Sabia laser (erosul) face disecția unei lumi putrescente

276 vizualizări
Citiți în 17 de minute
1

În ultimii trei ani, criticul actualității și cantemirologul Bogdan Crețu a surprins lumea culturală publicînd trei romane: Cornul inorogului (2011), un debut seducător prin scriitura vitalistă și anecdotica picantă, prin ritm și frază ironică, trimițînd pre mulți dintre prozatorii generației 2000 dacă nu la culcare, măcar puțin în biblioteci; Nichita. Poetul ca și soldatul (2022), biografia romanțată despre ultimii ani ai lui Nichita Stănescu, captînd ceva din intensitatea acestei vieți dublate de o artă legendară; în fine, Mai puțin decât dragostea (2023), cartea al cărei titlu ne poartă, sub pretextul unei idile din anii ’80 ai secolului trecut, prin infernul comunismului românesc, drapat în duplicitate, complicitate și – în cele din urmă – într-o obscenitate ce maculează tot.

Critic, istoric literar și universitar ieșean, iată că Bogdan Crețu găsește surse interioare – o plăcere masochistă cumva? – nu doar să practice arta obsoletă a cronicii de întîmpinare (fiind, de altfel, ultimul mohican din generația noastră), dar și să inaugureze un ambițios șantier ca romancier: într-o cultură a lamentației (și a lipsei cronice de timp pentru ceea ce-i cu adevărat important), asta îi va aduce, cu siguranță, noi prieteni.

Mai puțin decît dragostea înseamnă un roman solid, de construcție (aparent) clasică, sanctuar al poveștilor (nu neapărat erotice) istorisite în ceasuri de răgaz. Vlad Păcuraru, maratonist celebru și ins solitar, cedează – dintr-un capriciu – invitației de a petrece o noapte în compania Mariei, o văduvă tînără și frumoasă. Ceasurile de alcov se prelungesc într-un cadru descins din Cartea celor o mie și una de nopți (unul din mottourile-nadă ale romanului e luat de aici) ori din Decameron. Mai întîi Vlad și pe urmă Maria, tot mai precipitat, povestesc, se povestesc în căutarea catharsisului inteligent amînat (al doilea motto al cărții e din Sofocle, Antigona). Frumusețea Mariei o întrec numai inteligența benignă și știința ei de a desfereca narațiunea interioară a bărbatului. Sîntem la capătul primului sfert de secol din mileniul trei, iar Vlad se află aproape de finalul a treizeci de ani de absență a ființei iubite – „zeitatea” numită Sara – și a fiicei lor, Diana – a cărei vedere, în numele unei autopedepsiri cvasibiblice, i-a fost refuzată toți acești ani. Salvamontist în Aosta, o stațiune de schi la poalele Alpilor italieni, încă dinainte de căderea comunismului, s-a apucat de alergat ca să nu fie silit de fapt să trăiască, ca să nu experimenteze realul și să accepte dispariția iubitei. La Aosta, în coconul montan – observă Maria – el și-a conservat, în mod neverosimil, tinerețea. Ca o Frumoasă din pădurea adormită, în basmul acesta contemporan, unde bărbații sînt adesea vulnerabili, cînd nu înfrînți, oricum inutili și unde femeile doar își găsesc forța interioară de a-și crește copiii, de a-i proteja cît de cît (Vica, umila menajeră, pe Maria; doamna Magda Iacoban, pe Sara; blînda Rada, pe Vlad). Maria este de vîrsta Dianei – ne luminăm pe parcurs – și Vlad are de povestit mulți ani în plus, ba încă și anii adolescenței și tinereții tatălui său, Ștefan. Ca aproape în orice relatare onestă a unei familii românești, comunismul cu efectele lui este omniprezent. Personajele agonizează pe fundul unor mlaștini infernale: liceul și facultățile sînt locurile unde un denunț îți frînge viitorul; pupincurismul și amenințările sînt la ordinea zilei și la locul de muncă; cei mai puțin norocoși înfundă pușcăria politică, temnița grea; o viață la fel de grea, încă și mai amară, duc însă victimele și progeniturile lor și în zorii capitalismului autohton – vezi paginile copleșitoare despre periferie, cămine de nefamiliști, groapa de gunoi Ochiul Boului și cocioabele-n care se consumă copilăria Mariei –, pentru că politica și banii sînt uneltele acelorași ticăloși: activiști comuniști răspopiți, securiști, torționari, turnători. Victimele își poartă (în restul de viață îngăduit) traumele de nevindecat, caută evadări iluzorii în mediul rural (tatăl lui Vlad), în nebunie (Sterpu), în apăsătorul calm conjugal (mama Sarei), în munca umilă și cronofagă (Vica) ș.a.m.d. La fel, unii dintre călăi, din foștii torționari, își ascund urmele (rare & bizare cicatrici sufletești) în noile cariere de la vîrful puterii, în luxul permis de lagărul comunist aflat deja la crepuscul. Dar nimeni nu se poate extrage cu adevărat de pe fundul unor asemenea smîrcuri și bolgii dantești, cu excepția gardienilor, securiștilor, politrucilor perfect amorali – și soiul ăsta predomină, a dominat și va domina, este concluzia ineluctabilă a romanului ce panoramează – paradoxal și inteligent, la umbra dragostei în floare – răul subiacent lumii românești.

