Memoriile Ralucăi Nagy sau dincolo de partajul dintre ficțiune și non-ficțiune

O carte aparte, al treilea volum semnat de Raluca Nagy, publicat la Nemira în 2023 în colecția de nʼautor, coordonată de Eli Bădică, Despre memoriile femeii și alți dragoni (subintitulat Cum să-ți retrăiești copilăria după 30 de ani) vorbește despre puterea scrisului de a vindeca, de a „rezolva” povești de viață neîncheiate și de a depăși travaliul de doliu. Bunăoară, aici, doliul după o țară, le mal du pays. Romanul radiografiază cei aproape doi ani pe care naratoarea i-a petrecut înainte și în timpul pandemiei de Covid în Vietnam, un paradis trăit ca o copilărie eternă, de care s-a atașat într-o așa de mare măsură încât despărțirea de el, de spațiul în care renaște copilul cantonat în viața de adult, capătă proporții biblice.

Stilul (aproape) epistolar, căci textul este adresat unui anume Dragon (a cărui identitate o aflăm abia la final și pe care n-am de gând să o divulg aici), și o acuitate a analizei deopotrivă antropologică și literară sunt trăsături puse de Raluca Nagy în slujba interogării unor relații prea puțin problematizate în spațiul cultural/literar de la noi. Este vorba, mai întâi, de o relație care face parte dintr-o dezbatere actuală, dar fără cap și coadă, aș zice eu, și anume cea dintre ficțiune versus non-ficțiune, specii a căror graniță e greu de estimat în contextul unei literaturi contemporane din ce în ce mai atașată de realia. Încadrabilă, dacă ținem totuși seama de această clasificare, în categoria non-ficțiune, alături de, printre altele, Fără instrucțiuni de folosire de Ioana Burtea (Nemira, 2023), Despre memoriile femeii și alți dragoni pare să-și regleze conturile la nivel metadiscursiv atât cu propriul statut, cât și cu ficțiunea ca stare diferită de agregare a scriiturii. Întrebarea la care ne invită Raluca Nagy să medităm, în fond, nu e cât reziduu de literatură mai rămâne în text după negația din numele categoriei cu pricina, ci cât din viața noastră sensibilă poate fi cuprinsă retrospectiv într-o formă coerentă de scriitură, indiferent de statutul politic și instituțional al graniței dintre ficțiune și non-ficțiune.

Cartea ocolește, spune naratoarea, redarea primilor ani de viață, pentru că orice ar spune despre ei „ar fi ori pură ficțiune, ori ceva ce ai putea găsi din abundență altundeva – în literatura română contemporană sau alte literaturi”. De aceea, narațiunea merge înspre zone a căror trăiri și afecte pot fi redate cu ajutorul jurnalelor și a textelor publicate de-a lungul anilor, construind o specie care în bibliografia anglo-saxonă recentă poartă denumirea de life writing: „Ceea ce pot să-ți spun sigur, însă, Dragon, este că în demersul de față mă auto-documentez. Mi se pare cel mai bun mod de a evita, pe cât e omenește posibil, să te scufunzi atât în melancolie, cât și în nostalgie.” Conceptul de life writing e folosit atunci când într-o narațiune de viață conlucrează genuri ale căror granițe sunt blurate: (auto-)biografia, ficțiunea autobiografică, memoir-ul etc.

„Autobiografia altfel” pe care o propune Annie Ernaux, de pildă, în Fotojurnalul tradus de Mădălina Ghiu (Pandora, 2022), poate fi cuprinsă în formula life writing, prin aceea că aduce împreună fragmente aleatorii de jurnal și fotografii din diverse etape ale vieții. Ea dă seama nu numai de fâșii de viață trăită, dar și de modul în care eul nostru, identitatea noastră psiho-socială ajunge să fie compus(ă) din narațiunile pe care le construim despre noi printr-o memorie individuală și socială în același timp, pe care o producem și o punem în circulație în chiar actul scrierii.

Spre deosebire de formula barthesiană a lui Annie Ernaux, care lasă toată povara reconstituirii fragmentelor de viață în mâna cititorului, cea a Ralucăi Nagy nu ține de decriptare și de reconstituirea sensului unei vieți, ci e una cu detentă metatextuală și se distinge prin originalitate. Autoarea lui Teo de la 16 la 18 (Nemira, 2021) își propune să spună o poveste care nu s-a mai spus, una nu despre copilărie, ci despre cum să te (re)constitui ca adult prin unda fragilă a memoriei copilului de odinioară. Nu e vorba de o ambiție nici de jurnal, nici de memoir, ci una pe care aș plasa-o la întretăierea drumurilor dintre ficțiune și non-, sau, mai degrabă, meta-ficțiune. Tocmai de aceea life writing e o specie care îi face mai multă dreptate cărții, fiind o încadrare care permite existența unei granițe permeabile între cele două specii care comandă astăzi dispoziția cărților din orice librărie. Include memoir-ul, prin accentul care cade pe un segment particular de viață, și anume cei doi ani petrecuți de naratoare în Vietnam, dar permite și invenția formală: de situare în câmpul literaturii universale, de relatare a poveștii dintr-o perspectivă nouă și chiar de interogare a statutului narațiunii, a poveștii în sine.

