În anul 2002, câteva dintre gimnastele noastre celebre au pozat nud pentru o revistă japoneză. În presa din România, dezbateri aprinse. Că să dea medaliile și banii înapoi, că ne-au făcut de râs, că au defăimat țara, steagul și gaura din el. Chestii tari, oameni cu principii.
Marius Tucă, realizatorul emisiunii cu ingeniosul nume Marius Tucă Show, foarte prizată în epocă, îl sună în direct, în plin scandal, pe soțul unei foste gimnaste. Și, dând glas bărbatului român de pretutindeni și de oricând, care știe cine-i șefu-n casă, îl întreabă pe bietul om: „I-ați dat acordul nevestei pentru a face aceste fotografii?” Cu sensul ascuns, dar nerostit: sau s-a decis ea așa, singură, de capul ei, ca și cum n-ar fi sub autoritatea soțului?
Au trecut 23 de ani și, între timp, dl Tucă s-a convertit la poezie. Și nu oricum, ci cu niște volume în care dovedește nu doar un talent stilistic amețitor, ci și o înțelegere superioară a femeii, văzută acum ca o extensie a masculului care își ține mereu eul într-însa: „Se apropie miezul unei nopți de vară/ Și strugurii sunt copți de prin amurguri,/ Eul meu e prin tine de cu seară/ Culege roua ființei tale, culege de lumină muguri.” (Muguri de lumină). Femeia, în accepțiunea poetului, trebuie să aibă dimensiuni standard, o „înălțime firească”, să intre într-un calapod al normalității instituite de bărbat, ca să devină perfect compatibilă cu eventualul partener de viață: „M-ai cucerit[…]/ Cu zâmbetul tău atât de fin/ Cu înălțimea ta firească.” (M-ai cucerit). Toate simțurile sunt investite în această nouă îndrăgostire, în această experiență multi-senzorială care depășește cu grație limitele lumii materiale. Logica, în schimb, pare mutilată, câtă vreme poetul declară că simte niște lucruri fantastice în ciuda unui coronavirus care îl obsedează și-l consumă. Cu alte cuvinte, în lipsa bolii, capacitățile dumnealui de a simți plenar iubirea ar fi atrofiate. Poetul știe ce gust are cometa, ce gust are o primăvară niciodată contemporană, mai ales când ea se manifestă într-o perioadă a pandemiei: „Gustul tău de cometă/ Mă străbate ca pe o galaxie necunoscută,/ Sărutul tău are gustul/ Unei primăveri amânate la nesfârșit/ În ciuda coronavirusurilor.” (Dragoste în vremea pandemiei)
Nici tehnologiile nu scapă asaltului erotic al poetului. Versurile sunt scurte, intense, având muzicalitatea unui motor înfundat și cadența unui bătător de covoare. Amorul tandru circulă ca un gaz, iar iPadul tremură sub genunchii iubitei: „Îmi place noua ta poză de profil/ Are un „ce” aparte și ceva stil […] Lumea te știe de acum după look/ Ești Venus din Facebook/ […] Și ce-ți mai place amorul tandru,/ Risipindu-l ca un gaz fin prin rețea/ […] Și-ți tremură genunchii cu tot cu iPad/ Iar eu, ca și-atunci, încă mai cred/ Că toate întrebările lumii se risipesc./ Spunându-ți atât de simpli «te iubesc».” (Dă-mi un share). Tot despre Facebook e vorba și în următoarea poezie, în care reproșurile sunt tandre și ironice, poetul dorindu-și ca femeia lui să-și păstreze puritatea în acest univers vulgar și mărunt: „Ai fost dată afară de pe Facebook/ Și nu pentru că ai fi făcut amor/ În văzul rețelelor și-al tuturor,/ Ci pentru că postai numai pisoi/ Nimic despre iubirea dintre noi/ Și nicio poză-n sânii goi […]/ Ai fost dată afară de pe Facebook,/ Aici nu rezistă decât cei cu sfârc și muc/ Excepții fac uneori o pițipoancă, un eunuc” (Ai fost dată afară de pe Facebook).
În ciuda admirației pe care o exhibă la adresa eternului feminin, natura sălbatică a poetului-alfa iese la suprafață când nu te aștepți. Chiar în timpul unei acuplări bucale, în care limbile se zbat inconștiente între dinții periculoși ai celuilalt, poetul își părăsește iubita, abandonând-o fără drept de apel: „Ce-mi place/ exercițiul acesta de dicție,/ tu spunându-mi/ «te iubesc»/ cu limba ta/ între dinții mei/ și eu cu limba mea/ între dinții tăi/ spunându-ți adio.” (Dicție)
Nu doar mesajul poetic e amețitor în acest volum, ci și felul în care poetul „bolduiește” unele cuvinte care i se par esențiale în înțelegerea mesajului liric. E un fel de subtitrare pentru cei mai prostuți, care nu pătrund eficient mesajele adânci ale autorului. După ce a cucerit lumea o dată, din scaunul emisiunii amintite, acum – grație femeii –, poetul reușește să redevină regele nenumit al universului: „Cu tine în gând/ Am curaj/ Să mai cuceresc lumea/ Încă o dată.” (Curaj). Sinestezic și nedumerit în ceea ce privește rolul metaforei, autorul se prăbușește în câteva nenorociri stilistice, o beție de cuvinte care îl amețește pe bietul cititor și-l face să fugă de poezie: „Astăzi miroase a depărtare,/ Orizonturile sunt frânte de lumina vântului.” (Miroase a depărtare)
În rarele momente în care vrea să fie ludic, poetul recurge stângaci la niște clișee livrești, ca și cum ar face cu ochiul unui lector mai puțin atent: „Vând/ Tinerețe fără bătrânețe/ Și viață fără de moarte./ Rog seriozitate.” (Mica publicitate). Deși generos din fire, bărbatul-poet se simte exploatat și abuzat. E atât de bun la suflet (prost de bun), încât lumea haină profită de el în permanență. Inima poetului e un carusel încălecat fără milă de contemporanii lui, iar el se lasă folosit doar dintr-un preaplin al bunătății lui: „Inima mea e o tiribombă/ Se dau toți în ea.” (Tiribombă)
Apodictic și sentențios, poetul ne spune că „Luciditatea asta ne omoară cu zile până la urmă.” (E miercuri, octombrie…). Citindu-i acest volum, mi-am dat seama că norocul dumnealui e că, din punctul de vedere al autoevaluării talentului poetic, el nu o are. E salvat. Măcar el, pentru că noi vom rămâne pe mai departe marcați de poeziile dlui Tucă.
