Ies din baie și mă sprijin de blatul de la bucătărie. Privesc pe fereastră. Din nu știu ce motiv, felinarele stradale nu funcționează. Biserica (veche de 300 de ani), aflată în imediata vecinătate a blocului, se schițează firav pe fundalul nopții, contururile doar i se ghicesc, o văd dintr-o obișnuință a privirii care a cuprins-o de atâtea ori, în toate momentele zilei. Dintr-odată, din partea stângă a câmpului meu vizual apare o lumină gălbuie și limpede. Strania instalație înaintează și sparge monotonia beznei. E un biet autobuz care se trage greoi pe drum, însă în interiorul căruia sunt aprinse toate becurile. Mașinăriei nu i se văd nici roțile, nici caroseria. E doar un dreptunghi luminos alunecând pe ecranul acestei dimineți care nu vrea să vină. Pare un acvariu plutitor pe cerul înnegrit al orașului, cu oameni-pești care înoată somnoroși spre muncă. Acvariul pufăie, se oprește brusc, dezechilibrându-i pe oamenii-pești care se țin de barele verticale, după care își continuă drumul. Dispare undeva în dreapta, întunericul redevine suveran. Mă apucă râsul gândindu-mă la aripioarele oamenilor-pești, la boturile lor întredeschise în căutarea oxigenului, la ochii lor dispuși de o parte și de alta a capului. Și la acvariul ocrotitor care măcar pe ei îi ține la adăpost de răutatea neagră a lumii mele.
E încă întuneric și când o duc pe Ana la școală. În mașină, o aud în scaunul ei din spate spunându-mi ceva, mi se pare că recunosc câte un cuvânt, dar mesajul nu se leagă. Mă concentrez la drum, știind că trebuie să-mi îndeplinesc toate sarcinile cu conștiinciozitate, să n-o iau din nou razna, ca în seara când am ieșit de la Moszkva Café. O ajut să care ghiozdanul, mergem ținându-ne de mână de la parcare până la intrarea în școală. Ana mă roagă să o las să stea spre perete când mergem pe trotuar pentru că, spune ea, nu mai suportă mirosul motoarelor și al noxelor pe care acestea le emană. După ce o las la intrare, mă întorc și decid să mă plimb puțin pe jos pe străduțele din jur, ca să-mi alung neliniștile care pândesc și abia așteaptă să hăpăie din creierul meu ca dintr-o farfurie cu lapte cald.
Fac doar trei pași, după care izbucnesc într-un plâns pe care, din nou, nu mi-l pot explica. Sunt înfășurat într-o tristețe bruscă, intensă, care mă obligă să mă chircesc, de parcă suferința minții ar provoca și dureri fizice. Mă țin totuși drept, pentru că nu vreau să mă las pradă acelorași demoni care mă făcuseră cu două zile înainte să mă așez direct pe trotuar ca să-mi recapăt stăpânirea de sine.
Îmi îndes capul între umeri, îmi trag basca pe ochi cât mai jos, pentru ca aceia care trec pe lângă mine să nu-mi vadă fața udă și crispată. Cu toată precauția asta, de fiecare dată când văd pe cineva apropiindu-se mă surprind schimbându-mi brusc direcția mersului, pentru ca întâlnirea să nu se producă. Dacă m-ar privi cineva de la vreun balcon, ar spune că sunt un nebun care nu știe ce caută. Și probabil nici nu s-ar înșela prea tare. Plâng tot mai tare, îmi curge nasul, mâinile-mi sunt reci, le țin în buzunare ca să le maschez tremuratul. Mă plimb haotic, ca o muscă ținută captivă-ntr-un borcan. Cu cât mă mișc mai repede, cu atât plânsul devine mai intens. Parcă încearcă să mă ajungă din urmă, să fie sigur că nu ratează cuibărirea în ochii mei.
Se face în sfârșit dimineață cu adevărat, lucrurile capătă consistență în bătaia răsăritului. Mă-ntorc la mașină, o iau din loc cu viteză, întârzii la birou și mint că am fost blocat în trafic. Îmi șterg fața cu palmele, apoi mă uit din nou într-o oglindă spânzurată pe coridor (ca într-un exercițiu care urmează să devină regulă). Am riduri, am îmbătrânit cu câțiva ani, pielea mi-e pergamentoasă, colțurile exterioare ale ochilor s-au lăsat în jos, ca pe chipul unui clovn trist, căruia-i atârnă o lacrimă pe obraz.
