Valea Lupului – in.vocația Cât de frumos e aici printre oameni când margini de corp și-alte margini de corp sunt despărțite de pielița densă, subțire a biosferei, când corpuri stau – unele lângă mine, altele lângă tine – cum stau bobițele de strugure pe ciorchine? Spune-mi, zeiță (sau tu, conștiință), cum am ajuns noi oamenii pe aici! Și, odată ajunși, am primit nume și-am început să numim, cu de la sine putere, tot ceea ce nu își găsea nume sau vrere. Am pătruns prin cuvinte minte de om și minte de fiară, osia luminii și cât întuneric încape într-un corpuscul ce duce povară – de-a fi receptacul minuscul pentru crepuscul. Și să-mi mai spui, dacă iubești cu adevărat rizomii, unde-și ascunde lumea vie ribozomii și ce dureri resimte planta, ce gânduri diluează apa. Spune-mi, zeiță, cum prin parole spalancate creăm instrumentar nenecesar la sensibilitate! Și suntem oameni printre obiecte aruncate. Valea Lupului – Hu.eco Mundo Tind uneori să fiu declamativ și duios, mamă. Prietenul meu tinde să creadă că sufletul merge în cloud mai târziu. Și nu pot să nu mă întreb: oare e cloudul material, materie, mantră? E cloudul presocratic-ingenuu? Vreau, oare, ca și sufletul meu să ajungă acolo când doare? Tind uneori să fiu declamativ pentru că nu știu; nu, nu știu să construiesc imagini cu plusvaloare, care să facă dintr-un text un produs dublu plus bun. Stau în casă. Încarc într-un cloud, cu un suport uriaș în lumea fizică, tot felul de atribute folosindu-mă de asini virtuali. : Un mic virus în creierul nostru, un mic virus și o specie mică. Vulnerabili – vulnerabili și panicați și isterici. Unde ești, mamă? Unde e cloudul să ne facă să vrem? : Vreau să visez că am mâini curate, nu vreau să visez că tocmai mâinile mele-s murdare intonând mantre. : Mâna mea dreaptă e piatra ce leagă lumile, mâna mea stângă e sabia ce stăpânește realitatea. Oierul cu părul întunecat se leagănă pe un scaun. Nori întunecați, veniți și doborâți păsările! : Resping fenomene. Resping fenomenele care: au de-a face cu specia mea, au de-a face cu alte specii, nu mă spală pe mâini, mă spală pe mâini (dar fără săpun), m-ar omorî sau m-ar lăsa undeva pe pământ să trăiesc mult prea mult. Lumea e goală, iar gaura din pieptul meu, Tată, reală! Mân-a mea dreaptă, mân-a mea stângă, doborâți păsările! Vreau să văd din balcon newsfeed-ul și sufletul Omului. Namek Tu dormi, dragostea mea. Sunt singur. Cât despre inimă, nu voi spune prea multe. Sunt singur, în schimb, scormonesc spuza, văd și în minte – nimb luminat de trei Sori pe Namek, dragostea mea – corp românesc cu celule high tech. Aripi și teacă La maternitatea coleopterelor chrysomela populi, larve amorfe dezvoltă aripi și teacă. Din ceață răsar ochii mici – năstureii sigiliu se-ascund Untergrund. Privesc înspre vid, vidul ignoră. Zacuscă Sunt dăunată, spune ciuperca ciupercii prin rețea de miceliu. Visez descendență: aparență și chip înrudit să răsară, corpul fructifer să ne fie măcar până diseară. Din filamente subterane prolixe dispar incandescență – formele fixe de viață – prin regresiune-n substanță. Arhitectul de limb și nervuri ne transformă în stârvuri, spune ciuperca ciupercii apoi. Și mai spune: Arhitectul ăl sur ne-a făcut să ne-arate natură și parte, că natura nu e construct. Pus între minte și soare – chiar dacă paria –, cuprind din lumină fascicul, mediez ce pot media, deci am trecut pe lângă ciupercă și-am spus că mâine o mănânc în zacuscă. Umbre Te uiți la mine, încerci să-ți dai seama ce sunt. Sunt între obiect, mineral și persoană, sunt loc – Mushi-shi-n sânul tău, sinea lui – să se-ncălzească la foc –, sunt loc pentru oameni să strălucească așa cum copacii se luminează-n desiș. Erau – ei, florile, oamenii – vii (ca aici) în biosfera mea mamă? La rându-ți ești loc – umbră – loc pentru lucruri abandonate de mamă – obiecte orfane, fără oase și carne, fără cuvinte sau elemente complicate prin limbă –, corupi formă actualizată-n alt chip. Ești loc, ai propriile nevoi și dorințe. Mai departe de cer, oamenii se tem și te-așteaptă, așteaptă și consecințe. Ești loc familiar, liniștit și frumos – furi din verdeața pădurii ascunse în ceață. Sub tine gheața se crapă – e dimineață. Nu vorbi cu cel ce vorbește prin semn, biosferă, eu te îndemn.
Bogdan-Alexandru Petcu (n. 1995, Albele, jud. Bacău) a studiat filosofie la Facultatea de Istorie și Filosofie - UBB Cluj-Napoca. A citit poezii la Institutul Blecher, Nepotu' lui Thoreau și în cadrul Nopții Albe a Poeziei (FILIT). Volum de debut: Transcender (Editura Charmides, 2022).
Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”
de Cătălina Matei
Poeme de Livia Ștefan
de Răzvan Țupa
de Diana Cornea
de Ștefania Mihalache