 Pentru victime, infernul se prelungește mental, oriunde s-ar adăposti: retrase într-un sat, ca Ștefan Păcuraru, sau în căsnicia cu un fost torționar, actual ștab și viitor businessman, ca Magda Iacoban… Pentru călăi, totul reprezintă o oportunitate, o injecție de energie în logica adaptabilității vorace și patibulare. Liceeni și îndrăgostiți, puri ca altădată Dafnis și Chloe, Sara și Vlad au să descopere lumea și adevărata ei natură în întunecații ani 1980, într-un București mutilat de demolări (Uranus), înfometat și pauperizat. Animalizat. Poveștile rememorate de Vlad în iatacul Mariei duc invariabil la o zonă a raporturilor sociale bolnave, a descoperirilor sordide: erosul e aici sabia laser care face disecția unei lumi putrescente.

Mă gîndesc la introul unui mic roman al lui Martin Amis, inspirat de atrocitatea gulagului: „Dragă Venus, dacă ceea ce se spune este adevărat și țara mea e pe moarte, atunci cred că pot să și explic de ce. Vezi tu, fetițo, conștiința este un organ vital și nu unul suplimentar; precum amigdalele sau polipii.” (Casa întîlnirilor, Polirom, 2008, trad. Cristina Panaite). Conștiință, asta însemnînd imposibilitatea de a comite răul (sau, o spune altundeva tot Amis, de a înțelege răul), nu au torționarii, nu au securiștii. Ei schingiuiesc calculat și au știința de a scoate sufletul din tine cu încetinitorul: reflecțiile plutonierului Iacoban asupra artei sale compun secvențe dintr-o liturghie roșie greu de suportat. Ei își mută în vilele din Cotroceni și în alte zone ale high-life-ului dîmbovițean comorile spoliate din casele demolate. Iată, bunăoară, fabulosul episod al sobei verzi, elegantei sobe pe care doamna Sterescu, „demolată” printre ultimii în zona Uranus și ajunsă ulterior croitoreasă apreciată în casele unor asemenea canalii, o recunoaște în vila familiei Iacoban; prilej de apoplexie pentru biata expropriată; dar și de deschidere instantanee (ca un lotus gigant) a minții Sarei împotriva securiștilor, ștabilor și istoriei macabre, împotriva propriei sale familii, a alveolei de lux, calm și voluptate din Cartierul Cotroceni. Fostul torționar „model” și-a mințit fata „că a comandat-o special pentru mine, că e un cadou pentru mine” (p. 42). „Nici nu-mi imaginam că poate exista așa ceva. Era suplă, dintr-o faianță albă cu model floral verde-pal. Fină, delicată, pictată manual, parcă era din porțelan”, își amintește Sara reveria macedonskiană în fața lui Vlad, contrapunctînd apoi cu istoria de viață pe care o află de la – încă în stare de șoc – fosta fiică de negustor bogat, doamna Sterescu: „N-au avut de ales pînă la urmă. Se demolase aproape tot cartierul. Doar nu era să rămînă casa lor ca o insulă de piatră în miezul a ceea ce avea să devină centrul civic al regimului. […] Nu li s-a dat voie să păstreze nimic, nici lustre, nici uși, nici măcar o clanță. Ar fi luat cu ele soba aia, chiar dacă n-ar fi avut ce face cu ea. […] De fapt, știau de la atîția vecini că activiștii puseseră ochii pe tot ce era valoros prin vechile case și-și așteptau prada. Care o mobilă veche, care o sobă, care un candelabru de cristal, care o ușă sculptată în lemn de nuc. Deveneau dintr-odată «domni».” (p. 46)