De regulă, ca să pot scrie, trebuie să cobor din prezent pe firul amintirilor și să extrag de acolo ceea ce mi se pare important. Nu întotdeauna ceea ce iese la suprafața conștienței e lucrul care mă interesează cu adevărat; de multe ori, memoria îmi aduce în față un gest, un miros ori un sunet care doar au însoțit evenimentul pe care vreau să-l scot la lumină, iar acesta rămâne pe mai departe opac, ca și cum ar fi păzit de o forță care mă depășește; de aceea, căutarea mea printre camerele minții e întotdeauna un șotron, niciodată nu pot ști ce urmează să se întâmple pe peretele de sticlă al memoriei.
Acum însă, în această descriere a prezentului meu, eu nu mai scriu din exteriorul creierului, sondându-i adâncimile ca un străin care sapă într-un pământ argilos și greu.
Acum scriu din interiorul durerii.
Acum sunt în același timp și loc cu boala mea.
Cabinetul e într-o casă mică. Pentru a ajunge la el, trebuie să străbat un coridor care îmi pare foarte lung, deși are doar vreo 10 metri. Ușa se deschide când mă apropii de ea. Doamna doctor, scundă și vioaie, mereu cu zâmbetul pe buze, îmi arată fotoliul gri în care să mă așez, iar ea își ocupă locul la birou. Pe tot parcursul discuției noastre, în care îmi stăpânesc cu greu lacrimile, se rotește în scaun, ascultându-mă cu o mână dusă la maxilar și cu ochii întredeschiși.
Îmi prescrie mai multe medicamente.
Lamotrigină, sertralină, lorazepam, zolpidem, trazodonă.
Din seara asta încep tratamentul. Doamna doctor îmi spune că el durează cel puțin 6 luni și să nu mă aștept la schimbări miraculoase mai devreme de câteva săptămâni.
O privesc din fotoliu și încerc să ghicesc pe figura ei dacă are încredere că-mi voi reveni sau nu. Diagnosticul e de tulburare depresiv-anxioasă, iar eu nu mă simt deloc mai bine știind că stările mele au o denumire științifică. Am un orgoliu al bolnavului, vreau ca boala mea să nu semene cu a nimănui; eu sunt singurul care o cunoaște, iar medicamentele nu mă vor face bine. Le voi lua ca să demonstrez celorlalți că eu n-o să depășesc niciodată durerea asta, să le arăt tuturor apropiaților că am făcut tot ce era omenește posibil, după care ei să mă abandoneze pe rând, să mă lase în pace să-mi mestec până la capăt pedeapsa. Mă tulbură acest masochism al meu, dar îl simt cât se poate de real. Sunt hotărât să devin prieten cu boala, în loc s-o privesc ca pe un dușman.
Plec cu mâinile în buzunar, aerul e deja rece, stâlpii luminoși îmi lungesc umbra și umbrele.
Ajuns acasă, așez medicamentele pe masă. Mă uit cu neîncredere la ele. Deschid prima cutie și, înainte de a bea pastila, mi se face milă de mine și plâng nervos.
Aeroportul Henri Coandă – București. După ce am aterizat, m-am îndreptat către parcarea exterioară, ca să aștept Bolt-ul comandat cu câteva minute mai devreme. Era 31 mai, următoarea zi aveam lansarea. Trăgeam după mine trollerul și mă gândeam obsedant la faptul că nu am ce căuta acolo.
Am urcat în mașină, m-am bucurat să constat că am dat peste un șofer care nu avea chef de vorbă. Bucureștiul părea strălucitor în goana mașinii. Pe bulevardele largi, pe care alunecam cu viteză, vedeam casele vechi și impunătoare, luminate cu reflectoare fixate în ciment. Apoi au apărut clădirile de birouri, perfect geometrice, înalte și subțiri, cu unele încăperi în care încă era forfotă. Firme colorate, denumiri englezești, oameni agitați, câte-un ambalaj părăsit făcând dansuri haotice pe trotuar, înainte de a se bloca într-un gard viu.
Bucureștiul era, ca de fiecare dată, straniu și intimidant, o combinație de măreție și mizerie.
Ajuns la hotel, am căzut într-un somn adânc, parțial dezbrăcat, cu șosetele în picioare. Nu apucasem nici măcar să-mi despachetez bagajul.
(fragment dintr-un volum aflat în curs de apariție la Editura Humanitas)
