Nu cred c-ai să te superi Am închis telefonul, la naiba, e o noapte copleșitoare. Toate vin acum: lămîița, salcîmul și socul. Am ieșit să mai cumpăr țigări și o bere. Am urcat colina și am coborît-o. L-am văzut tolănit ca un purcel La intrarea în scară. Mandibula lipită De cimentul mozaicat și piciorușele ridicol de subțiri Întinse înainte și în spate. Am rîs și i-am spus: „Acum nu cred că mă înțepi dacă te mîngîi.” Și-a întins țepii de pe spinare ușor Cum dezumfli un colac de copil. L-am mîngîiat cu degetul dinspre nas spre codiță. Am repetat gestul. S-a ridicat și a tropăit încet Spre grădini. Am băut berea, am fumat 4 țigări. Am visat că eram la țară într-o casă cu aglomerări Tarkovskiene. Haos, moloz, umezeală. Nici un colțișor pentru laptop. Și nici un colț pentru. Am visat că m-am întors cu tine la Oslo, Canalele se-nmulțiseră, le colonizaseră pești tropicali. Am visat o broască enormă și aurie pe care tata O descoperă pe balcon în găletușa mea roz „O arunci afară sau o omor” „O eliberăm în grădină” strig io. Dimineața am crezut că am visat broasca, Peștii tropicali și ariciul, Dar mi-ai spus că te-am sunat pe la 1:30, Chiar după ce-l mîngîiasem. Am fost atît de fericit și,-n plus, Nu cred c-ai să te superi pentru asta. Ca omul din Atlantis Ce teritoriu vast, ce sălbăticie stăpînesc coțofenele! Ornitoptere de ultimă generație, supraveghează Stepa pudrată cu nea. Cîndva au patrulat permafrostul, Crînguri de mesteceni pitici și răchite, totemuri, Mastodonți și mamuți. Ce atent caligrafiază Coțofenele, în zbor, printre coline pudrate Și iarna nu le atinge! Am gîndit scorțar și ciocănitoare turcoaz și Tati, vino repede să vezi scorțarul! E cît un colibri, staționează în zbor, Eu dau la o parte perdeaua – el trece peste pervaz Ca migranții. Vino repede, tati! Și ea intră acum Iar scorțarul se colorează violent. E o viespe, tati! Pun mîna, ca nu cumva să dispară, pe fuzelajul petrol, aripi din oțel roșu: iau arătarea pe deget. Ai dreptate, e o viespe acum! Mă sperii Și o arunc și insecta dispare-n parchet Sau sub bibliotecă. N-o găsim oricît cercetăm, Deși visul mai durează și după ce merg Ca prin vis să mă piș. „Era atît de la-nceput că marea, Evaporată, ne privea de sus Și fundul ei de leghe și nisipuri De-abia fusese netezit și pus” Stratan ș.a.m.d. Retrasă de mult, Marea e, totuși, aici și acolo. Straturi de calciu. Sare. Puținele ferme, Mai toate în ruină. Una dotată cu turme, acoperișuri noi, Panouri solare. Pierdute printre coline, peste paturi De fosile, oile expiră zadarnic aerul cald. Iarna e un lunetist în combinezon alb. Și toată pădurea Ce ține zăpada pe ramuri – un superorganism Crescut din rădăcina complexă. Ca Pando, Copacul-animal, ascuns de diversiunea miilor De plopi americani. Și toată pădurea emite muzică (shoegaze subpămîntean) acolo unde ciuperca simbiot Operează. Și toată pădurea vede, ca Borges, un fel de Ceață. Și numără zilele pînă cînd miliardele ei de ochi verzi, Ursula K. Le Guin, te orbesc! Rîul de argint topit m-a topit. Metal murdar (scandinav). Rațe și cormorani. Sălcii. Arini. Broaște prinse în gheață ca-n ambră. Boscheți desfrunziți, nenumiți. Totdeauna sîntem nesiguri. Compromiși și manipulați. Iubim ideea de iarnă troienită și lungă, Chiar dacă ia chipul sniperului în combinezon alb. Un băiețel pe nume Lucas E modelat chiar acum În imprimanta 3D a uterului tău. Îi cînt un cîntec frumos învățat de la aurolaci (Singurul pe care,-n afară de Lithium, mi-l mai amintesc) Îți mîngîi burtica. Biotopul cu eucariote De unde Lucas va ieși ca omul din Atlantis. Indestructibil. Șuieră vîntul afară shoegaze și risipește Mătreața lui Dumnezeu. Coțofenele survolează Teritoriul pînă cînd intercity-ul intră în Aiud.
Etichete:
Ștefan Manasia (n. 1977, Piteşti). Este poet şi jurnalist, redactor al revistei de cultură Tribuna. În 2008 iniţiază, la Cluj, Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János și François Bréda). Volume: Amazon și alte poeme (2003), motocicleta de lemn (2011), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015), Gustul cireşelor (2017), Platanii din Samothraki (2022).