Deti/Copii
În hotelul de-o austeritate lugubră din Oslo
Am văzut totuși un reportaj BBC.
Femeia, împușcată în ceafă, supraviețuiește.
Fata ei mare, pasională, adolescentă nu vrea acum
Decît să-i vadă morți pe toți rușii. Dar o vrea
Fără ură, cu un fel de resemnare iluminată.
Cum voiau și cecenii lui Hagi Murad să-i stîrpească
Pe invadatorii muscali: ca pe șerpi și paingi.
Fiul mititel îi explodează în brațe –
Nu mai are țeastă. Ăsta nu-i băiețelul meu,
Își spune în clipita aia femeia.
E ceva ce miroase a fiert, a cauciuc ars,
Mai gîndește înainte ca rusul să o împuște în ceafă pe ea.
Poem de dragoste după Larkin
Pe șoseaua sălbăticită văd în zori
Iepurele de cîmp (la dus) și acvila (la întoarcere)
Testînd ramura precară înainte să decoleze
Peste stînjeni de cîmpie cosită, peste porumbul
Pe care seceta l-a distrus, înspre Gîrla Păcurarului
Ajunsă o groapă de gunoi și o vale a morții.
Un băiat de zece ani – timid ca și cum
S-ar masturba – pîndește țestoasele. E gîrla
Doar un vierme dezmembrat, dar pînă și în iulie
Rămîn suficiente bălți cu insecte și tubifex și
Alevini. Și – în amiaza incandescentă – ploaia,
Explozia la rece a unei oțelării, acoperă tot,
Lipește trupurile lichide ca mercurul la loc!
Un băiat de zece ani din secolul trecut,
(Republica Socialistă România) se întreabă
Dacă acvila se preface în iepure de cîmp
Sau iepurele de cîmp în acvilă (au aceeași culoare),
Dacă sînt manifestări ale aceluiași demon,
Ca-n O mie și una de nopți.
Băiatul acesta de zece ani, locțiitor de comandant
De unitate, se întreabă acum
Dacă tu ai să mai poți comuta de pe cat pe kitten
Așa cum – observă Desmond Morris – o fac de fiecare
Dată pisicile intrînd și ieșind din casă, dacă el
Va mai avea acces la pisiceala ta
Catifelată. La catifelație.
Festival
Îmi regăsesc exuberanța, dar la capătul
Nopții și pe urmă la capătul zilei rămîn tot
Cu migrena și transpirația. Poza copilului blond
m-ar fi salvat. Tipul ăsta a renunțat la alcool
Și n-am priceput cum pînă ieri: a ajuns propriul
Lui fruct, un fruct din Arabia Felix, deshidratat.
Îmi plac limbile bască și ucraineană.
The click languages, de asemenea.
Mi-a plăcut enorm poemul cu delfini al lui
Botond Fischer. Mi-am pierdut rucsacul, dar
L-am recuperat. Nici o zi nu seamănă cu alta.
Azi am rămas fără ochelarii de soare.
Ea era frumoasă ca umbra unei idei.
Frumoasă și funestă, ar fi spus Es. Pop.
Mirmidon
Cînd vrei să-mi faci cu ochiul și de fapt
Îi închizi pe ambii, zîmbind. Cînd coborîm
Scările, cînd ascultăm muzică, după ce tocmai
Învățaseși să mergi, să sari pe trambulină
Să te dai – ajutat de mine – pe tobogan:
APLAUZI. Cu mînuțele durdulii, cu degetele
Acoperite de pernițe. Mai mult
Te sperii decît te doare. APLAUZI. Setea.
Foamea. Pofta ta de porumb fiert.
Felul inocent în care alergi la ceilalți copii,
Căutîndu-le prietenia, chiar dacă ei îți dau
Peste degete și îți mai trîntesc jucăriile.
Le zîmbești, îi mîngîi. Le iubești
Pe chinezoaicele agresive și nu știi cît
Mă aprinde inocența ta.
Ești un omuleț de care sînt mîndru.
Un mirmidon. Alegi de fiecare dată
Mașinuța retro, zoomorfizată pe care
Aș fi ales-o odinioară și eu.
(din volumul în pregătire Sursele obscure. Cîntă-mi, șamaniță shipibo)
Ștefan Manasia ne încântă cu o poezie de stare și erudită, deopotrivă. Substantivele proprii induc o atmosferă specială, căreia i se adaugă sublinierea ostentativă a persoanei întâi singular, într-un soi de apropriere a lumii, însă nu dinspre bucurie și vibrație, ci dintr-o particulară contabilitate a existenței. Notațiile par aruncate aleatoriu în pagină, însă privind mai atent constați că poetul și-a construit un arsenal extraordinar, căruia nicio spontaneitate nedorită nu-i poate scăpa. Poezia lui Ștefan Manasia pare a fi reprezentarea netrucată a unor webcam-uri instalate în acord cu intuiția unui adolescent urmărind pătimaș ultimul horror la cinema, dar și cotațiile clasicizate de pe Wall Street.