, dar am plecat în toamna lui 1990, când am avut o bursă la Iowa City, în inima Americii. Această bursă mi-a dat prilejul să călătoresc prin toată această vastă țară. Am fost în multe mari orașe din SUA, uimit și fericit de tot ce vedeam. În România nu se mai bătuse un cui de 10 ani, era o țară ruinată, fusese o închisoare pentru gândirea liberă, un loc peste care parcă trecuse un război. Șocul cultural la întâlnirea cu Statele Unite a fost extraordinar de mare. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în New York a fost să fotografiez rafturile cu produse dintr-un supermarket, pentru că m-am gândit că cei de acasă n-or să mă creadă când le voi povesti despre prosperitatea lumii libere.
În SUA i-am cunoscut pe câțiva mari prieteni ai mei, pe Vladimir Tismăneanu, Andrei Codrescu, Dorin Tudoran, iar ei m-au ajutat cu generozitate. Dacă voiam să rămân în America, m-ar fi primit cu brațele deschise. Aș fi putut primi un job fără probleme. Am fost în acele luni foarte apăsat de nevoia de-a lua o hotărâre. Să mă-ntorc în țară, într-un loc total distrus, sau să rămân în Statele Unite? Am amânat decizia până am ajuns cu valizele pe aeroport. Avionul de întoarcere în țară era lângă mine, îl vedeam deja prin fereastră. Și, pentru că nici în ultima clipă nu mă puteam hotărî, mi-am spus că am să dau cu banul, lăsând decizia în mâini mai înalte. Moneda, un quarter pe care-l mai văd și-acum rotindu-se în aer, a căzut pe partea României. Fără să mai ezit, m-am suit în avion și m-am întors în țară.
Nu regret nicio clipă, ba chiar sunt recunoscător hazardului că am luat această hotărâre. Nu știu ce aș fi făcut mai departe în SUA, nu știu dacă aș mai fi scris ceva vreodată. Poate că o să ne-ntâlnim cândva, Mircea americanul și Mircea românul, și-o să ne uităm unul la altul neîncrezători și mirați. Doi oameni total diferiți.
D.-L.B: Probabil că dacă ai fi rămas, te-ai fi adaptat în cele din urmă și la un alt cod cultural, nu am niciun dubiu în legătură cu asta. Mai ales că în ultimii ani ai avut un mare succes peste hotare, în America Latină, unde ai fost deja de 3 ori ca autor. Mă interesează să-mi spui ce reacții ai primit nu de la criticii care te-au citit în alte spații culturale, ci de la cititorii simpli, care vin la lansările de carte și, cerându-ți autografe, îți spun două, trei cuvinte despre ceea ce cred ei despre tine. Cum e comunicarea asta între spații culturale atât de diferite?
Dorința oricărui autor e de a fi înțeles, iar asta înseamnă de a fi iubit, pentru că un scriitor iubit e un scriitor înțeles. Când un cititor te-a înțeles, el te și iubește. Dacă nu te înțelege, nu te poate iubi.
M.C.: Niciun scriitor din lume nu are același succes peste tot. E ca un fel de loterie, nimeni nu are același succes și în Italia, și în Spania, și în America Latină, și în Canada ori Africa. Fiecare are fieful lui, unde e mai iubit decât în alte părți. Aici e o problemă de traducere și de osmoză culturală. Niciun autor, în principiu, nu se mulțumește cu un singur public, chiar dacă e publicul care citește în limba în care el scrie. E minunat să te citească românii, dar cu timpul începi să-ți dorești să fii citit și de alții, pentru că orice autor e legitim în dorința sa de a deveni „universal”, de a fi înțeles de toată lumea, dincolo de neînțelegerile și granițele culturale sau lingvistice. Dorința oricărui autor e de a fi înțeles, iar asta înseamnă de a fi iubit, pentru că un scriitor iubit e un scriitor înțeles. Când un cititor te-a înțeles, el te și iubește. Dacă nu te înțelege, nu te poate iubi. Simți nevoia să fii iubit și de alții. Și atunci apare o dorință legitimă de a fi tradus și în alte limbi. Traducerea e o mare artă, ea nu înseamnă doar a pune un cuvânt spaniol în locul unuia românesc, ci a translata o întreagă cultură, un întreg fel de viață, o întreagă tipologie umană dintr-un spațiu în altul. Toți traducătorii buni traduc culturi. Un bun traducător, spunea Umberto Eco, trebuie să aibă aceeași enciclopedie interioară ca și scriitorul. Să știe, prin urmare, nu doar limba în care a scris autorul, ci întreaga lume care îl definește pe acesta: ideile lui, stilul lui, manierismele lui.
