Am fost prezentă când s-a lansat Smochina, antologie de proză scurtă queer, apărută anul acesta la Dezarticulat Books și coordonată de Adi Schiop și Denisa Ștefan, care, după cum au spus ei, au făcut fifty-fifty, așa că fiecare a citit, selectat și redactat texte care le-au mers la suflet, ca să zic așa. Dialogul cu scriitorii a fost moderat de poeta Alina Purcaru, iar în deschidere a vorbit Vlad Viski (coordonatorului proiectului Triumf Amiria – o inițiativă culturală a Asociației MozaiQ LGBT) pentru a oferi publicului o imagine cât mai completă asupra întregului demers.
În antologie avem opt autori, ale căror proze reflectă diferite tipuri de queer și, în subsidiar, gusturile și intuiția artistică a celor doi coordonatori.
Coordonatorii au spus că au lucrat separat. Din câte am observat, Adi a preferat prozele mai solide, care nu se dărâmă la cutremur, cu aer autoficțional, iar Denisa a înclinat mai mult spre experiment literar, avangardă, metamodernism, lăsând mână liberă autorilor care insistă pe inovație formală și stilistică, alterarea formatelor narative tradiționale, fragmentarism, naratori neconvenționali, integrarea experiențelor multisenzoriale, ambiguitatea, hibriditatea. Per ansamblu, nu doar diversitatea e punctul forte al cărții, ci și firul roșu care le leagă, anume modul în care persoanele queer își configurează o identitate. De aceea, toate textele spun ceva despre intimitatea umană more or less lgbt/queer, despre sinele nedezvăluit, despre inadecvare, alienare, căutare, uneori umilință, alteori resemnare melancolică. Direct sau indirect. Adi scrie pe coperta 4 că „o parte semnificativă din autori refuză tentația confesiunii autobiografice, preferând să exploreze identitatea queer prin mecanismele ficțiunii, ca pe un spațiu posibil, mai degrabă decât ca pe o arhivă personală”. Acel spațiu posibil e vast, în sensul că avem de la proze realiste până la texte de avangardă. Cele realiste (și, hai să zicem, mai clasice) sunt semnate de Adrian Duță, Ioana Săndulescu, Roxana David și Gabriel Sandu.
Mă duc cu gândul la Plastic în carne (2022), antologia precedentă coordonată de Adi Schiop în cadrul aceluiași proiect Triumf Amiria (cu texte rezultate în urma atelierului de scriere creativă, ținut tot de el), antologie despre care am scris pentru revista Familia. Volumul respectiv, nepus la vânzare din păcate, conține un studiu critico-istoric solid despre literatura română cu tematică lgbt, semnat de Schiop, pe care sper să-l republice, că face toți banii. Prozele de acolo (care constituie o parte semnificativă din volum, alături de poezie și un text dramatic) abordau mai agresiv problematica lgbt și cumva mai țintit, fără diluări tematice. Nu știu dacă era mai bine sau nu, dar asta clar reflectă o schimbare de paradigmă, un update. Denisa scrie așa: „Queer-ul este omniprezent; a fi în viață și a-ți trăi viața înseamnă să fii queer”. Ca o paranteză, observ că jumătate dintre autorii incluși în antologie optează pentru chei simbolice, registre onirico-suprarealiste, parabolice (Răzvan Andrei, Cosmina Price, Luna Sferdianu, Ala Cucu). Încă ceva, tot în raport cu Plastic în carne, unde genul acesta de texte erau rara avis, atacând mai direct și mai realist (și cu mai mult sex) zona lgbt, Smochina e mai soft, ocolește cumva directețea primei serii de texte, dar compensează pe zona artistic-experimentală.
Smochina e un spațiu al diversității de perspective și stiluri, un îndemn la reflecție asupra felului în care se construiește și se afirmă identitatea queer în scrisul românesc contemporan.
Așadar…
Adrian Duță vine cu o proză care-ți taie răsuflarea sau te face verde de invidie, depinde de la caz la caz. Așa joacă băieții cool leapșa e un text trist și excelent scris despre apropierea dintre doi băieți de liceu, unul care-și asumă orientarea gay, iar celălalt, nu. Duță alternează registrul narativ cu un lirism de regulă perdant pentru proză, dar absolut fermecător în cazul de față. Povestea celor doi are un final răvășitor, care m-a urmărit multă vreme, pentru că concentrează nu numai confuzia identitară, dar și raportarea la heteronormativitate și la „rușinea” de a recunoaște cine și cum ești de fapt.
Roxana David, prezentă și în antologia Plastic în carne, scrie Fata cu păr roz-pudrat, o povestire care urmărește două relații în paralel, fără să piardă frâiele: una e relația dintre două fete, Angi și Iza, distrusă de fratele Izei, care le descoperă făcând sex și o pârăște pe Iza părinților și alta între Iza și acest frate pe care-l redescoperă peste niște ani, chiar la nunta lui Angi. Textul abundă în detalii despre orice și oricine, câștigând în complexitate sociologică. Autoarea lovește puternic în ipocrizie și ridicol (mai ales în secvențele cu spectacolul nunții). Relația dintre Iza și fratele ei e foarte vie, Iza nu poate să-i ierte trădarea care a dus la plecarea ei de acasă și la ruperea legăturilor cu toată familia. La nuntă însă, fratele arată empatie și pare că își regretă faptele, își însoțește sora și are grijă de ea, devine chiar confesor. Iza reușește să-l privească altfel, ceea ce-i ridică și ei moralul. Sentimentul de a fi înțeles, acceptat și ascultat reconfigurează relația dintre frați.
