Al treilea Maiorescu

Nu vreau să mai repet aici vorbele rele spuse în altă parte despre această specie calificată tradițional drept „biografii romanțate” și în care unor meseriași într-ale scrisului li se cere să facă niște oameni – pe cît posibil mai interesanți – din niște scriitori (ori alte feluri de artiști). La urma urmei, păcatele speciei nu trebuie să fie neapărat și ale individului (dacă e posibil), iar Adrian Jicu (al cărui păcat venial e că scrie minunat tot ce scrie) se străduiește în Maiorescu. Confesiunile unui stoic (Polirom, 2025) să profite doar de ale sale și să propună un Maiorescu nu chiar inedit, dar bănuit, deși nu și cunoscut. Ar fi al treilea Maiorescu care defilează prin cultura noastră (în realitate, al patrulea, dar „reacționarul” și „cosmopolitul” din anii ’50 mi s-a părut o ipostază prea urîtă pentru a nu o evita): după managerul instituțiilor culturale și fondatorul principiilor raționale pe care acestea și statul ar trebui să se sprijine a urmat, în prima jumătate a secolului al XX-lea și-n ultima lui treime, viața de simbol și reper. Din cînd în cînd, pînă nu demult (mai precis, pînă la moartea lui Nicolae Manolescu), se auzea mereu un slogan de luptă literară care era un adevărat program: „Înapoi la Maiorescu!” Adică la raționalitate, bun-simț, judecăți „în marginile adevărului” și la disocierea valorilor. Acum, după apariția manifestului Pentru o nouă cultură critică românească, nu crez să mai cuteze cineva să pretindă o asemenea repliere. Am ajuns, presupun, cu acest manifest, la capătul maiorescianismului și – pentru că întotdeauna mai e o soluție – la ridicarea lui Maiorescu la rang de personaj, după ce a fost detronat din pontificat. Nu e Adrian Jicu singurul care operează în folosul acestei înălțări: la ea lucrează, într-un roman care va putea fi transportat doar cu căruța, și poetul Dumitru Păcurar, în romanul căruia (de va fi vreodată gata) Maiorescu e printre protagoniști (dar nu principalul). Jicu, în schimb, îl lasă să vorbească singur, într-o convenție de confesiune atît de „sinceră” și de fără milă, încît pare curat tupeu confesiv în care Maiorescu se laudă cu tot ce a ascuns și n-a vrut să se vadă. Cum deja se știe de la savanți (dar și de la săriți de pe fix), timpul nu e linear, așa că popa chemat la spovadă e chiar Jicu (care, firește, s-a dus cu utilajele de azi și a înregistrat toată spovedania pe telefon, spre a o da în public, cum se obișnuiește). Nebănuind asemenea tertip, Maiorescu vorbește despre sine fără să ascundă nimic (nu cum făcuse în Însemnările zilnice, care, fiind un fel de jurnal, procedează ca toate jurnalele și-l scoate pe Maiorescu drept cel mai viteaz și mai drept dintre traci, cum sînt, axiomatic, toți eroii de jurnale). Pare că acum, după moarte, vrea să dărîme și să dezmintă tot ceea ce s-a străduit toată viața să construiască și să impună ca imagine publică. Nici vorbă de omul senin, imperturbabil, de pe soclu; din contră, un instinctual, ba chiar un faun consacrat.

