Ma-ma

*

O iau pe celălalt drum, 
roșu șters, de rum
în care-a plouat. 
Pământul, sub tălpi, aduce-a aluat. 
Câți pași, 
tot atâția adidași, 
parcă, schimb. 
Totu-i/are, aici, nimb, 
strălucește. 
Vezi viața cum se zbate în pește, 
ca peștele pe uscat. 
Ar scăpa și ea printre dejte. 
Orice suflet se vrea dezosat.  

Ce drum, de lână…
Cine, oare, mă plimbă de mână?

Aici, 
mângâi, de drag, turme de-arici. 
(Acas’, 
piaptănul de bun-rămas. 
Firele, tot mai albe, 
-l sufocă ca niște alge.) 
Popii 
se-arată rar, călare pe dropii. 

E legea veche, 
a celor ce-aud c-o ureche, 
cel puțin, 
cum dospește s/ceva în spin, 
veninul în colțul de șarpe. 
Sunt trase-n cioburi corzile de harpe, 
-n zgrunți. 
Le ciup 
cu degetele mici. 
Le pup. 
Aici, 
în munți. 
Printre stânci de mahon și găuri de chei, 
întreb if I may… 
sau: 
în ce să bat, 
să găsesc tonul corect, 
muzica-wat? 
Care-i cel mai sălbatic obiect 
și mai nevinovat? 


*

Încă 
stau față-n față
cu pielea ta adâncă,
cu-ntreaga viață.
Poza-i căruntă,
cum s-o înfrunt, să…

Scriu 
despre fiece cută și pliu. 
Despre frunte,
drumu-ncruntat  
(riduri disjuncte).
Despre păr – 
prin cărarea din mijloc să săr,
să mă mai nasc o dată.
Fiul artezian,
bun de plată. 


*

Să-mi crească gheare, 
unde doare, 
de pui, 
din cea mai nervoasă vâltoare,
să umilească, turbate, orice cui.
S-apuc
din ceas să smulg timp și cuc. 
Jugulara să picure lent: 
ceară sau dâre, ce-or fi, de ciment. 
E o plasă 
– las în urmă și trup, și casă/ 
și casă, și trup, 
unii i-ar zice hei-rup – 
scriu. 
Frământ cadavre-n sicriu. 
Aluatul 
năclăiește lungul și latul. 
E-o rețea, 
o tot smulg și clătesc în cafea. 
I wrip it out:
durere și sunet de flaut, 
și găuri înnegrite. 
Am tot izgonit musafiri cu copite, 
draci cu coarne și clești
ce-atacau înhămați la calești. 
Am… 
ros, 
pân la urmă, metalul de ham, 
cel mai lucios. 
Gingia mi-a rămas fără os. 
Vinu-n pahar 
e,-acum, cel mai spart far, 
cel mai însângerat.
Un sânge, ce-i drept, șifonat. 
Sau călâi. 
Îmi bat, ca Ulise, cuie-n călcâi, 
îmi expun talpa. 
E aproape gata, oricum, și kalpa. 


*

N-am pernă 
la căpătâi. 
Cad, altfel, în bernă: 
nu rămân, nu rămâi.
Adorm pe-o rană fermă: 
– călcâiu-i călcâi – 
pe-o bătătură
(Galben călâi,
„tură de vură”,
iz de lămâi). 
Să-mi puroieze tâmpla, 
să visez o clisură, 
o râpă sub Tâmpa:
stânci crăcănate și floace 
din ce-n ce mai încoace, 
blonde-mălai. 
Vise-rachetă & pule de cai 
fac posibilul posibil, realul real. 
Jetul de spermă, cel mai fertil val, 
irigă  
și sparge, normal, 
câte-o țiglă
-ndesată-n urechi. 
„Vuietul, vuietul vechi”
culcă răsaduri verzi-verzi de curechi,
șir după șir. 
Golul ar trebui dat cu mir, 
tămâiat,
popa să recunoască: 
„Am fost, sunt, voi fi zarzavat.
Verde de broască –  
râiat, 
consumabil.
Eu, bărbosul amabil, 
țiparul electrolitic, 
sacerdotul din ce în ce mai scitic. 
Ucid cu sulița, oficiez. 
În gând repet Crez după Crez.
Metalul 
te poartă mai sus/departe 
ca calul 
înaripat, 
ca Iisus. 
Te trece 
prin pământ/nori 
strat după strat – 
la fel de rece,
minereuri și sori.
Biet băiat, 
planete-ai, 
nu pori.  
Percepe 
exfolierea celei mai…
cepe!” 


*

Prin ce s-aspir/sug 
distanța 
dintre mine și clanța 
care arde de-o viață, 
singurul foc ce-mi face greață, 
pe căldură sau țug? 

Cum s-o apuc?
Cu palma, poate, trasă-n papuc. 

Tre’ s-o (în)calc,
de-aici de pe catafalc,
s-o apăs, 
s-o aud scârțâind.

N-am alt păs, 
nici jind,
decât s-o aud scârțâind. 


*

Te uiți în sus. Alene.
Un burlan îți crește: dintre gene,
gol-argintiu.
Mai ești, ce zici, viu? 
Un vrej cu vertebre,
cam câte, cred, trebe, 
să urce, 
-n loc să întrebe-ncurce, 
să zgârâie ușa 
cel care s-a jucat cu/de-a păpușa 
lui Dumnezeu, 
cu ce-a găsit mai de pleu
prin casă,
care-a dat ortul după fiece masă
mai acătării
și i-a ținut de urât cărării
cotind-o alene
când se-ating pleoape, gene.