Am început să fiu tradus în anul 1993. Prima mea traducere a fost Nostalgia în limba franceză. A fost primită excelent în Franța, dar imediat mi s-au semnalat nenumărate contrasensuri, aproape pe fiecare pagină. Unele dintre ele stupefiante. La un moment dat, scriam că un elev, la ora de matematică, mănâncă pe sub bancă o japoneză, adică un fel de chiflă, o japoneză rumenă. În traducere a apărut „un băiețel mânca pe sub bancă o femeie japoneză comunistă”. De ce comunistă? Fiindcă traducătoarea a găsit în dicționarul ei că „rumen” înseamnă roșu. Sau scriam „pe Palatul Telefoanelor se vedeau niște fiare”, adică antenele parabolice de pe terasa lui. Fiarele mele au devenit însă în traducere „fauves”, adică tigri, lei, pantere, așa că poate cititorul francez și-a imaginat o grădină zoologică în vârful Palatului Telefoanelor din București.
După aceea, lucrurile au început să meargă mai bine, am găsit traducători mai buni și mai credibili, așa încât, de-a lungul a 30 de ani, traducerile mele au început să se acumuleze în străinătate. Procesul a fost foarte lent. Notorietatea mea a crescut în decenii cu încetineala acului minutar. Dacă aș fi fost scriitor francez, german ori american, acum 20 de ani m-aș fi aflat deja unde sunt acum. Pentru cineva ca mine, venit din the middle of nowhere, aș spune că am ajuns totuși destul de sus. Cred că acum sunt destul de cunoscut în lume, deși nu uniform, cum spuneam. În momentul acesta, sunt mai cunoscut în țările latine: Spania, Italia și Franța. Spania însemnând și America Latină, de limbă spaniolă și ei, cu excepția Braziliei. Când am vizitat America Latină (am văzut 6 țări: Mexic, Columbia, Republica Dominicană, Argentina, Chile, Uruguay), nu mi-a venit să cred ce „vedetă rock” (după spusele unui jurnalist al lor) sunt acolo. Mi-a fost și rușine, pentru că nu sunt omul care-și dorește băi de mulțime. Am găsit acolo niște „fani” cum erau pe vremuri cei ai lui Michael Jackson, care vor să te atingă, să-ți vorbească, să se convingă că exiști. În Mexico City, de exemplu, am ajuns la cel mai important târg de carte al lor, FIL Guadalajara. Evenimentul meu a fost în sala cea mare a târgului, cu peste 1.000 de locuri. Mai erau câteva minute până la-nceperea dialogului de pe scenă, ne uitam de după cortină să vedem dacă avem public, și nu era nici țipenie de om în toată sala. Parcă îmi căzuse cerul în cap, mă gândeam că nu va veni nimeni să vadă un biet autor necunoscut dintr-o țară obscură. Și deodată sala începe să se umple, șiruri de oameni pătrund pe mai multe intrări, așa încât în cel mult cinci minute sala era plină ochi. A fost uluitor să vorbesc în fața a o mie de oameni!
După terminarea evenimentului, am mers la sesiunea de autografe. Asta se petrecea afară, într-un loc special împărțit cu cordoane care separau rândurile, ca să se formeze cozi ordonate. Toți cei din sală, o mie de oameni, veneau acum la autografe. Aveam doar o oră la dispoziție. Când ora s-a terminat, oamenii de ordine au anunțat că nu mai dau autografe. A urmat ceva tragi-comic. Oamenii s-au revoltat și au început să mă înghesuie din toate părțile, nu mai puteam respira. Toți erau cu cărțile mele în mâini. Ioana era și ea lângă mine, încercând să mă apere. Și deodată vin șase oameni de ordine, ne înconjoară pe Ioana și pe mine, și, în fugă, cu toată mulțimea alergând după noi, ne-au scos din curtea vastă a târgului. Am scăpat. Unul dintre cei care așteptaseră la coadă cu cartea în mână era un mexican cu mustață, într-un maiou negru, cu lanț de aur la gât, cu tatuaje pe brațe. Vine la mine și, în loc să-mi întindă cartea, mă ia în brațe cât era de mare, și începe să plângă cu capul pe umărul meu. „Visez de un an de zile să vă întâlnesc”, îmi spune, „cartea dvs. mi-a salvat viața!” Apoi mi-a arătat antebrațul, pe care era tatuată coperta Solenoidului…
D.-L.B: Și totuși, cum explici succesul tău foarte mare acolo?
