Poeme

Saliva

Îmi spun povestea ultimilor ani
și chiar dacă știu că nu e adevărată,
nu pot să scap de amărăciunea din gură.

Era sfârșitul verii, aerul moale ca blana de iepure.
Când te-am văzut prima oară, încercai să desprinzi
voalul miresei prins într-o tufă de agriș

la o nuntă unde eram străin de toată lumea.
După câteva pahare, ai început să dansezi printre mese
și le-ai spus tuturor că am trăsături plăcute.

Peste câțiva ani vâsleam în aval într-o barcă galbenă,
plini de regrete că n-am încercat mai mult.
Poate e un altar plutitor pe undeva

pentru momentele astea de resemnare,
pentru felul primitiv de a te simți mereu în contratimp –
poate ne îndreptăm spre el.

Îmi spun povestea ultimilor ani
și nu pot să scap de amărăciunea din gură.
Am strâns o întreagă scriptură în salivă.

Acum sper la o voce străină căreia să-i simt căldura,
mintea se îndepărtează de mal,
în curând va atinge geamandura.
 

Direcția de deplasare

De câteva luni, numai părul meu e pe haine.
Adorm cu televizorul aprins,
mă trezesc cu televizorul aprins.

Motivat, cu planuri și ambiții,
simt că viitorul va renunța la mișcarea retrogradă.
O căprioară vine la geam și-mi mănâncă din palmă,

poate a mai găsit ceva vag de amușinat în mine –
un mal neted acoperit cu calcar, o urmă de bucurie,
rășina din despicătura pieptului.

Încerc o viață nouă.
A fost un an plin, al treilea de când
numai frica a dictat direcția de deplasare. 


Teritoriul

Eram singur acasă când am auzit
o voce din bucătărie. Și în loc s-o iau razna,
am sperat pentru o clipă că-mi vorbește mie.

Cât de departe te duci cu scenariile
dacă rămâi singur în zona de confort?
Creierul distilează arbitrar și dintr-o dată ți se pare

că toată lumea vrea să te îmbolnăvească,
numai ca să te poată face bine. Și te roagă să nu scrii
despre asta, ca și când scrisul ar fi boala în sine.

Te-au adus până aici, cu cine mergi mai departe?
Ești dependent nu de rațiune și orientare,
ci de căldura pe care o emană mâinile lor,

când îți mângâie fața înainte de culcare.
Și toate astea vin la fel de aleatoriu
ca un animal turbat ce-și părăsește teritoriul. 


Odă demenței

De când locuim împreună,
au crescut florile din ghivece până sus la tavan,
vecina cu demență nu mai urlă noaptea,
nu se mai ia la trântă cu amintirile.
Administratorul iese în fiecare dimineață la 5
cu câinele la plimbare. Trage lesa goală după el,
fiindcă Pamela a murit deja de-un an.
Ar vrea să dea o sticlă de pastile pe gât,
dar nu-i sigur, așa că ne întreabă pe noi:
oare pe lumea cealaltă e chiar atât de urât?

De când locuim împreună,
mi se pare că vorbim încontinuu, ne apucă groaza.
Ce să-i mai spui celuilalt când știe totul despre tine?
Din plictiseală, inventăm galaxii ostile,
cu stele ce strălucesc, dar niciodată pentru noi.
Ajungem să venerăm zeița demenței temporare,
care face descântece în apartamentul de lângă
și eșuează când bătrâna își vede defunctul în poze
și-ncepe să plângă. 


Animalul banal

În căutarea curților interioare, animalul
e mănușa întoarsă pe dos în care-ți bagi mâna
ca să dai semnalul de retragere.

Când nu ești atent, te amenință cu botul,
pregătit să-ți întoarcă spatele, ca să intre în parabolele
pe care nimeni nu mai are răbadare să le asculte.

Animalul banal, plăsmuit după chipul și asemănarea ta,
mânat de instincte, incapabil să iubească,
fragil ca un bob de piper ce plesnește în dinți.

Lasă-l să-ți lingă rănile, orgoliul, premonițiile,
sau lovește-l, dă-i peste bot, alege viața confortabilă.
Orb, surd și mut, te vei bucura,

vei ține aerul în piept, vei căuta un viciu
care să nu te lase să putrezești la marginea vieții.
Și plictiseala orașelor mici te va domestici.