Trei răspunsuri despre romanul „Eu, două femei și niciun câine” de la autorul lui, Nic Popescu

„Eu cred că e foarte important să ai un plan atunci când vrei să scrii un roman, eu nu pot scrie fără să am unul, cât se poate de amănunțit.”

410 vizualizări
Citiți în 12 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Eu, două femei și niciun câine”?

E o poveste lungă. Am studiat ceva timp, am stat și m-am uitat în jurul meu, la prieteni, rude, vecini, colegi, la mine, la relațiile noastre conjugale. Iar la întâlnirile cu prietenii, ca un laitmotiv, am văzut că bărbații implicați în relații de cel puțin zece ani, nu păreau a da pe dinafară de entuziasm cu privire la căsniciile lor. Iar când limbile se dezlegau, am putut afla și amănunte, picante sau nu, despre nemulțumiri, despre dorințe și aspirații ascunse, despre alte relații care apăreau în paralel cu „cea de bază”.

Deși nu am studiat un eșantion reprezentativ de oameni, se pare că chestia aia cu criza la patruzeci de ani, care poate apărea foarte bine și la femei, nu e o vorbă în vânt. Mi s-a părut a fi un tipar, ca să nu zic pattern. Trecerea timpului induce rutina, apar fisuri în relații, mai mari sau mai mici. M-am gândit să scriu despre asta, nu că nu s-ar mai fi scris înainte, dar prea îmi săreau astfel de situații în față.

S-a legat foarte bine tot acest „studiu social” al meu cu faptul că în același timp am urmat o școală de scris unde am învățat despre structuri de scris dinamice, cinematografice, care se potriveau mănușă stilului meu. Punctul declanșator a fost o mărturisire a unui prieten bun, să-i spunem la întâmplare Costy, care mi-a zis: „Probabil că mai toate căsniciile pornesc din iubire, de la o scânteie, de la un foc. Dar ce te faci, frate, după ani, când acea scânteie de început abia mai pâlpâie și se aprinde un foc de artificii în altă parte? Ce alegi?“

Da, chiar, ce te faci? M-am scărpinat în cap, m-am gândit că e o idee bună de explorat și am pornit la scris.

2. Cum a decurs scrierea romanului?

Aaa, a fost o adevărată aventură. După Școala de Scris am participat la o provocare de scris de treizeci de zile. Scopul era să scriu minimum treizeci de mii de cuvinte în acea perioadă. Eu am scris vreo treizeci și cinci de mii în treizeci și șase de zile, pentru că am furat startul, eram foarte pornit. Aveam o structură destul de clară în minte, aveam creionate capitolele, urmărisem fidel structura asemănătoare cu cea de scenariu de film învățată. Apropo de asta, eu cred că e foarte important să ai un plan atunci când vrei să scrii un roman, eu nu pot scrie fără să am unul, cât se poate de amănunțit.

Problema era că în acea provocare scrisesem la cantitate, la număr de cuvinte, îmi asumasem asta de la început. Întotdeauna am fost de principiul că e mult mai bine să ai pe ce construi, să ai o bază de la care să pornești, decât să începi cu foaia albă și nimic de care să te agăți.

Adrenalina acelei provocări s-a estompat, era firesc, energia altor oameni implicați și ei în scris a dispărut odată cu încheierea celor treizeci de zile. Aveam o sumă mare de cuvinte, dar doar atât. Nu terminasem povestea nici pe departe, cel puțin actul al treilea era prea sărac, nu avea zvâc, forță și substanță. Au urmat ani, vreo trei la număr, de revizuire a ceea ce scrisesem, de rescriere, dar și de scriere efectivă, de continuare a poveștii. În acea provocare eu doar începusem romanul, de fapt. Au fost multe peripeții în acești ani, am fost la un pas să public de vreo două ori, e o adevărată epopee demnă de a fi povestită măcar într-o proză scurtă. Medie? Lungă? Nuvelă? Roman? 😊

Cel mai important e că am învățat lucruri multe și noi despre scris la cursurile lui Florin Iaru, Iulian Tănase, la atelierul de roman al Simonei Antonescu.