M.C.: Ar putea fi mai multe explicații. Prima e că cei din America Latină nu au ajuns încă la blazarea noastră, a europenilor și americanilor. Noi suntem civilizații vechi, oameni care au văzut de toate, care nu se mai miră și nu se mai bucură de nimic. Cea mai bună carte din lume ne place, dar nu ne mai entuziasmează. Mă gândeam câteodată că dacă ar apărea astăzi o carte la fel de bună ca Divina Commedia, ar fi recenzată de critici ca orice altă carte, nu li s-ar părea ceva deosebit. Nu mai avem entuziasm adevărat pentru operele de artă. O fostă profesoară a mea îmi spunea că visul ei dintotdeauna a fost să vadă Gioconda. Și când și-a putut permite un drum la Paris, s-a dus drept la Louvre, a văzut tabloul și a căzut în genunchi în fața lui. Puțină lume mai cade în genunchi, figurativ vorbind, în fața unei opere de artă. În America Latină încă se întâmplă lucrul ăsta. Am văzut cândva giulgiul din Torino, imaginea lui Isus care este păstrată într-o biserică. Când ajungeai în fața cearșafului, lung de 5 metri, pe care se vedea gălbui chipul Mântuitorului, acolo toată lumea era în genunchi. Aici e diferența între vechea religie și noua religie, mai palidă, și anume cultura. Cultura și artele sunt substitutul mai mundan al vechii religii. Walter Benjamin, în faimosul lui eseu, spunea că opera de artă și-a pierdut aura. Un sud-american vede încă în fiecare operă de artă o icoană, pentru că el aparține unei culturi tinere, proaspete, e un tip de cititor care, când citește o carte, se și îndrăgostește de ea. Crezi că boom-ul sud-american din anii ’60 (Márquez, Vargas Llosa, Borges, Cortázar și alții) ar fi fost posibil în altă lume? Eu cred că nu. Pentru că inovația lor de bază, adică realismul magic, nu putea fi posibil decât în America Latină. Poate din acest motiv au văzut în cărțile mele o literatură asemănătoare cu a lui Márquez ori Borges, adică o literatură de imaginație, nu una realistă. Aștept cu mare nerăbdare să se traducă în toamnă Theodoros, și cu speranța că și această carte le va plăcea.
D.-L.B.: O altă trăsătură a cărților tale, pe care în mod convențional le numim romane, este faptul că (poate cu excepția lui Theodoros) sunt rareori narabile. Spus în termeni mai simpli, ele nu se pot povesti prea ușor. Nu au neapărat un fir narativ care să curgă într-o cronologie firească, fiind de fapt niște vortexuri uriașe, capabile să-nghită lumi întregi și să le redea cititorului într-o formă necunoscută până atunci. Ele par niște caleidoscoape hiperbolizante care, odată rotite, schimbă perspective, deschid uși către un imaginar surprinzător, reașază piesele după o altă logică, la fel ca-ntr-un tablou cubist. Din aceste motive, cititorul are deseori senzația că citește nu cu partea rațională a minții, ci printr-un soi ciudat de osmoză: cartea devine parte a trupului lui câtă vreme o parcurge, iar – la ieșirea din ea – desprinderea pare dificilă. Bănuiesc că și procesul scrierii e similar: tu trăiești în cartea pe care o scrii, te naști din nou scriind-o, capeți un nou trup scriindu-te. Cum se scrie o carte de genul acesta?