Spre deosebire de formula barthesiană a lui Annie Ernaux, care lasă toată povara reconstituirii fragmentelor de viață în mâna cititorului, cea a Ralucăi Nagy nu ține de decriptare și de reconstituirea sensului unei vieți, ci e una cu detentă metatextuală și se distinge prin originalitate.

O astfel de formulă permite parcurgerea în ambele sensuri a drumului dus-întors dintre maturitate și copilărie și totodată de cartografiere a acestei relații. Nagy urmărește modul în care identitatea noastră e construită de suma narațiunilor pe care le spunem despre noi de-a lungul vieții și felul în care narațiunile acestea se compun, descompun și recompun plecând de la senzații, afecte, trăiri derivate din copilărie, niciodată clar sau complet conturate. Aș spune că Despre memoriile femeii și alți dragoni nu ne vorbește numai despre sentimentul pe care-l oferă conștiința (re)constituirii copilului lăuntric, latent, după 30 de ani, așa cum indică și subtitlul, dar și despre cum copilăria poate fi reciclată și retrăită, prin felurite reconfigurări ale raportului dintre memorie, percepție și conștiință socială în orice etapă a vieții.

Copilăria, pentru Raluca Nagy, comparativ cu alți autori români ca, de exemplu, Dan Lungu sau Florina Ilis, nu poate fi redată niciodată ca un tot cursiv, fluent. Copilăria poate fi recompusă doar din resturi, din fragmente suprapuse sau alteori amestecate de impresii – ale noastre sau ale celorlalți. Tocmai de aceea, nu există o formă legitimă, pare să spună naratoarea, prin care copilăria să poată fi reconstruită ca întreg. Ea poate fi surprinsă la fel și în ficțiune, într-o pendulare de tipul eu, acum – eu, atunci (cum apare, de exemplu, la Mircea Pricăjan, în Murmur, un roman excelent publicat la Humanitas în 2023), dar și în non-ficțiune, în jurnale, memorii, prin mecanisme similare. Ceea ce aduce Raluca Nagy în plus față de proza românească care reconstituie copilăria sub comunism (mă gândesc aici la Dan Lungu, Filip Florian, Florina Ilis, Simona Popescu, T.O. Bobe etc.) e o reflexivitate, a cărei expresie este desigur ajutată de profesia de antropolog a autoarei, una în care contextul, pe de o parte, și textul ca producție a unui eu care scrie locuiesc sub același acoperiș. Avem, astfel, un metadiscurs despre copilărie: ce rămâne, ce se depune pe pereții camerei noastre interioare din prima etapă a vieții și cum poate fi acest precipitat recuperat reflexiv, odată pătruns în structura emoțională a adultului.

Revenim de fiecare dată la un stadiu infantil al vieții, arată și ne spune naratoarea, nu neapărat prin stăpânirea unui nivel elementar al unei limbi noi, așa cum ne sugerează didactica de specialitate, deși și acesta are o contribuție, ci, mai degrabă, printr-o neînțelegere a realului, o neputință de a discerne realul de imaginar, care vine „din registrul de acces la cunoaștere sau, mai bine zis, la transmiterea cunoașterii”. Într-o lume care e guvernată de logica accesului rapid și imediat la informație, copilăria, pare să ne spună cartea Ralucăi Nagy, e singura etapă în care cunoașterea nu poate fi dobândită altfel decât prin experiență, prin contactul nemijlocit și direct cu ceea ce Max Blecher numește „bizara aventură de a fi om.”

Recuperăm apoi copilăria printr-o inteligență senzorială – olfactivă, gustativă, sonoră și vizuală – care se dezvoltă în primii ani de viață și care continuă să ne însoțească și să ne bântuie de-a lungul existenței cotidiene în viața de adult. Nu întâmplător, cele mai multe flashbackuri cu copilăria din Mănășturul anilor ’80 provin din sfera simțurilor: „Am făcut des drumul cu trenul, patru ore de la Ga(ra) Saigon la Ga)ra Phan Thiết. Universul feroviar era și el, în cele mai mici detalii, până la cel olfactiv, un salt cu 30 de ani în urmă, fix în copilăria mea cu Glasul roților de tren. Viteza nu prea mare, opririle dese în câmp, hurducăiala. O oră lua numai să ieșim din oraș, și mi-o petreceam uitându-mă înmărmurită la barierele de cale ferată, înțesate de scutere care așteptau să poată trece.”

