După volumele Numele altora (2017) și Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL) – volum distins cu premiul „Tânărul Prozator al Anului” la Gala Tinerilor Scriitori –, ambele apărute la editura Casa de pariuri literare, iată că în 2024 Cosmin Leucuța se apleacă din nou asupra prozei scurte, îmbogățind seria – pentru că vorbim de o serie aici, unele povestiri legându-se prin personaje, altele doar funcționând în același univers tematic – cu volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni, apărut la Editura Humanitas. Și aici, ca și în celelalte două volume, prozele variază între realism, suprarealism și un fantastic la granița cu realismul magic. Vom găsi și-n acest volum crâmpeie de cotidian, discuții banale despre viață și decizii mărunte, care ulterior se dovedesc a fi definitorii, dar și evenimente tulburătoare, șocante, la limita plauzibilului.
Fiind doar opt texte, iar ansamblul fiind unul echilibrat din punct de vedere stilistic, fără texte de umplutură, le vom trece în revistă pe toate.
Volumul începe în forță cu proza „Adela”, o poveste autentică de dragoste în vremea copilăriei. Nu lipsesc dramele familiale, episoadele de suspans, date de curajul specific copilăriei, sau curiozitatea specifică vârstei.
„Mi-a pipăit fundul prin pantaloni, am sărit ca ars și i-am dat mâna laoparte.
– Ce faci, mă?
– Verific să văd dacă nu te-ai căcat pe tine de frică! a râs ea, apoi m-a luat de după gât: Hai să ieșim, că m-am plictisit. Nu-i nimic de văzut aici și m-am udat la picioare.”
Proza e suficient de puternică și numai prin construcția personajelor și a întâmplărilor, relația cu suișuri și coborâșuri dintre fata dezinvoltă și neînfricată și băiatul mai degrabă cerebral, dar care se lasă implicat în orice aventură vrea ea, pentru că nu o poate refuza, ar fi fost suficiente pentru o poveste bună, însă deznodământul, pe care nu-l voi divulga, o fixează în amintirea cititorului cu imaginea pe care însuși protagonistul nu o va putea uita pentru restul vieții sale.
Urmează partea a treia a seriei „De vorbă cu Petronela”, o serie începută în volumul Numele altora și continuată în Cum te vei îmbrăca de sfârșitul lumii. Structural, această nouă iterație a dialogurilor dintre cei doi prieteni nu aduce nimic nou, acest text nu mizează pe elemente neașteptate, ci doar actualizează subiectele discuțiilor la vârsta personajelor care îmbătrânesc odată cu autorul. Subiectele de discuție capătă profunzime, planningul familial e problematizat acut, la fel și criza vârstei de mijloc.
„– Pentru că ești mai matur. Ești, sau ar trebui să fii capabil să evaluezi mult mai rapid o situație, să-ți dai seama mult mai rapid și mai corect dacă relația în care te afli e ceva ce-ți place, ceva ce-ți prinde bine, dacă e o zonă în care te vezi îmbătrânind. Nu mai ai hopuri masive de sărit. Și, sincer, nu mai ai nici prea mult timp la dispoziție.”
Dialogurile sunt și aici într-un fel unidirecționale, Petronela fiind intervievată despre propria ei viață, iar cel care-i adresează întrebări se mulțumește la răstimpuri să emită câte un soi de concluzie. Sunt convins că vom găsi câte o instanță a Petronelei și a personajului masculin fără nume și-n volumele de proză scurtă ulterioare ale lui Cosmin Leucuța, tot mai trecuți prin viață, cu alte probleme.
După acestea, vine povestirea care dă și titlul volumului, „Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni”, și care se constituie într-o plimbare pe aleile unui sat, în paralel cu o plimbare pe aleile amintirilor despre acel sat. Adulții de azi, copiii de ieri, adunați pentru o nuntă în locul în care au copilărit, se întâlnesc și-și dau seama că sunt acum atât de diferiți față de ceea ce crezuseră că aveau să fie. Protagonistul, bunăoară, alege un moment de singurătate, pentru a reflecta și a suprapune mental imaginile actuale și trecute ale locurilor.
„Privesc în jur și încerc să-mi închipui ce fel de vieți au dus oamenii aceștia de și-au abandonat în felul ăsta casa. Nu pare o casă pe care moartea s-o fi lăsat fără locuitori, pare doar abandonată. Ceva ce oamenii aceia n-au mai vrut să dețină, iar alții n-au vrut să cumpere. Ating pereții, sunt plini de praf și mi se face brusc frică să fiu acolo.”
Melancolia care străbate din introspecția personajului narator contrastează cu evenimentul pentru care el a revenit în acele locuri, iar meditația de final, potențată tocmai de această disonanță, conduce spre acceptare. Viața e doar ceea ce e.
Schimbând brusc registrul, povestea „A fost al mamei mele” ne propune un horror fantastic într-un mediu deșertic american. Un cuplu cu o mașină se aventurează pe o șosea care traversează deșertul, fără alt scop decât să obțină senzații tari. Și de senzații tari au parte, chiar mai mult decât și-au dorit.