Sara intră în sala de clasă și în viața liceanului Vlad ca o prezență nelumească, de statură impozantă și cu un păr negru fenomenal. Are o răceală, o siguranță de sine ale unei antice zeități marmoreene. Este o Atena (sau Antigona) atunci cînd judecă fără milă sistemul comunist și compromisurile; cînd descrie, cu ochi de antropolog, șantierele „victoriei socialismului” sub care se îngroapă o lume altfel; cînd stabilește vinovățiile apropiaților și prețul vinovăției lor. Asta într-un stat unde conștiința a fost dinainte de instaurarea comunismului și este – în atîtea cazuri – și astăzi dispensabilă, ba chiar periculoasă pentru corp, „precum amigdalele sau polipii”. Sau, așa cum îi mărturisește Ștefan Păcuraru băiatului său în momentul regăsirii (prin confesiunea stimulată de fiu): „Da, e vina noastră, pentru că n-am știut să vă protejăm, pentru că am fost căcăcioși și v-am pasat și vouă frica noastră. N-am fost în stare să vă învățăm să aveți curaj. V-am intoxicat cu spaimele noastre. Dacă nouă ne-au frînt șira spinării, v-am educat în așa fel încît voi s-o țineți încovoiată, preventiv.” (p. 179)

Vlad se îndrăgostește, pe viață, de fiica gardianului și torționarului – blînd, pentru că îi place dintr-odată să guste rolul de dumnezeu – tatălui său. Trama omagiază oblic capodopera lui Stendhal, Mănăstirea din Parma, unde Fabrice Del Dongo, întemnițat, se îndrăgostea de Clélia Conti, fiica fiorosului comandant al închisorii. Amorul romantic, idealismul, sublimul – neverosimil atribut al prozei unui tartor douămiist –, răsturnările de situație, coincidențele spectaculoase fac din lectură un timp privilegiat. Odată începută lectura, nu-ți mai vine să lași cartea din mînă. Dacă verva sarcastică și ironică a lui Bogdan Crețu vine din Caragiale, Goma, Breban sau Aldulescu, apetitul pentru finisajul artist al frazei, al „situației” narative, filigranul persian al poveștilor îmi poartă gîndul spre un Radu Petrescu (acela din Ce se vede).

Mai puțin decît dragostea este (și) o carte a femeilor, a capacității lor de a îndura și proteja viața și, în cele din urmă, de a modifica, salutar, istoria și societatea. Pentru că femeile dezamăgesc mai puțin în romanul acesta unde comparativul din titlu-și are rostul lui și unde complicitatea, duplicitatea, obscenitatea se arată hiperrealist în toată splendoarea lor neagră.

Ștefan Manasia (n. 1977, Piteşti). Este poet şi jurnalist, redactor al revistei de cultură Tribuna. În 2008 iniţiază, la Cluj, Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János și François Bréda). Volume: Amazon și alte poeme (2003), motocicleta de lemn (2011), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015), Gustul cireşelor (2017), Platanii din Samothraki (2022).

1 Comment

  1. Garantez – și Bogdan Crețu poate confirma – că nu este vorba despre masochism în consecvența neverosimilă de a cultiva critica de întâmpinare. Este un exercițiu firesc, indiferent la transformările quasi-revoluționare ale scrisului și ale trăirii în lumea noastră de astăzi. Cât despre cultivarea tot mai pronunțată a ficțiunii, deși ne referim la unul dintre universitarii și istoricii literari consacrați, aici lucrurile nu pot fi decât parțial explicate prin parcursul biobliografic: pur și simplu, Bogdan Crețu are suficiente resurse interioare, umane, intelectuale, artistice, pentru a se arunca în aventura imaginarului romanesc. G.Călinescu și modelul său nu este decât o precedență discutabilă; autorul are și alte resorturi pentru a justifica alcătuirea ficțiunii, Dimitrie Cantemir fiind doar acoperirea oficială. Dobrogenii adevărați știu de ce.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”