Pe Gabriel Sandu m-am bucurat să-l regăsesc și în Smochina, pentru că proza Silviu, din Plastic în carne, a fost preferata mea. Revine cu all that we lost, o proză fragmentată, ca un început de roman, în care sunt relatate, dinamic și cu puțin cinism (poate trece drept umor), câteva experiențe ale formării naratorului, care au legătură more or less cu niște abuzuri ale unor adulți bine intenționați: bunica habotnică îl forțează (pe copil) s-o ia pe calea pocăinței, amenințându-l cu iadul, o directoare îi condiționează un transfer școlar de o partidă de sex oral. Pe de altă parte, textul dezvoltă relația de prietenie dintre narator (artist vocal de profesie) și un heterosexual pus pe bullying amical (Cosmin), al cărui machism se topește într-un club berlinez, sub influența atmosferei și a pastilelor. Gabriel Sandu duce bine firul narativ, fără să se piardă în digresiuni sau exces de detalii.
În Teoria probabilității, naratoarea Ioanei Săndulescu observă și participă (voit sau nu) la viața-ca-o-sumă-de-constructe-sociale-și-experiențe pe care încearcă să le raționalizeze/să le înțeleagă, dar fără rezultat, pentru că instrumentele sunt (mereu) incomplete, insuficiente, reducționiste, mai ales în spațiul londonez multicultural, unde se află naratoarea, venită la studii. Ea trebuie să aleagă (și e presată de faptul că n-are voie să rateze) cursurile la care să se ducă, cercurile pe care să le frecventeze, oamenii de care să se apropie, dar fără să se lase în voia instinctelor sau a intuiției. Hiperconștientă și angoasată, dar nu fricoasă, ar vrea să știe în ce direcție s-o apuce sau mai degrabă care e direcția corectă și face un fel de damage control continuu. Din seria de nimicuri cotidiene care ne compun viețile, Ioana vrea să scoată un sens, iar preocuparea asta a ei conduce toată narațiunea, dându-i implicit un sens acesteia, chiar dacă nu și vieții în sine.
Ala Cucu se prezintă cu două texte. Unul dintre ele (Plaga Bloody Plaga) e un dark-rave-experimental-party făcut din cuvinte, un exercițiu de virtuozitate stilistică în note postapocaliptice à la Hieronymus Bosch meeting Goya. Plaga și Glas poartă diferite măști narative și performează într-un spațiu sefeizat/oniric care reface istoria lumii, slalomând printr-un hățis lingvistico-sonor destul de obscur. Se simt influențe din Bosch și Goya, rave și tehno industrial. E acolo o imagerie fantastică și halucinantă, cu elemente bizaro-grotești din subconștientul colectiv și demonizări simbolice, bonus atacuri subtile la moravuri. Vibe-ul vizual din rave e susținut de efecte stroboscopice, deformări, lumi delirante, care dau o dimensiune psihonautică, alături de decoruri inspirate din tripuri halucinogene, simboluri oculte, hibrizi, control, pedeapsă și delir erotic ca în teatrul industrial marca Rammstein.
Cosmina Price a optat pentru o formulă de jurnal poetic cu micronarațiuni și parabole, cum ar fi relatarea polenizării smochinelor sau povestea speciei blobfish, pește care, scos din mediul lui, arată „ca o masă mucilaginoasă tristă”, adică altfel decât în mod normal. Btw, sunt doar 420 rămași în întreaga lume. Vocea care se confesează în textul Fericiți cei pierduți în mulțime e una timidă, de liceancă, mereu stingheră, căutându-și locul într-o lume deja croită să respingă marginalii/excepțiile.
Luna Sferdianu semnează trei texte încadrabile tot în sfera jurnalului poetico-reflexiv despre corporalitate, ecrane, social-media și încapsulări postumane în online, ultraexpunere și distorsionare/reconfigurare a realului prin virtual și viceversa. Fragmentarismul identitar apare amplificat și de raportarea la constructele livrate de mediul virtual.
Răzvan Andrei face din ficțiune o zeitate și îi construiește un templu. Vine cu un text curajos, weird și foarte original, așa cum ne-a obișnuit din poezie. Proza Is the Rectum a Grave? deschide antologia cu o scenă explicită de sex, după care virează spre o alegorie inteligentă care combină erotismul, duritatea, tragismul și critica socială. O paranteză narativă în care personajele-concept se luptă să ajungă la „împlinire”, să se transforme, să-și găsească „menirea”, conform tradiției (religioase?). Textul, foarte atent lucrat, este, în substraturile lui, o critică mascată la homofobie și la stigmatizarea corporalității queer.
All in all, Smochina e un spațiu al diversității de perspective și stiluri, un îndemn la reflecție asupra felului în care se construiește și se afirmă identitatea queer în scrisul românesc contemporan. Volumul mai spune și că literatura e un teren viu, fluid, liber de constrângerile și de validările heteronormative sau de convențiile literare arhicunoscute.