M.C.: Întrebarea ta deschide o altă întrebare: de câte feluri este de fapt scrisul literar? De câte feluri este literatura? Aș vrea să fac aici o mică parabolă, cea a cetății literaturii. Mi-am imaginat de multe ori literatura ca pe o cetate care se află pe vârful unui munte, foarte vizibilă tocmai datorită acestei înălțimi. Muntele care-o pune-n valoare e literatura „de consum” sau „comercială”, adică literatura care nu mizează pe calitate, dar pe care oamenii o citesc tot timpul: mii, zeci de mii de romane care nu intră într-o istorie a literaturii, care nu sunt apreciate de critici, dar pe care le citim cu toții. Romane polițiste, erotice, science-fiction, fantasy, cărți pentru copii, cărți care nu participă la literatura mainstream, cea de prestigiu, dar care sunt totuși foarte necesare, pentru că prima fază a lecturii este citirea acestor cărți. Toți, când suntem foarte tineri, citim astfel de cărți, pentru ca apoi treptat să trecem spre celălalt fel de lectură, cel care este pe o treaptă mai înaltă. Dacă nu ar exista acest nivel, nimeni nu ar mai citi nici cărțile din cetatea literaturii.
Deasupra acestui morman uriaș de cărți se află adevărata citadelă a literaturii. La primul etaj îi găsim pe scriitorii care știu să spună o poveste, scriitorii profesioniști, cei care pot face cărți cu o istorie, cu personaje, cu o intrigă foarte clară. Aceștia sunt scriitorii realiști, cum sunt Balzac, Galsworthy, Tolstoi. Ei sunt profesioniștii scrisului, cei ce înalță zidurile edificiului literaturii. Dacă ne închipuim literatura ca pe o biserică, ei construiesc zidurile bisericii, structura sa de rezistență, pilaștrii. Acest gen de scriitori sunt foarte importanți, pentru că ei constituie o etapă în istoria literaturii și a lecturii. Mai întâi îl citim pe Tolstoi și abia pe urmă îl citim pe Joyce. Este un nivel de bază, al scriitorilor care își fac din literatură o profesie. Dar literatura nu se mărginește la ei, fiindcă ea nu este doar o profesie, ci și o artă.
Cei de la etajul al doilea al edificiului literaturii sunt scriitorii artiști. O catedrală nu constă doar în pereți goi, ea trebuie și decorată. După arhitecți și zidari vin artiștii, care o pictează, o decorează, așază statui în interior și-n exterior, creează un spațiu sensibil, artistic, un spațiu al artei. Când mergem la Vatican, nu admirăm zidurile, oricum impunătoare, ci frescele lui Michelangelo, ale lui da Vinci, ale lui Rafael. La acest al doilea etaj al literaturii se află poeții, artiști prin excelență, cum ar fi Sappho, Ovidius sau Rilke, dar și prozatorii subtili, stiliștii, care și ei sunt poeți deghizați, din punctul meu de vedere. Aici l-aș încadra, de exemplu, pe Vladimir Nabokov, pe Virginia Woolf sau, la noi, pe Max Blecher sau Mateiu Caragiale. Sunt scriitorii de mare rafinament, pentru care unitatea de bază a literaturii nu mai este povestea, ci fraza. Ei sunt cei care iluminează spațiul cultural și literar.
Surpriza este că mai există și un al treilea nivel al fantasticului edificiu. Mai înalt decât primul etaj și decât al doilea. Literatura nu e numai o profesie și nici numai o artă, ci și o credință. Marii scriitori ai lumii sunt profeții literaturii, cei care consacră catedrala care, dacă nu se umple de sacralitate, rămâne doar un muzeu. Autorii de la acest nivel suprem sunt profeții, inspirații, „sfinții” literaturii, marii scriitori pe care îi cunoaștem cu toții și care ne influențează viețile: Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Joyce, García Márquez. Ei scriu nu ca să facă povești și nu ca să se uite la fraze sub lupă, ci ca să descrie condiția umană, destinul uman, ceea ce este mai puternic și mai omenesc în fiecare dintre noi. Aici literatura se atinge de sacru. În fine, ca să descriu până la capăt edificiul literar, aș spune că există și un al patrulea etaj, statuia din vârful cupolei, alta pentru fiecare dintre noi, cititorii. Scriitorul pe care-l iubim cel mai mult. Pentru mine el este Franz Kafka. Pentru că, dintre toți scriitorii lumii, el e cel care ajunge cu adevărat în spațiul metafizic, cel care sparge cerul ca să ne-arate ce e dincolo de cer, cel care desenează o ușă pe un zid, o deschide și iese în absolut. Cred că proza lui atinge profunzimea maximă permisă unei minți omenești.