„Când au trecut prin dreptul șoferului, Vera l-a privit pe furiș, ușor stânjenită, privirile li s-au întâlnit pentru o clipă, apoi ea s-a îndreptat rapid pe scaun și și-a ținut privirea înainte.”
Ceea ce părea că se îndreaptă spre un crime–horror devine pe nesimțite o poveste fantastică, încheiată ciclic, într-un thriller cinematografic în culori contrastante, menit să dea un plus de dinamism și diversitate volumului.
Un dialog despre viață și despre iubire este și „Omul roș”, o proză care are acțiune, spre deosebire de „De vorbă cu Petronela”, însă este construită experimental, doar din dialog post-factum. Găsim un triunghi amoros bizar, dar plauzibil.
„– Tu tot nu pricepi, nu-i așa? Te-a mințit de la bun început, omule. Tu n-ai fost acolo ca să repari nimic, pentru că rănile pe care le are ea nu pot fi reparate niciodată. Tu ai fost acolo doar să îi dai un respiro, ca să se poată odihni și să meargă mai departe. Știi de ce te-a refuzat când ai cerut-o? Pentru că știa că erai acolo doar de umplutură.”
O nouă schimbare de registru spre fantastic, de data aceasta combinat cu absurd, este și textul „Prăjitură”, proză finalistă a concursului revistei „Cod de poveste”. Deși pe mine m-a dus cu gândul la un filmuleț de genul „Realistic Cakes Look Like Everyday Objects”, protagonistul acumulând frustrări de câte ori atinge câte un obiect care se dovedește a fi, de fapt, o prăjitură, întorsătura de final invită la interpretări precum percepția disoluției realității.
„Alex s-a îndreptat spre cafetieră și a văzut că era goală. O ușoară iritare a pus stăpânire pe el. S-a întins după filtre și a scos unul, apoi a vrut să ridice capacul cafetierei, dar acesta nu voia să se ridice. A apucat cu unghiile de cantul de la îmbinare și a ridicat, dar capacul s-a rupt lin, dezvăluind blatul întunecat de sub masca impecabilă de marțipan alb.”
„Terminator kettő”, proza care urmează, ne readuce în realism, oferind un crâmpei din viață unui cuplu obișnuit, cu probleme mărunte, confruntat cu o situație banală, dar care poate avea urmări tragice. Ce uimește la această construcție literară e felul în care, în momentul în care-și dau seama că nu știu unde le sunt copiii, cei doi părinți se transformă în inamici, acuzele zburând cu o velocitate care trădează faptul că ele mocneau acolo, că, de fapt, conflictul potențial era prezent, avea nevoie doar de o scânteie pentru a ieși la suprafață.
„– Unde-s, mă?! Ce-ai făcut cu ei?
– N-am făcut nimic, măi femeie, îți jur că erau în pat când am plecat de aici.
– Păi acuma nu mai îs!
– Șș, vorbește mai încet, trezești vecinii.
– Mă doare-n pulă de vecini! a țipat ea și a trântit ușa de la intrare atât de tare, încât unul dintre lambriurile bătute în cuie a sărit din locașul său.”
O plăcere simplă, precum vizionarea unui film împreună cu niște prieteni, pe fondul oboselii acumulate din rutina cotidiană, poate genera situații tragice. Iar când sunt implicați și copiii, rețeta pentru o familie destrămată este completă.
Volumul se încheie cu o tragedie autentică, un text compus din mărturii ale mai multor persoane implicate în investigarea unei crime șocante. „Zdrobit: o biografie în viu grai a unei tragedii moderne” este un puzzle reportericesc, o colecție de puncte de vedere și crâmpeie de informație care, puse cap la cap, recompun imaginea de coșmar a unui omor infantil.
„LILIANA BANCIU (psiholog): În douăzeci și cinci de ani de criminalistică n-am văzut lucrurile pe care le-am văzut în cazul Bulgăre. Adică le-am văzut, dar nu pe toate în același loc. Când mi l-au adus în laborator am icnit de groază.”
Cazul îi e adus cititorului în atenție treptat, la început menținându-se un voal de confuzie asupra faptelor, mărturiile fiind mai degrabă circumstanțiale și concentrându-se mai degrabă asupra implicațiilor sociale ale crimei, fără a da detalii. Ni se dau indicii asupra faptului că victima este un copil, la fel și criminalii, iar procesul întâmpină dificultăți tocmai pentru că legiuitorul trebuie să evalueze în mod constant considerentele de ordin social pe care asemenea dezvăluiri le pot avea, iar detaliile grotești ni se prezintă abia spre sfârșit. Nu voi insista asupra lor, voi spune doar că proza este una răscolitoare, mai ales când motivația, sau mai degrabă inexistența ei, îl va face pe cititor să-și pună întrebări asupra esenței firii umane, încă de la cele mai fragede vârste.
Per total, volumul, deși nu prezintă o unitate tematică, este unul bine închegat, scriitura matură fiind elementul de legătură al textelor. Problematica este diversă, însă fiecare poveste în parte poate fi distilată într-una sau mai multe reflexii asupra naturii umane, în fața unui complex de stimuli, iar acest fapt unifică cele opt texte sub umbrela literaturii de calitate.
