Cărți cu scriitori II: Acțiune și fantastic în Ultima carte

Cine a citit articolul meu precedent sunt convins că a intuit care va fi a doua carte la care voi face referire. Construind pe baza ideii lansate în „Omulețul din perete”, proza care încheie volumul omonim, apărut la Nemira în 2019 și reeditat în 2023, Ultima carte, cea mai recentă carte lansată de Marian Coman, tot la Nemira, se materializează într-o nuvelă polițist-fantastică, urmărind două personaje: Manu, un scriitorul însingurat, bolnăvicios și deconcentrat, și Alex, un corporatist, care suferă pierderea persoanei iubite.

Mult mai restrânsă ca dimensiuni decât Silex, Ultima carte mizează, prin contrast, mai mult pe poveste, însă nu neglijează nici ea trăirile scriitorului-personaj. Acțiunea debutează aici în forță, cu Alex pus în fața pierderii femeii iubite, ucisă de către doi infractori notorii. Acest eveniment servește drept intrigă pentru ceea ce promite a fi o poveste de tip Sin City, cu un justițiar pornit să-și facă dreptate în fața unor forțe malefice care-l depășesc cu mult.

„Polițiștii știau cu exactitate cine sunt. Doi indivizi aflați în arest preventiv pentru tâlhărie evadaseră în timpul procesului. Fotografiile lor erau deja pe ecranele televizoarelor. Dacă pe 11 aprilie 2019 ai intrat pe net, cel mai probabil te-ai lovit de două lucruri: prima imagine a unei găuri negre și fețele principalilor suspecți pentru uciderea Adei.

Ia-i unui bărbat îndrăgostit femeia care i se plimbă prin vise și ai declanșat haosul.

Da, aceasta este o poveste despre răzbunare.”

Însă este o promisiune falsă, pentru că povestea lui Alex ia foarte repede o turnură neașteptată, deviind înspre fantastic.

În paralel cu vendeta ratată a lui Alex, celălalt personaj, Manu, un scriitor cu un oarecare succes, își povestește frustrările legate de incapacitatea de a-și duce lucrările la bun sfârșit.

„Cărțile mele, povestirile, relațiile și joburile, nu cumva totul este lăsat în suspensie? Nimic finalizat, nimic desăvârșit. Nimic întreg.

Despre ce o să fie noul tău roman? Ar trebui să fie despre cea mai mare frică a mea. Teama că nu pot duce nimic la bun sfârșit.”

Și în firul care-l urmărește pe scriitor, dar și în celălalt, Marian Coman strecoară abil și câteva referințe la propriile sale scrieri, astfel încât cititorul care-i cunoaște opera e tentat să creadă că temerile personajului sunt, de fapt, proiecții ale celor care-l chinuie pe autor. Vom înțelege destul de repede de ce găsim elemente din butaforia ficțională a lui Marian Coman cu precădere în lumea lui Alex. Dar un cititor mai grăbit le poate scăpa, deoarece capitolele alternează cu precizie, focusul trece de la un personaj la altul fără vreo pauză, iar cititorul e furat de acțiune.

Cele două planuri, gândite să rupă monotonia, sunt totuși materializate în blocuri prea mici de text pentru a crea o alternanță plăcută, așa cum miza autorul. Succesiunea Manu-Alex (punct-contrapunct) e o rafală de mitralieră, iar vocile lor narative sunt identice, așa că de multe ori ajungi să te întrebi ce anume relatare se găsește în trecutul cărui personaj, cine a gândit cutare lucru.

La un moment dat, planul lui Manu nu mai are prea mare lucru de oferit, personajul scufundându-se într-o apatie potențată de o boală nemiloasă, așa că alunecă într-o serie de lamentări. Ar fi fost, cred, mai inspirat ca acest plan să apară mai rar, dar mai consistent, decât sub forma câtorva rânduri în mijlocul unei pagini, întrerupând pentru câteva secunde de lectură povestea celuilalt.

Iar povestea celuilalt e una foarte interesantă, întâlnirea sa cu un oarecare pictor, Matei, reprezentând un plot twist delicios.

„– Numele meu este Matei, a spus bărbatul și s-a așezat la masă, fără să mă întrebe, pe scaunul din fața mea.

Eram pe punctul de a-i spune să-și bea berea și să se care, când s-a aplecat brusc spre mine și mi-a șoptit:

– Ceea ce cauți nu-i aici.”

Ceea ce urmează este o acțiune trepidantă, cu salturi dintr-un timp și-un spațiu într-altul, un mix de Fantasy de tip Povestea fără de sfârșit și un suprarealism cu securiști și tortură. Am admirat construcția fină și grija pe care Marian Coman o are la îmbinarea detaliilor, chiar dacă, în esență, cartea rămâne o nuvelă (tot) cu personaje care afla că sunt personaje – lucru anunțat chiar de autor, când a pus adus în discuție „Omulețul din perete” ca precursor al ei, deci îmi asum și eu acest „spoiler” –, iar felul în care a legat cele două linii narative mi s-a părut ingenios, mai ales că vine cu și dezlegarea unui personaj misterios din timpul copilăriri lui Manu, și cu o revelație încă și mai puternică legată de viața acestuia și de relațiile defectuoase din familia lui, relații pe care, până în acel moment, le-ai fi putut crede simple elemente de decor.

Foarte inspirate mi s-a părut și mecanismul ales pentru aceste salturi, mecanism pe care nu-l voi divulga, și revenirile constante la mare, la fel ca în cazul romanului lui Cornilă, marea părând și aici un element liniștitor, un soi de timp mort.

În fine, deznodământul, aducând cu sine revelațiile neașteptate și al doilea plot twist, mi s-a părut și el bine gândit. Tot spre final apare, în gura personajului Matei, și crezul lui Marian Coman referitor la scriitori în general.

„Doar că, vezi tu, scriitorii nu au suflet. Ei au fluxul. Au acest Continuum. În loc de suflet, au spațiul asta nesfârșit din care își iau poveștile și în care pun povești.”

Ca și-n cazul romanului precedent, mă abțin să emit judecăți referitoare la cât de speciali sunt scriitorii și la cât de legitimă e declamarea acestei unicități de către ei înșiși, și mă voi limita la a aprecia stilul direct și ritmul foarte bun al acestei nuvele care se citește cursiv și repede. Îi las pe cititori să judece celelalte aspecte.