O femeie ca toate celelalte: Stela

616 vizualizări
Citiți în 19 de minute
1
Simona Goșu, Stela, Polirom, Iași, 2023

Despre Stela, romanul Simonei Goșu, apărut recent la Polirom (2023), se pot spune multe lucruri bune. Mai întâi, aș îndrăzni să afirm că e o carte care are potențialul de a trece dincolo de prezentul imediat și de marca unui laudatio standard, de care se bucură astăzi în general scriitura feminină, și la noi, dar și aiurea. Motivul e simplu: spre deosebire de o altă carte-eveniment din literatura română de astăzi, și anume Dezrădăcinare, de Sașa Zare, apărută la Fractalia în 2022, Stela are, cred eu, șanse mai mari să-și construiască un circuit mai degrabă cultural decât academic și să fie citită și răscitită de plăcere.

Desprinsă, parcă, dintr-o piesă de teatru pusă în scenă de Ada Milea, comică și gravă în același timp, Stela „Enache”, așa cum îi place să i se spună, după numele cântăreței de succes din anii 1980, e o forță. „Nu neapărat frumoasă”, ci „mulțumită de fața ei”, după cum afirmă ea însăși, femeia aceasta aflată la vârsta de mijloc, care nu mai poartă blugi sau haine strâmte, pentru că nu s-a mai urcat pe cântar de când a trecut de 60 de kilograme, este unul dintre personajele feminine cele mai vii din literatura română a ultimilor ani. „O poți admira sau o poți detesta”, după cum afirmă Victor Cobuz pe coperta a patra a cărții, însă, cu siguranță, „nu o vei uita”. Nu o vom uita pe Stela pentru că gesturile, corpul, felul ei de a fi în lume sunt și ale noastre, ne aparțin și ne vorbesc în același timp. Apoi, nu o vom uita și pentru că ea este eroina unui roman care ni se oferă atât ca formă de divertisment, cât și ca act de cunoaștere. Stela ne ține în priză, ne face să zâmbim complice și ne familiarizează cu firescul unor gesturi cotidiene pe care romanul le desprinde din carcasa automatismelor, privindu-le cu o curiozitate caldă.

Romanul prezintă viața Stelei de-a lungul unei săptămâni de lucru. Rolul dominant, care acaparează fâșiile de istorie personală a protagonistei, e cel de menajeră. Stela își trăiește viața de familie, mai mult cea de soție decât cea de mamă, printre sarcinile pe care le are de îndeplinit în locuințele clasei de mijloc bucureștene. Stela spală vase, pune lucrurile în ordine, calcă haine și ajunge aproape de fiecare dată să intre în viețile femeilor ale căror spații domestice le știe pe dinafară, în cele mai mici detalii. Înainte de a se conforma rolurilor pe care societatea i le atribuie – de menajeră, de soție și, mai puțin, de mamă −, Stela e, mai mult decât orice, o ființă de carne. Redau în cele ce urmează un pasaj excelent, în care protagonista este firească și senzuală în același timp, într-un gest care apare ca un act de eliberare și de constrângere totodată, cum e cel al sutienului pe care-l dă jos în fața soțului, la finalul unei zile de lucru, după ce-i așază farfuria de tocăniță pe masă: „Stela i-a umplut farfuria cu tocăniță și i-a lăsat-o în față. A rămas în picioare și a căscat ducându-și mâinile la ceafă. Și-a desfăcut fermoarul de la spate și a dibuit închizătoarele sutienului, descheindu-l cu mișcări sigure. I-a tras bretelele pe dedesubtul mânecilor scurte, îndoindu-și coatele, și le-a atârnat capetele în față. Cu un gest scurt, din încheietură, a scos sutienul prin decolteul rochiei și l-a fluturat, așezându-se.”

[…] romanul Simonei Goșu demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că punțile dintre real și literar se tot înmulțesc și se consolidează.