Saltul cu 30 de ani în urmă e datorat unui alt personaj al Memoriilor femeii, și anume comunismul, un element cheie pentru construirea unei rute memoriale dus-întors Saigon-Mănăștur. „Odată cu trecerea peste Tropic, notează naratoarea, mentalul s-a mutat de la trăitul în prezent, aici și acum, la presiunea necruțătoare a viitorului, a planificării, o chestie care te ține mereu pe punctul de a fi depășit de situație”. Logica productivismului, a timpului personal și public care trebuie valorificat cu orice preț în fiecare clipă ține de o logică neoliberală. Șederea în Vietnam înseamnă abandonarea mătcii neoliberale, a individualismului consumist, și intrarea într-o lume dominată de legea, comunistă, a unei vieți trăite împreună, orientată înspre un viitor colectiv. În Vietnam, naratoarea reușește să abandoneze cultul satisfacerii nevoilor, al unei vieți în care nimic nu e destul, predat de neoliberalism pentru a diversifica producția. Curentul electric care se ia din când în când, absența apei calde par să facă parte dintr-un peisaj al firescului, al cotidianului, tot așa cum făceau parte și din scenariul copilăriei sub comunism Dar copilăria, spune naratoarea, e un timp al plinului, care are oroare de vid; copilul nu simte presiunea ideologiei pentru că nu și-o poate reprezenta. Tocmai de aceea, copilăria sub comunism e una care nu poate fi niciodată reprodusă, regândită, recompusă altfel decât ca recul al adultului, sensibil și critic la adresa ideologiei.

Ultima relație despre care vreau să vorbesc, și care apare cu pregnanță de-a lungul cărții, e cea dintre ceea ce numim „eu” și o dinamică a lumii pentru care casa, orașul, locurile și lucrurile din cotidian au ele însele o viață sensibilă, independentă de și ireductibilă la a noastră. Dacă până la Japonia și Vietnam, naratoarea întreține o relație de dragoste cu locurile în care ajunge, mai întâi cu Bucureștiul, apoi cu Bruxelles-ul (nu știm, în schimb, cum se raportează la Leeds; dar poate, aflăm în următoarea carte…), odată cu accesarea lumii asiatice, însă, pare că iubirea e întreținută prin și devine sinonimă cu emoția confuziei și a surprizei constante. Ca să poată trăi în Japonia, și apoi în Vietnam, naratoarea a trebuit să uite „tot ce știa”, să intre într-un „mod tabula rasa” și să revină deci la primii pași ai copilului care descoperă lumea, asumându-și noua realitate, noua stare ca pe un ceva ce, spunea ea la un moment dat, te spulberă discret.

Vietnamul, așa cum e el văzut, simțit și trăit de Raluca Nagy, capătă ființă, devine o forță activă, un spațiu, un mediu sub ale cărui auspicii timpul, mintea, corpul, vocea sunt răsturnate și remodelate. Noul fus orar, ieșirea din logica europeană a anotimpurilor, umiditatea permanentă, soarele dogoritor de dimineața până după-masa fac ca mintea și corpul să-și creeze noi obiceiuri și să învețe noi comportamente. De la trezire la 5:00-6:00, la purtarea pelerinelor cu mâneci care acoperă degetele sau a unor piese vestimentare asemănătoare pijamalelor cu care intră în apa mării (numai) după ora 16:00, pentru a proteja trupul de bacteriile „care mișună însutit” și de a ajuta astfel imunitatea europeană mult prea slabă pentru a le face față, toate sunt lecții în regim de formă de viață care vorbesc și despre forța pe care un anumit mediu o exercită asupra constituției noastre fizice și mentale. Redau un fragment: „Revenind tot la apă, dar la pelicula permanentă în care îmi simțeam învelit corpul, senzația a rămas multă vreme aceeași ca atunci când am ieșit întâia oară din aeroportul saigonez: că am intrat într-o seră de grădină botanică și-am rămas încuiată acolo din greșeală de personal. Felul în care reacționa trupul meu la căldura umedă a fost uneori șocant – și nu mai făcusem astfel de descoperiri uluitoare despre el, da, din copilărie. Nici nu era nevoie de lucruri așa de dramatice, gen arsură sau infecție urinară. Mă uimea faptul că ieșeam din duș și mai transpiram o dată, imediat după; mă ștergeam cu prosopul și în câteva secunde aveam pelicula de apă la loc, pe întregul corp. Și era duș făcut la 6:00 sau la sfârșitul zilei, înainte de a mă băga în pat, deci pe o relativă «răcoare»”.

Statutul de scriitoare și de antropoloagă al autoarei este fără îndoială rar, cel puțin la noi. M-aș bucura ca specia aceasta de life writing să prolifereze în câmpul literaturii române și ca reflexivitatea Ralucăi Nagy să inspire generațiile ce stau să vină. Să citești o carte atât pentru relația pe care un antropolog ajunge să o întrețină cu spațiul de adopție, dar și pentru textura materială  a referințelor, mi se pare next level în materie de literatură, dincolo de partajul ficțiune vs. non-ficțiune. De aceea, nu pot decât să sper că Raluca Nagy va continua să ne inspire și să ne provoace în continuare să descoperim și să explorăm alături de ea astfel de lumi.