Liniștea mi se lipește de trup
Sunt tot mai mică în diminețile
când aud mișcări ușoare
la etajul de deasupra – în bucătărie,
femeia pregătește micul-dejun,
bărbatul strigă ceva, pare „îndată”,
în camera copiilor sunt trase
sertare după sertare.
Când deschid ușa să plec la serviciu,
de pe casa scării mă izbește
o aromă de cafea neagră;
precipitat, caut cheile în geantă,
sunetele se sting; o liniște
albă mi se lipește de trup
Poate că și tu, în acest timp,
îți securizezi casa, pleci la muncă,
să predai studenților liniile gestualismului,
după ce ai băut o cafea, nu știu cu cine,
dar îți știu ritualul: într-o cană de ceai,
o lingură mică de zahăr, o lingură mare, cu vârf,
din pudra maronie; peste care torni apă
fierbinte. O băutură neagră minunată,
chiar dacă la sfârșit zațul e consistent.
La asta mă gândeam cu o zi înainte
de a cumpăra din poarta bisericii un buchet de iriși violeți.
Întâmplarea nu are semnificație, mi-a zis un prieten de-ai tăi,
pentru că nu ai fost niciodată un pictor al florilor.
Dar el vorbea ca un critic de artă, iar gestul meu
acroșase ceva mai subtil, o presimțire, și gravă,
și frumoasă, și plină de sensuri, amar împlinită.
Bizar nu înseamnă frumos
Când ochiul exterior vede mai mult decât lăuntricul,
mă tem de forța luminii tăind în lamele valurile
spumegând pe suprafața unei ape până atunci stătătoare.
Plaja lacului este neagră și castele de nisip se încovoaie
sub mormane de alge uleioase.
Îmi acopăr buzele într-o înspăimântată mirare.
De pe degete gust otrava întunericului:
Depresia.
Soldatul
Soldatul calcă fără gânduri pământul și deodată
mai grea decât gheata de care s-au lipit noroi și licheni
este amintirea soției și a copilului, rămas necunoscut,
ilustrat, ca un personaj dintr-o ficțiune, în poza de la ecograf.
Îl apasă speranța de a-l cunoaște cândva,
e dificilă înlăturarea fricii de a-l vedea
în condițiile unei realități neprielnice.
Ești mulțumit că în țara ta e pace acum?
Nu te bucura. Undeva, aproape/departe,
pe alt continent, poate pe altă planetă,
conflictele sunt sângeroase.
Când zgomotele se opresc, durerea
dospește în liniște.
Toate răsuflările celor ce curând nu vor mai fi,
camarazi și dușmani, sufocă soldatul
și arma-i apasă în umăr.
Șase aripi
Șase aripi de serafimi s-au agățat de umerii copilului.
Pedala în crepuscul și privea cum un pâlc de copaci
își ițeau coroanele verzi după zidul unei clădiri.
— Dragul mamei, ce-ai văzut tu când
te-ai plimbat prin cartier cu bicicleta?
— Pe cer, o grădină mică de ceapă verde.
Dedesubt, o cutie metalică părea Pământul.
Podul ca un martor
O întâlnire după zece ani… Ceva se schimbase în el.
Mai bacovian îmi părea, deși mai puțin pe alcool,
și vorbind prea mult și dubios de acid
despre toxicomania unui fost camarad.
După concertul de Brahms, cu el solist
la pian, ne-am strecurat pe sub podul de piatră.
La capătul podului, un domn și o doamnă,
ceva mai maturi decât noi, își povesteau ceva.
Trecuse de miezul nopții lejer; ne-am gândit
c-ar putea fi începutul unei iubiri târzii.
Pentru întâia oară, nu am simțit frica în subterană.
Dimineață, din tot ce mi-a povestit,
am uitat episoadele mici de blândețe.
Rețineam rănile care-i pompau interiorul.
Derulând mosoarele nopții –
am plâns, am plâns, am plâns.
Îmi aminteam cum treceam amândoi
peste calea ferată, luminată difuz,
coborând-coborând-coborând.
Și cum în fața blocului meu, aproape
brutal, mi-a dat drumul la mână –
el era altul, eu eram alta. O stânjeneală
risipită-n tandrețea adresării cu tu.
— Mă bucur că ne-am revăzut.
— Mă bucur că ne-am re-cunoscut.