De departe însă, scena de sex între Stela și Mircea, soțul ei, este exemplară pentru ce înseamnă gheara leoaicei, forța de romancier a Simonei Goșu, pe care volumul de proză scurtă Fragil, cu care debuta în 2020 la Polirom, o vădise deja. Atenția naratorului la impulsurile corpului, la schimbările pe care acesta le suferă la diferiți stimuli, fie că ne referim la cuvinte, la factori de mediu sau, pur și simplu, la reacții de circumstanță; dialogul extrem de autentic între personaje, capacitatea de introspecție a Stelei, plus un comic de situație care apare undeva la răspântia lor, vorbesc despre o romancieră cu un extraordinar simț al detaliului. E relevant în acest sens pasajul în care cei doi soți negociază actul sexual. Negocierea este simplificată de o constatare subită, anume că Manu, fiul lor, nu este acasă: „Stela se dezbrăca cu mișcări leneșe, lăsând rochia să-i cadă pe parchet. Cu fața la șifonier, și-a dat jos sutienul și dresul fin, de culoarea pielii. A îmbrăcat o pijama uni, cu pantaloni și bluză încheiată cu nasturi, și s-a apucat să împăturească rufăria./ — Manu pe unde-o fi? a întrebat, atingându-i călcâiul prin șosetă./ — La serviciu, cred, a răspuns el, dezlipindu-și tălpile./ Le depărta și le apropia ritmic, ca într-un joc. După câteva mișcări, și-a unit călcâiele, sub privirea ei neliniștită./ — Pst, hei, a repetat Stela, ținând cearșaful împăturit ca un pătrat perfect deasupra nasului, doar cu ochii la vedere./ — Mm? a tresărit Mircea./ Și-a dezlipit lent pleoapele./ — Suntem singuri./ El a mormăit, adormit, iar Stela a lipăit, grăbită, până în holul mic de la intrare și a răsucit cheia de trei ori. În drum spre dormitor și-a pălmuit ușor obrajii. Când a intrat, mâneca largă i s-a agățat de clanță, a tras-o repede și a închis ușa. Și-a scos cleștele din coc, l-a aruncat în pat, umezindu-și buzele./ — Vrei? a șoptit, răsfirându-și părul./ A făcut un pas spre pat, în timp ce-și răsucea vârfurile ondulate pe degete./ — Lasă ușa deschisă, să auzim când vine./ Stela a întredeschis ușa și s-a repezit în pat. L-a încălecat, i-a desfăcut cureaua și fermoarul, în timp ce el îi mângâia sânii pe sub cămașa de pijama.”

Apoi, dacă e să combinăm lectura empatică, bazată în mare parte pe ce știe și ce spune corpul, cu una de natură critică, sociologică, conform bunelor practici de lectură academică de astăzi, mi se pare că romanul Simonei Goșu demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că punțile dintre real și literar se tot înmulțesc și se consolidează. Literatura e o lume-în-lume. Stela e un roman care construiește, printre altele, „sentimentul intens de pierdere resimțit la menopauză” (Susan Sontag, Despre femei, Tact, 2023, în traducerea lui Vasi Ciubotariu) – niciodată explicitat, dar care e mereu acolo, în cele mai mici gesturi. Stela își povestește viața profesională, șansele pe care le-a avut, ocaziile pe care le-a ratat, e grijulie cu fetele sau femeile cu care interacționează. E atentă cu trupurile lor – le face masaj, le observă părțile de corp tânăr, perfect, le complimentează. Corpul ei, în schimb, nu există pe bucăți decât, poate, în momentul actului sexual cu Mircea. În rest, el pare că stă laolaltă ca nu cumva, separat, să-și dezvăluie defectele în fața unei conștiințe speriate de vina profilată la orizont, vina de a îmbătrâni, în mare parte. Chipul, de care Stela zice că e mulțumită, nu se desprinde de trunchiul ferit de anatema cântarului. Acesta se arată solidar mai degrabă prin gesturi, mai ales în timpul muncii, într-o rutină a existenței fizice, extrem de bine surprinsă de narator. Trupul Stelei e unul funcțional, dotat cu o dublă funcție critică: pe de-o parte, ne vorbește despre cât de puțin apare în literatură femeia în înfățișarea ei de corp care lucrează, corp domestic, iar, pe de alta, despre indiferența cu care e tratat în societate corpul feminin trecut de prima tinerețe.