Pentru mine, povestirea nu este lucrul cel mai important. Și nici să fac fraze. Ci să încerc să surprind condiția umană, atât cât mi-este cu putință. Iar acesta e un lucru pe care nu îl poți învăța, trebuie să fie de la-nceput în tine. Într-un interviu, Mihail Sadoveanu, care era pe-atunci directorul Școlii de literatură din anii ’50, a fost întrebat de un ziarist: „Cam câți scriitori ies pe an din Școala de literatură?”, iar el a dat un răspuns de mare bun-simț: „Exact câți au intrat.” O școală de literatură sau un curs de creative writing nu te face scriitor. Scriitor nu devii, scriitor te naști.
D.-L.B.: M-aș întoarce la minunatul Aer cu diamante din 1981 care, pentru mine, nu e doar piatra de temelie a optzecismului, ci și o expresie a prieteniei pure. Exista acolo o compatibilitate structurală între cei patru poeți (Cărtărescu, Iaru, Stratan, Coșovei) care subînțelegea un ton estetic valabil pentru o întreagă generație care a urmat. Ai simțit în anii aceia că ați scris împreună o carte importantă? Ai avut viziunea a ceea ce avea să însemne antologia voastră în istoria literaturii sfârșitului de secol?
M.C.: Noi nu doar că ne consideram corifeii unei noi generații, ne consideram, cu nemăsurata ambiție a tinereții, cei mai mari poeți din lume. Țin minte că stăteam într-o zi la o masă, cu o vodcă de care trăsesem câteva ore, când Florin Iaru sau Coșovei a zis: „Gândiți-vă că la masa asta sunt cel puțin două Premii Nobel ale viitorului!” sau: „Unul dintre noi o să fie ministrul culturii în viitor.” Voiam să schimbăm fața poeziei românești, să trecem de la influențele europene la o influență americană, combinată cu avangarda și suprarealismul autohtone. Când scriam poezii, le scriam oarecum în comun, unii pentru alții, pentru că nu ne gândeam să le publicăm. Scriam într-o atmosferă de emulație și de concurență extraordinară. De câte ori cineva dintre noi compunea un poem, ceilalți fugeau repede acasă să scrie ceva și mai bun. Era între noi, optzeciștii, și o mare prietenie, dar și o mare concurență și o invidie pozitivă. De exemplu, când i-a apărut prima carte lui Traian T. Coșovei, Ninsoarea electrică, el mi-a dat-o cu o dedicație, dar și cu o lamă de ras prinsă de prima pagină cu o sforicică. Iar dedicația suna așa: „Pentru Mircea Cărtărescu, ca să-și taie venele de invidie.” Acesta era spiritul optzecismului. Așa am trăit pe vremea aceea, mâncam poezie pe pâine, nu ne trebuia nimic altceva, ne consideram cei mai tari scriitori din lume și aveam o adorație supremă pentru ideea de poezie. Poezia era lucrul cel mai important pentru noi, era un portal spre dincolo, era cunoaștere. Noi consideram că și poezia este o formă de cunoaștere, ca știința, matematica, filozofia, teologia etc. O cale către adevărata lume. Anii ’80 au fost perioada cea mai frumoasă din viața noastră. Eram studenți, eram tineri, am cunoscut atunci și dragostea, și prietenia, dar toate se subordonau literaturii, poeziei. Mergeam pe atunci la cenaclul lui Manolescu, Cenaclul de Luni, devenit legendar în timp, dar mergeam și la cenaclul lui Crohmălniceanu. Am fost singurul optzecist care mergea și la Croh, care ținea un cenaclu de proză. Citeau acolo Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Sorin Preda, Cristian Teodorescu etc. Și pentru că îi iubeam și îi admiram foarte tare pe colegii mei prozatori, m-am apucat să scriu și eu proză, ca un fel de dar pentru ei. Prima piesă de proză pe care am scris-o vreodată a fost un fel de jucărioară textuală care se numea Ruletistul, un fel de progresie metafizică, până la urmă. Apoi am scris toate celelalte povestiri din Nostalgia. Proza a fost o revelație la fel de mare ca și poezia pentru mine, în proză mi-am găsit cu adevărat vocația. Am scris poezie cu pasiune, dar în momentul acesta mă consider prozator, puternic influențat de poetul care am fost și căruia îi sunt foarte recunoscător.