Cursurile de scriere mi-au fost de mare folos, cred mult în necesitatea lor. Am adunat din toate câte ceva, am căpătat claritate în scris, m-am pus pe un făgaș bun, nu m-am simțit îngrădit de reguli, dimpotrivă. Am încercat apoi să grefez ceea ce am dobândit pe ceea ce aveam deja scris. Nu au fost perfecte aceste grefe, nici pe departe. Sunt conștient de asta, dar sunt sigur că am făcut un mare pas înainte. Scrisesem deja foarte mult, nu am vrut să renunț la ceea ce muncisem până atunci, așa cum am mai fost sfătuit.

Am mers berbecește înainte pentru că aveam un obiectiv final și trebuia să îl ating. Nu cu orice preț, dar trebuia: e o poveste pe care am simțit nevoia să o scriu, să o scot în lume, să o arăt femeilor și bărbaților care citesc și care se confruntă cu astfel de probleme în viață și să aflu părerea lor despre ceea ce am scris eu acolo.

Mă bucur că am găsit o editoare cu experiență și curajoasă, Violeta Borzea, care a avut încredere să publice o carte de debut cu niște capitole nu foarte comode, mai ales pentru pudibonzi. Îi mulțumesc!

Iar acum, după lansare, abia aștept părerile cititorilor, oricare ar fi ele.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Eu, două femei și niciun câine”?

Cred c-am început deja să răspund la întrebarea asta în ultima frază de la întrebarea anterioară. 😊 Am descoperit că mă bucură foarte mult dialogul cu cititorii, cu oamenii cu care împărtășesc o pasiune.

Iată, am scris despre un bărbat și despre două femei, bla, bla, bla, ce subiect bătătorit și plictisitor, s-a tot scris și s-a tot trăit asta de mii de ani, ce mai pot aduce eu în plus? Plus că mai e și „niciun câine” ăla care încurcă toată treaba.

M-am gândit că singura mea șansă ca acest subiect să mai fie tolerat e să scriu cu zâmbetul pe buze. Și așa aș vrea să fie și citită cartea.

Am scris despre problemele care apar în relațiile de lungă durată într-o notă relaxată, ironică, chiar cinică pe alocuri, cu mulți stropi de erotism, scene îndrăznețe, dar și nuanțe de suspans și tensiune care duc cu gândul către thriller.

Sigur că subiectul în sine e greu, apar fisuri, apar crevase, apar chiar hăuri în cele mai multe astfel de relații, conjugale sau nu. Multe cupluri se despart după ce trăiesc împreună mulți ani, altele aleg să rămână împreună din diverse motive, de la conveniență socială până la alibiul existenței copiilor.

Nu vreau să filosofez prea mult, tema asta e ultra dezbătută și disecată. Viziunea mea e voit detașată, într-adevăr, dar în niciun caz nu e superficială. Sunt multe emoții și trăiri intense între coperți.

Mi-ar plăcea să știu că cei care vor citi cartea se vor regăsi măcar un pic pe-acolo, printre pagini, că-și vor pune întrebări, că vor zâmbi măcar, că vor rămâne cu gândul la poveste măcar câteva minute după ultimul cuvânt citit.

Am zis că i-am rugat pe cititori să-mi scrie, să-mi spună direct și onest părerea lor despre carte.

Eu cred că e vitală legătura cu oamenii, cu cititorii. Pentru mine și pentru ei scriu, iar conexiunea asta este lucrul cel mai important pentru mine. Am emoții mari despre cum va fi percepută cartea, dar sunt niște emoții frumoase. Mulțumesc!


Citiți AICI un fragment din romanul „Eu, două femei și niciun câine” de Nic Popescu.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”