Simona Goșu nu evită tema îmbătrânirii. Ziua de lucru de marți se încheie cu Stela în rolul de suport moral al Dianei, „tânăra” în locuința căreia deretica. Stela rămâne să facă ceva „drăguț” împreună, la insistențele acesteia, astfel că cele două ajung să mănânce, să asculte și să fredoneze cântece preferate. Întoarsă acasă, unde Mircea ajunsese deja cu sacoșele pline, de la Lidl, Stela simte nevoia să-i spună, pe nepusă masă, că știe „ce înseamnă să îmbătrânești”. Continuarea, însă, întârzie, ceea ce face interacțiunea dintre cei doi cu atât mai naturală. E surprinsă de către narator reacția lui Mircea – „Mircea a ridicat capul și i-a zâmbit” −, urmată de descrierea fizică a bărbatului și de o discuție banală, în care el o întreabă dacă s-a rujat, ea își amintește că a uitat să-i amintească să ia făină, pentru că îi promisese lui Manu că-i face clătite. Mircea începe să strănute, după care o întreabă: „Ia zi, ce înseamnă să îmbătrânești? a întrebat cu un aer glumeț.” Răspunsul Stelei vine ca o mănușă în completarea scenei, ludic, ironic și spontan, ilustrând ceea ce-i iese cel mai bine naratorului, și anume un umor de situație firesc, organic: îmbătrânești „când nu mai poți să-ți înghiți strănutul”. 

La fel ca orice proză care se respectă, Stela e un roman realist. Cadrul social e unul extrem de pregnant: se aud știri pe fundal, muzică ușoară, se trec în revistă context politic, showbiz, se discută impresii legate de subiecte arzătoare, tabu sau ambele. Dar socialul, obiectele, oamenii care populează lumea ludic-tragică a Stelei există numai prin contactul cu ea. Fie că vorbim de muzica preferată, de modul în care interacționează cu internetul – Facebook, YouTube –, cu telefonul, sau cu televizorul – toate acestea vorbesc despre Stela mai mult decât o fac despre ceea ce pretind că spun. Femeia aceasta trecută de prima tinerețe, fără prietene, căutând mereu compania femeilor pentru care lucrează, cu o casă retrocedată, cu o fiică pe care nu a avut-o niciodată aproape, își găsește micile bucurii în proiecțiile și extensiile din afara ei – muzică, telefon, obiectele second-hand pe care le primește din casele în care face curățenie și care devin obiecte de lux în apartamentul său. Un bun exemplu, aici, e cadoul primit de la Țane, cel în casa căruia face curățenie lunea și care a ajutat-o cel mai mult pe Stela și pe familia ei să găsească un apartament. E vorba de un suport de cuțite ținut pe masa de la bucătărie, cu rol decorativ, de vreme ce „nu lăsa pe nimeni să le folosească”. De aici, din această prețuire hipertrofiată a obiectelor primite de la ceilalți se naște, în contrapunct, un soi de tristețe care însoțește nostalgia, pregnantă de-a lungul romanului. Recunoștința și nostalgia, sentimente paseiste, dacă ni se permite să le numim astfel, fac împreună, din Stela, un personaj intens și tragic, mai mult decât orice altceva.

Dacă romanul Simonei Goșu va deveni sau nu reprezentativ pentru însăși imaginea femeii „la a doua tinerețe”, cum ne spun versurile din Noi în anul 2000, o femeie dintr-un mediu social precar, care nu poate exista altfel decât în simbioză cu o burghezie nici ea tocmai solidă, rămâne de văzut. Cred, însă, că vitalitatea Stelei are un potențial fenomenal de transpunere scenică, un potențial care odată pus în valoare are șanse să capete o aură similară cu cea a babei comuniste a lui Dan Lungu (2007), dar, mai ales, poate, cu Vica Gabrielei Adameșteanu (1983).

1 Comment

  1. Recunoștința și nostalgia sunt, indubitabil, sentimente paseiste, iar circumspecția retoric asumată cu care autoarea cronicii afirmă acest adevăr amenință, indirect, aprecierea și chiar ușoara simpatie cu care protagonista romanului Simonei Goșu e prezentată. Pentru că dacă Stela este o paseistă și, totuși, stârnește fie și o umbră de admirație, măcar pentru felul în care e zugrăvită de către narator, atunci paseismul nu e ceva cringe sau blamabil, în sine. Oricum, personajul Stela intră, iată, în galeria impresionantă de plăsmuiri feminine din romanul autohton, de la Chera Duduca a lui Filimon și Mara lui Slavici și până la Elena Drăgănescu a Hortensiei Papadat-Bengescu ori Leontina lui Gheorghe Crăciun, pentru a spori referințele Amaliei Cotoi, respectiv eroina Gabrielei Adameșteanu și aceea a lui Dan Lungu.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”