D.-L.B.: Ai spus de mai multe ori despre Theodoros că e primul tău roman adevărat. Ce îl diferențiază de celelalte cărți ale tale?
M.C.: Firește că și Travesti, Orbitor sau Solenoid sunt romane pentru că, până la urmă, ce nu este roman? Cea mai bună definiție a unui roman este „o scriere de peste 50.000 de semne”. Dar cred că proza cea mai bună care se scrie de 100 de ani încoace e de fapt poezie. Virginia Woolf e în primul rând poetă, nu prozatoare. La fel – Joyce. Toți marii prozatori din secolul XX și de la începutul secolului nostru sunt de fapt poeți, pentru că ei au un fel de gândire oblică, nu îi interesează să facă povești despre triunghiuri amoroase sau istorii cu moșteniri. Îi interesează să creeze frumusețe. Cine vrea să creeze frumusețe este esențial poet. Multe romane din ultima vreme sunt de fapt poeme deghizate. E valabil și pentru cazul meu: romanele mele au fost, până la Theodoros, o combinație de proză, poezie și eseu metafizic, cu striații științifice și metafizice.
Theodoros e altceva, e o carte pe care am scris-o cu o imensă bucurie. Aici mi-am dat drumul cu desăvârșire, nu am mai avut nicio opreliște și nicio limită în afara cerului, pe care l-am și pictat de la un capăt la celălalt. E romanul meu de maximă imaginație, dar și foarte serios documentat. Toate datele istorice din acest roman sunt reale. Doar povestea este fantastică. Este un roman pseudo-istoric, o carte de istorie trăită și imaginată, foarte serioasă, dar în același timp plină ochi de povestioare parabolice, poetice, sapiențiale, de toate felurile. Demersul meu prozastic m-a împins către imaginația autorilor anonimi din 1001 de nopți sau către cea, foarte asemănătoare, a unor scriitori contemporani sau moderni, García Márquez sau Rushdie, de exemplu. Márquez, din Veacul de singurătate (cartea pilon și fanion a realismului magic), a fost un model pentru această carte, de aici am și pornit la scrierea lui Theodoros. M-am întrebat: ce este original și specific în imaginarul nostru, ce putem „vinde” în afară care să atragă atenția foarte blazatei lumi literare de azi? Așa cum scriitorii latino-americani au avut realismul lor magic, junglele lor cu păsări și fructe exotice, ce putem noi oferi lumii și nouă înșine? Și m-am gândit că ceea ce avem noi este imagistica răsăriteană a bisericilor noastre și a literaturii noastre patristice, naivitatea cu care sunt încondeiate ouăle de paști, ingenuitatea cu care sunt pictate suprafețele exterioare ale bisericilor din Moldova, Pantocratorul ce te privește din toate bolțile bisericilor, sfinții cu aureolele lor galbene, care se îndeasă unele-ntr-altele ca un ciorchine de strugure metafizic. Nu m-am gândit neapărat la ceva religios, ci la o iconologie, la imagini emoționale. M-am gândit să scriu o carte în care Răsăritul – fie că este românesc, post-bizantin, fie că este etiopian din străvechile biserici, fie că e format din alte elemente ale trecutului nostru oriental, cum sunt cărțile populare, folclorul nostru cu bestiariile sale – să poată interesa cititorii din toată lumea. M-am gândit la un spațiu care, descris cum trebuie, va putea părea lumii la fel de miraculos ca un ou încondeiat. Și asta e Theodoros, în ultimă instanță: o ciută nevăzută, cum spune folclorul nostru, ceva nemaivăzut în afara micii noastre lumi post-bizantine. Asta vreau eu să dăruiesc lumii cu Theodoros.
D.-L.B: Theodoros este, cred, cartea ta cu cea mai lungă perioadă de gestație. În ultima lună am luat la recitit jurnalele tale mai vechi și am găsit referințe la acest Theodoros încă de acum 15-20 de ani. Cum ai descoperit povestea asta care, iată, te-a obsedat atât de multă vreme până s-o imortalizezi în roman?