Ca să-l facă om – din sacerdotul care era –, Jicu stăruie pe viața intimă, nu pe cea publică (în care parte, deși un învingător în toate bătăliile, Maiorescu e pe cale să dezvolte un complex de persecuție, văzîndu-se mereu năpădit de dușmani). Și așa și termină, ca un învins ce recită din Eclesiastul și Balzac: „Iluzii pierdute, părinte… Iată semnul timpului în care trăim și definiția propriei vieți, care mi-a alunecat, nu știu cum, printre degete…” (p. 228) Concluziile pe care le trage, după ce face pomelnicul realizărilor, sînt dedicate toate zădărniciei, golului interior: „În aparență, am trăit cît zece. În realitate, simt un gol, un gol care se tot lărgește” (p. 226). E „contradiția” vieții lui Maiorescu, nu neapărat a lui. Dar nu doar pe „contradicția lui Maiorescu” se bizuie Jicu, ci pe suma contradicțiilor din viața și temperamentul lui. Personajul lui Jicu e unul care se construiește cu îndîrjire și care vrea la modul paroxistic să-și transforme complexele de inferioritate într-unul – sintetic – de superioritate: în plan cultural, social, economic și – nu în ultimul rînd, ci chiar în primul – erotic. Mai picante sînt, firește, peripețiile din planul de la urmă, unde Maiorescu nici nu putea transgresa condițiile – să zic așa – naturale. Victoriile din planul cultural și social, pe treptele cărora urcă sistematic, vin în urma calităților și eforturilor, dar cele din planul erotic vin mai degrabă în urma defectelor, ca pariu demonic. Fizic n-arată seducător, calitățile sportive îi lipsesc atît de eclatant încît e exclus și din jocurile colegilor de școală și se simte de mic marginalizat, chiar și unde criteriul social nu funcționează neapărat pentru discriminare (nu mai amintesc de pata de pe frunte, pe care și Jicu o ignoră, dar care i-a adus multe necazuri). Temperamental însă Maiorescu e un priapic și devine (la Jicu cel puțin) un satir nesătul: „n-am scăpat niciodată de pofta împreunării” (p. 89). Se și fudulește, ca un adevărat miles gloriosus,cu aventurile și iubirile lui, neascunzînd că avea bune relații pe la bordeluri și că devenise un bărbat rîvnit, la care damele se înghesuiau. Iubirile lui se sting însă repede și și cît au durat par mai degrabă din categoria „iubirilor-vanitate”, după clasificarea lui Stendhal. Partea de frustrări din viața lui – de la cele familiale la cele sociale – e consistent desfășurată de Jicu, tocmai spre a pune și mai clar în evidență platforma dezolantă de pe care pornește ascensiunea. Raționalistul din public era, acasă, un simțualist cam fără prejudecăți și repede profitor, așa că-i și face plăcere să-și reparcurgă la pas toate aventurile și mezaventurile, gata să umple cu ele toată cartea. Abia la pagina 131 își ia seama și se oprește: „Destul despre femei!”

Programul de parvenire și ambiția de a-l împlini îl arată mai degrabă orgolios decît vanitos (în sensul că nu se mulțumește cu laude fără merit). Jicu îl propune ca pe un stoic, dar știu eu dacă specialiștii în caractere vor fi de acord să treacă printre stoici un om a cărui pizmă ținea ani de zile, ca și cum ar fi fost pusă la frigider, și care izbucnea, oricît de tîrziu, în răzbunări obținute cam ilegal, dacă nu de-a dreptul necinstit. Polemicile pe care le-a tranșat în favoarea sa, în replici date peste ani, se bizuie nu atît pe argumente de idee, cît pe evidențierea unor erori gramaticale și pe eliminarea adevăratei probleme, care „nu e în chestie” (dar era – și-n polemicile cu Gherea, și-n cele cu cei de la Revista Contimporană,o ranchiună sublimată sînt toate aceste polemici). Dar odată cîștigate marile bătălii – între care decisivă a fost cea pentru scrierea fonetică (și cea pentru principiile de drept nu mai puțin), nu pentru cea etimologică –, autoritatea lui nu mai avea cum fi contestată (deși presupun că ne-am fi descurcat și noi cu scrierea etimologică; cum s-au descurcat francezii, noi de ce nu?! Ca să nu mai spun că azi engleza o scrie mai toată lumea și acolo fonetismul e totală vraiște…). În probleme publice, chiar a fost un raționalist.

Știind bine că „ești judecat după aparențe, fiindcă doar asta face impresie” (p. 11), Maiorescu s-a ascuns într-o statuie pe care, acum, cu ajutorul lui Jicu, o dă în vileag. Manualul care pretindea „rezervă, discrețiune, cumpătare, în genere negațiune și în rezumat abnegațiune” (p. 19) e lăsat deoparte și Maiorescu iese fără nici o perdea la iveală (nici măcar bănuielile de incest nu le scoate din ambiguitate, nici baremi cînd are prilejul, pe la p. 59). Relațiile lui cu masoneria și cu junimiștii – Eminescu, Creangă, Alecsandri în mod aparte – reprezintă, inevitabil, piese din portret. Biografia, mai degrabă romanescă decît romanțată, scoate la vedere un om care, după ce-a „îndurat umilință după umilință” (p. 99), se răzbună pe viață printr-un șir de triumfuri care se dovedesc, de fapt, o simplă epifanie a zădărniciei. Acolo îl duce Jicu, după ce l-a lăsat să se umfle în pene cît a putut, confesiunea dînd adesea în auto-adulare. Prelatul culturii naționale a făcut loc unui om de mari ambiții și cu mari înfruntări de sine, unul la care refulările au fost mai dramatice chiar și decît spectaculoasele sale defulări. În fine, cu ajutorul lui Jicu, Maiorescu s-a dat jos de pe soclu.