Poeme

Nu cred c-ai să te superi

Am închis telefonul, la naiba, e o noapte copleșitoare.
Toate vin acum: lămîița, salcîmul și socul.
Am ieșit să mai cumpăr țigări și o bere.
Am urcat colina și am coborît-o.
L-am văzut tolănit ca un purcel
La intrarea în scară. Mandibula lipită
De cimentul mozaicat și piciorușele ridicol de subțiri
Întinse înainte și în spate. Am rîs și i-am spus:
„Acum nu cred că mă înțepi dacă te mîngîi.”
Și-a întins țepii de pe spinare ușor
Cum dezumfli un colac de copil.
L-am mîngîiat cu degetul dinspre nas spre codiță.
Am repetat gestul. S-a ridicat și a tropăit încet
Spre grădini. Am băut berea, am fumat 4 țigări.
Am visat că eram la țară într-o casă cu aglomerări
Tarkovskiene. Haos, moloz, umezeală.
Nici un colțișor pentru laptop. Și nici un colț pentru.
Am visat că m-am întors cu tine la Oslo,
Canalele se-nmulțiseră, le colonizaseră pești tropicali.
Am visat o broască enormă și aurie pe care tata
O descoperă pe balcon în găletușa mea roz
„O arunci afară sau o omor”
„O eliberăm în grădină” strig io.
Dimineața am crezut că am visat broasca, 
Peștii tropicali și ariciul,
Dar mi-ai spus că te-am sunat pe la 1:30,
Chiar după ce-l mîngîiasem.
Am fost atît de fericit și,-n plus,
Nu cred c-ai să te superi pentru asta.


 
Ca omul din Atlantis

Ce teritoriu vast, ce sălbăticie stăpînesc coțofenele!
Ornitoptere de ultimă generație, supraveghează
Stepa pudrată cu nea. Cîndva au patrulat permafrostul,
Crînguri de mesteceni pitici și răchite, totemuri,
Mastodonți și mamuți. Ce atent caligrafiază
Coțofenele, în zbor, printre coline pudrate
Și iarna nu le atinge!

Am gîndit scorțar și ciocănitoare turcoaz și
Tati, vino repede să vezi scorțarul!
E cît un colibri, staționează în zbor,
Eu dau la o parte perdeaua – el trece peste pervaz
Ca migranții. Vino repede, tati! Și ea intră acum
Iar scorțarul se colorează violent. E o viespe, tati!
Pun mîna, ca nu cumva să dispară, pe fuzelajul petrol, 
aripi din oțel roșu: iau arătarea pe deget. 
Ai dreptate, e o viespe acum! Mă sperii
Și o arunc și insecta dispare-n parchet
Sau sub bibliotecă. N-o găsim oricît cercetăm,
Deși visul mai durează și după ce merg 
Ca prin vis să mă piș.

„Era atît de la-nceput că marea,
Evaporată, ne privea de sus
Și fundul ei de leghe și nisipuri 
De-abia fusese netezit și pus”
Stratan ș.a.m.d.

Retrasă de mult, 
Marea e, totuși, aici și acolo. 
Straturi de calciu. Sare. Puținele ferme,
Mai toate în ruină. Una dotată cu turme, acoperișuri noi,
Panouri solare. Pierdute printre coline, peste paturi
De fosile, oile expiră zadarnic aerul cald.

Iarna e un lunetist în combinezon alb. Și toată pădurea
Ce ține zăpada pe ramuri – un superorganism
Crescut din rădăcina complexă. Ca Pando,
Copacul-animal, ascuns de diversiunea miilor
De plopi americani. Și toată pădurea emite muzică
(shoegaze subpămîntean) acolo unde ciuperca simbiot
Operează. Și toată pădurea vede, ca Borges, un fel de
Ceață. Și numără zilele pînă cînd miliardele ei de ochi verzi,
Ursula K. Le Guin, te orbesc!

Rîul de argint topit m-a topit.
Metal murdar (scandinav).
Rațe și cormorani. Sălcii. Arini.
Broaște prinse în gheață ca-n ambră.
Boscheți desfrunziți, nenumiți.
Totdeauna sîntem nesiguri.
Compromiși și manipulați.
Iubim ideea de iarnă troienită și lungă,
Chiar dacă ia chipul sniperului în combinezon alb.

Un băiețel pe nume Lucas
E modelat chiar acum
În imprimanta 3D a uterului tău.
Îi cînt un cîntec frumos învățat de la aurolaci
(Singurul pe care,-n afară de Lithium, mi-l mai amintesc)
Îți mîngîi burtica. Biotopul cu eucariote
De unde Lucas va ieși ca omul din Atlantis. 
Indestructibil.

Șuieră vîntul afară shoegaze și risipește 
Mătreața lui Dumnezeu. Coțofenele survolează
Teritoriul pînă cînd intercity-ul intră în Aiud.