M.C.: Imediat după revoluție am fost angajat asistent la Facultatea de Litere din București. Am predat mai întâi literatură medievală, apoi au urmat în diacronie toate epocile literare. În câțiva ani, am ajuns și la epoca văzută de mulți drept cea mai sterilă, de fapt cea mai puțin studiată, de la 1860 la 1900. În absența marilor scriitori, se spunea, s-a făcut atunci o literatură dominată de memorialiști, dintre care pe unii nu-i citisem niciodată. Așa am ajuns să-l predau pe Ion Ghica, un necunoscut pentru mine. Citind scrisorile sale către Alecsandri, deodată am fost izbit de forța și imaginația acestui om pe care mulți îl vedeau doar ca pe un nostalgic al unor epoci trecute. Dar nu era așa, era un scriitor extraordinar, cu multe pagini de pură literatură modernă. Între ele, am dat de o povestire numită chiar Teodoros, o povestire autobiografică în care povestea cum l-a cunoscut, la curtea tatălui său, un boier mare din familia Ghica, pe acest Theodoros, fiu de slugă, fiul vătafului român al curții, căsătorit cu o grecoaică. Din dragostea lor a apărut acest Theodoros. Și, citind povestea lui, mi-am dat seama că acolo e, in nuce, un roman pe care mi-aș fi dat pielea de pe mine ca să-l scriu. Mi s-a părut unul dintre cele mai extraordinare și fascinante subiecte de roman, pentru că el exprimă, arhetipal, realizarea unui mare vis. Acest Theodoros, ciubucciu la Ghergani pe moșia lui Ion Ghica, avea din copilărie un singur vis: să ajungă împărat. Nu vorbea, monomaniac, decât despre asta. Când se juca cu ceilalți copii, el era împăratul, iar toți ceilalți trebuiau să facă plecăciuni în fața lui, altfel îi pedepsea. Făcea asta inclusiv cu Ion Ghica, fiul boierului. La vârsta de 19 ani, însă, dispare de pe moșie, nu mai știe nimeni nimic despre el. Mama lui, după câțiva ani, începe să primească de la el scrisori din arhipelagul grecesc. În cele din urmă, și scrisorile încetează.
Între timp, Ion Ghica, memorialistul, ajunge la Londra și își petrece timpul la British Museum, studiind istoria secolului său. Acolo găsește corespondența dintre Regina Victoria și Împăratul Tewodros al II-lea al Etiopiei. Citind scrisorile lui Tewodros, ce cuprindeau formule de adresare care i se par românești, Ghica începe să se-ntrebe dacă nu cumva fostul lui prieten din copilărie a ajuns împăratul Etiopiei, realizându-și astfel visul. Mi s-a părut cel mai extraordinar subiect de roman. Doar că trebuia să găsesc un mecanism prin care să fac povestea posibilă, pentru că, istoric, povestea e doar o speculație. A trebuit să inventez un mecanism complex ca un orologiu prin care eroul meu să se înalțe, pas cu pas, treaptă cu treaptă, până la a deveni împărat. Dacă nu s-a produs în realitate, am realizat miracolul în ficțiune: aici, mica slugă din Valahia a putut ajunge cu adevărat dintre marii împărați istorici din epoca Reginei Victoria. Mi s-a părut că am făcut astfel un act de restituire non-factuală și de dreptate transcendentală, ambele necesare.
Apoi mi s-au întâmplat lucruri foarte ciudate. După ce am terminat romanul, am fost invitat la Ghergani, unde nu fusesem niciodată. Îl descrisesem în numeroase pagini din carte fără să știu nimic despre el, îl inventasem, mai bine zis. Am aflat în cele din urmă că Gherganii, locul moșiei lui Ion Ghica, există și azi, că a fost retrocedat familiei Ghica. Conacul de azi nu seamănă deloc cu cel din romanul meu, dar încetul cu încetul începe să semene, căci literatura influențează cu adevărat viața.
De asemenea, încă un lucru ciudat este că una dintre scrierile pe care le tot amintesc în această carte și din care citez adesea este cartea sfântă etiopiană, Kebra Nagast, un fel de reluare a Bibliei noastre, dar cu alte dezvoltări, alte povești, scrise într-un stil ornamentat, de o frumusețe extraordinară. Cartea aceasta era tradusă în românește, dar firește că prezența ei era discretă. După ce am lansat Theodoros, Kebra Nagast a-nceput să se vândă, tirajul s-a epuizat imediat și au apărut ediții noi. La fel s-a-ntâmplat și cu opera lui Ion Ghica. Încă o dovadă că literatura poate influența viața.
