1. Cum s-a conturat ideea romanului „Viața mea în 1984”?
Mai întâi a fost întrebarea: cum ar fi fost dacă? Apoi s-a conturat ideea, în sensul că s-a insinuat în mintea mea un sentiment de nemulțumire, un fel de revoltă față de cel care am fost la 21 de ani, după liberarea din armată. Și mi-am pus întrebarea: cum ar fi fost dacă aș fi plecat de acasă și mi-aș fi luat viața în propriile mâini?
Întrucât în realitate nu s-a întâmplat acest lucru, i-am pasat personajului principal din Viața mea în 1984 responsabilitatea. Acesta și-a luat rolul foarte în serios și a pornit la drum cu un fel de rigoare independentă, fiindcă nu de puține ori „ne-am certat” cu privire la unele decizii colaterale.
A ieșit un aliaj de imaginar & real, adică un fel de istorie contrafactuală care nu a fost altceva decât un altoi plasat în incizia pe realitatea de atunci, din acel an tragic & sublim. Surprinzător, altoiul s-a prins și a ieșit o poveste nu neapărat arborescentă, ci una alcătuită din fragmente de viață trăită sau închipuită.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Am scris romanul destul de repede, în primăvara anului trecut. Sigur, drojdia care a ajutat la creșterea aluatului textual exista de multă vreme în mintea mea, doar că nu am găsit momentul potrivit. Scriu în perioade scurte de timp, cumulat cam două luni pe an, însă în această perioadă îmi concentrez atât de tare așa-zisele „forțe creatoare”, încât la final ies epuizat din această experiență. Mi se întâmplă ca în vis: de cele mai multe ori mă grăbesc să ajung undeva, ca să nu mă trezesc. În cazul de față, trezirea este echivalentul pierderii inspirației. Or, eu fără inspirație nu exist.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Viața mea în 1984”?
Mi-aș dori să nu fie citit exclusiv din punctul de vedere al experienței proprii. Personajul are povestea lui, autorul pe a lui, deci sunt două entități destul de diferite. Nu tot ce e scris în roman s-a întâmplat în realitate. Să zicem că osatura romanului este realitatea, iar celelalte elemente care fac să funcționeze corpul sunt imaginare. Desigur, experiențele din armată sunt în proporție covârșitoare adevărate, de asta trebuie să fie sigur cititorul. Celelalte sunt un amestec de teribilism, de minciuni nevinovate (nu am fost niciodată boxeur, ci fotbalist), de emoție, de nesiguranță, de viziune limitată asupra vieții la vârsta dezorientării, a hazardului și a eroismelor inutile.
Mi-aș dori ca toți cititorii să experimenteze măcar 10% din emoția pe care am trăit-o eu cât timp am scris cartea.
