În plină vară toridă, cu temperaturi care trec frecvent de 32 de grade, a sosit la Oradea, de la Chișinău, trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” cu un spectacol al cărui titlu îți aduce un dublu frison: unul legat de gerul siberian la propriu, iar cel de-al doilea, de groaza ce continuă să ne bântuie ca un coșmar: cuvântul ce trimite la suferințele din sinistrul Gulag sovietic, despre care, din fericire, noi, românii, aflaserăm doar din lecturi. Să-i amintim în treacăt măcar pe celebrii Alexandr Soljenițîn cu Arhipelagul Gulag, Pavilionul canceroșilor, O zi din viața lui Ivan Denisovici, pe Anița Culda cu Douăzeci de ani în Siberia sau pe Larisa Turea cu Cartea foametei. În paranteză fie spus, Larisa e și secretara literară exemplară a teatrului, cu contribuția specifică profesiei la acest spectacol.
Obsedat de mulțimea de documente apărute timid în anii din urmă, din arhive personale, mai ales, legate de cele trei deportări masive din „Basarabia căzută în mâna rușilor” (din 1941, ’49, ’51), regizorul Petru Hadârcă (totodată director al Teatrului Național Mihai Eminescu” din Chișinău) a strâns, a citit și a organizat livresc, dar, mai ales artistic, miile de pagini la care a avut acces. A creat acest scenariu împreună cu talentata lui soție, jurnalista Mariana Onceanu, după memoriile a două basarabence pe care îndrăznesc să le numesc eroine, Ecaterina Chele și Margareta Cemârtan-Spânu, și ale lui Ion Moraru. Petru Hadârcă semnează regia cu priceperea profesionistului, dar, mai ales, cu emoția celui care s-a născut și a crescut pe acele meleaguri, dar, copil fiind, n-a bănuit – n-avea cum – prin ce imensă tragedie a trecut țara ocupată de ruși. Să adaug că, în acești ani, el împreună cu Ion Caramitru au semnat nu puține spectacole transmise pe postul Radio România Cultural, toate legate de destinul basarabenilor în anii în care puterea sovietică a guvernat țara.
Spectacolul Dosarele Siberiei, semnat de el (cu colaborarea scenografei Irina Gurin, a coregrafei Irina Slobodeaniuc, a momentelor cu totul speciale datorate lui Ian Onică – proiecții video, a celui care a gândit scenele de luptă, Oleg Mardari), este, declarat, unul memorialistic, un memento atât de necesar în acest timp în care Putin, atacând mișelește Ucraina vecină, numește războiul „operațiune specială”.
Spectacolul (a cărui premieră nu întâmplător a avut loc exact pe 7 iulie 2019) a cutreierat Europa trecând de impresionanta cifră de 150 de reprezentații. Peste tot a fost primit cu emoție și îndelungi aplauze. N-au fost puțini tineri și chiar mai puțin tineri cărora acest spectacol le-a „luminat” zone neștiute, complet negre din istoria tragică a basarabenilor.
Ar fi greșit să judecăm acest magistral spectacol doar din unghi strict artistic, deși totul a fost impecabil: derularea faptelor, narativul, povestea, dinamica acțiunii, dirijarea echilibrată a emoției, pauzele scenice în care un cântec ca un delir cosmic străpungea liniștea sălii amuțite. E ca un clopot, ca un ceas cu bombă… Atenție, strigă el, pericolul n-a trecut, Răul pândește, e foarte aproape. Iată cum spectacolul ne duce într-un univers în care liniștea, pacea și bucuria de a trăi, fie și în condiții grele, sunt brusc și agresiv lovite în plină vară de năvălitorii ruși, cu tot arsenalul cunoscut: vodcă în valuri, mitocănie, turnătorii, violuri, pungășii, hoții, vulgaritate cât încape, urmate de scene de o cruzime incredibilă, bătăi, crime. Să joci personaje odioase, să aduci pe scenă duritatea și râsul rău, periculos, dușmănos, sarcastic al milițianului bădăran, al comandantului asasin, al rusului cotropitor și arogant se mai poate oare numi interpretare?? Să fii țăranul bătrân sau bunica, mama, fiica, nevasta cu zâmbetul îngăduitor, nedumerit al oamenilor înmărmuriți de ce li se întâmplă se presupune că joci?? Nu, strigi din toți rărunchii, aici nu e spectacol, aici e viața de coșmar pe care odată, nu foarte demult, au trăit-o semenii noștri, frații noștri. Obosit de ce vezi, neputincios, închizi atunci ochii, făcând loc metaforei care transfigurează totul, acoperind… cerul scenic cu aripi de înger. Asta datorită Dianei Decuseară, fantomatica femeie ce bântuie scena, cântând cu glasul privighetoarei: Măi, puiuț de rândunea…
Poveștile basarabenilor duși în Siberia de către cei care le promiseseră o viață bună în comunismul sovietic, demagogic și mereu o capcană pentru oameni, un șir nesfârșit de minciuni și promisiuni ni se înfățișează aparent ca niște amintiri, de fapt sunt răni sângerânde, imposibil de vindecat. Cum să uite ei oare frigul, foamea, torturile, batjocura, bătăile, chinurile la care au fost supuși, acolo, în tundra rece, în care nici măcar rădăcini nu mai găseau, în Siberia, unde au murit chinuiți de foame, boli și mizerie familii întregi? Luați pe sus cu miile de la casele lor, înghesuiți în vagoane, ca animalele, aruncați pur și simplu pe câmpurile înghețate siberiene și lăsați să moară. Nu un an, nu doi, ci douăzeci, dacă aveau norocul să reziste.
Cu o emoție excelent gradată, Petru Hadârcă ne duce în această lume terifiantă, cu o trupă extraordinară, al cărei devotament și talent te copleșesc. Totul, dincolo de interpretarea pe care, cum vedeți, o înlocuiesc cu trăire luminile, mișcarea, a contribuit la nașterea acestei bijuterii artistice cu valoare imensă de document autentic.
Nu dăm note, consemnăm aici numele tuturor actorilor, cu o reverență: Olga Triboi, Draga Dumitrița Drumi, Tinka Mardari, Dan Melnic, Diana Decuseară, Ninela Caranfil, Nicolae Darie, Alexandru Leancă, Angela Ciobanu, Ana Tkacenko, Doriana Zubcu Mărginean, Tatiana Lazăr, Petru Oistric, Ion Mocanu, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca, Valentin Zorilă, Iurie Focșa, Mihai Zubcu, Iana Onică, urmați de Igor Babiac, Nicu Ciumașu, Rusanda Radvan, Corina Rotaru, Petru Mărginean, Bianca Onică.
Sala superbă a Teatrului „Regina Maria” (pe care au admirat-o actorii basarabeni) a fost, în seara aceea, electrizată (o oră și trei sferturi nu s-a auzit niciun murmur în sală), ca la sfârșit să se ridice toată lumea în picioare și să aplaude zece minute în șir… Plutea peste noi un sentiment de solidaritate și stimă, cum rar am mai văzut. Nu milă, ci revoltă.
Cineva a spus după spectacol că îl admiră pe artistul Petru Hadârcă, dar, mai ales, pe cetățeanul basarabean care a avut curajul, într-o țară cu destui nostalgici ruși și cu ei în coastă, să vorbească așa deschis, fără nicio perdea, despre ororile comise de sovietici în Basarabia. Subscriu fără rezerve.
Remarc și frumosul motto al spectacolului din caietul-program: „Cu acest spectacol aprindem o lumânare în amintirea celor uciși, mutilați, chinuiți și umiliți de regimul comunist în Gulagul sovietic.”
