Trei răspunsuri despre romanul „Dezrădăcinații” de la autorul lui, Cătălin Ceaușoglu

1. Cum s-a conturat ideea romanului Dezrădăcinații?

Cred că în timp, din diferite experiențe, adunăm o mulțime de informații, ca niște fire aparent insignifiante și neconectate. La un moment dat, într-un climat prielnic, ele se pot conecta și da naștere la ceea ce noi numim „idee”. Sunt câteva pe care le-aș pune la baza poveștii din Dezrădăcinații.

Unul dintre fire, sau mai degrabă un ghem întreg, ar fi copilăria mea petrecută la Govora, în anii ‘70 – începutul anilor ‘80. Sunt născut în 1973. Despre Govora trebuie să știți că este un orășel stațiune, inventat pe la sfârșitul secolului al 19-lea și ridicat de la zero în mijlocul pădurii după desenele unor arhitecți francezi. Era moda stațiunilor balneoclimaterice. Govora de azi nu diferă cine știe ce de cea în care am crescut. Totuși, unele clădiri simbol s-au degradat, depășind probabil stadiul în care ar mai putea fi recuperate. Unele sunt recuperate de pădure. Orice casă de aici se află la o aruncătură de băț de pădure. Școala la care am mers era literalmente în mijlocul pădurii. Pădurea este nemesisul Govorei. În ciuda atitudinii urbane, orașul n-a reușit vreodată să scape de ea.

După cum n-a scăpat nici parenting-ul de pe vremea aceea, care presupunea că după ore, între mese, eram afară, liberi. După cum vă puteți închipui, o mare parte din această libertate ne-o petreceam în pădure. Cu toate acestea, îmi amintesc că ne era teamă să pătrundem prea adânc în interiorul ei. Tot parenting-ului vremii i se datora probabil și această teamă, pentru că părinții, sau, în cazul meu, bunicii, inventau tot felul de povești înfricoșătoare ca să ne țină departe de ea. Una dintre ele era despre un băiețel care s-a speriat de un bărbat cu probleme psihice și s-a ascuns în pădure, unde s-a rătăcit. A fost găsit până la urmă, dar abia după ce a petrecut acolo o noapte, de unul singur. Vă imaginați, un copil de câțiva anișori. Pentru mine, a fi singur noaptea în pădure încă e o frică majoră. În orice caz, povestea asta împușca doi iepuri dintr-un foc, anume să ne țină departe atât de pădure, cât și de nebuni, sau străini. O alta ar fi legenda Lacului ielelor, pe care o găsiți în carte, într-o formă mai mult sau mai puțin apropiată de cea originală. Așa cum le stă bine poveștilor.

Părinții mei au încă un apartament în Govora, iar eu merg acolo destul de des. Într-o dimineață de vară eram acolo, când am fost trezit din somn de niște strigăte venite de jos, din stradă. Apartamentul e la etajul al treilea. O femeie striga „Anaaaaa, Damian”. A făcut asta la fiecare 15-20 de secunde, dar pe un ton ciudat — egal, fără semne de enervare sau panică, timp de vreun sfert de oră. Nu așa strigi pe cineva în mod normal. „Anaaaaa, Damian”. Eu încercam să mai dorm și nu m-am ridicat să mă uit ce se întâmplă, dar mi-am imaginat o poveste. Cum își striga copiii care se pierduseră, și așa mai departe. Cam ca la începutul cărții.

Alt fir ar duce la un roman cult, de care eu rar mă despart. Detectivii sălbatici, al lui Bolaño. De când l-am citit prima oară mi-a plăcut enorm structura, în special turnura celui de-al doilea volum, ca un 1001 de nopți modern. Modul acela de a spune o poveste m-a urmărit.

Iar climatul prielnic despre care vorbeam la început s-a ivit pe la începutul verii lui 2021. Participam la un curs de scenaristică, al Ceciliei Ștefănescu, iar Cecilia ne-a cerut o temă pentru un scenariu pe care ar fi urmat să-l scriem pe perioada cursului. Mi-a venit atunci ideea unui policier, despre dispariția unei fete de gimnaziu, în Govora anilor ’80. Parcă și vedeam unele scene. Dar, ca începător, nu m-am simțit în stare s-o dezvolt ca scenariu și am „pus-o deoparte” pentru un roman. Deși nici romane nu mai scrisesem, găseam acest mediu mai accesibil. Vorba vine am „pus-o deoparte”, pentru că m-am apucat chiar atunci de scris.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Prima parte a mers destul de repede, pentru standardele mele. Când spun prima parte mă refer la primele aproximativ 100 de pagini, iar când spun standardele mele mă refer la procesul meu de a scrie, care presupune multe finisaje și întoarceri. „Primul” meu draft nu e de obicei foarte departe de versiunea finală. Apoi a început să se piardă momentul, adrenalina noului început, nu știam prea bine unde merg, au început căutările, iar, când am găsit drumul, au apărut și îndoielile. Părăsisem deja drumul bătătorit al romanului polițist și, apropiindu-mă de structura Detectivilor sălbatici, mă depărtam de regulile storytelling-ului, așa cum le citisem prin diverse locuri. Evident, faptul că lui Bolaño îi ieșise nu mă încălzea prea tare. Dar i-am dat înainte. Uneori mă opream și citeam câte o bucată mai consistentă și îmi plăcea, și de acolo îmi luam câte un boost de energie. Vedeam că personajele funcționează și mă trag după ele în locuri unde chiar nu plănuiam să ajung. Alteori mă dădeam un pas în spate și realizam că m-am îndepărtat de la plotul polițist fără să știu neapărat direcția și mi se strângea stomacul de anxietate. Dar, în general, am avut încredere că toate se vor lămuri, vor veni și ideile, și rezolvările. Multă vreme titlul de lucru a fost Lacul ielelor, unul potrivit unui roman polițist. De la un punct încolo mi-a fost clar că nu mai funcționează și am început să caut altceva. Cred că ideea cu Dezrădăcinații mi-a venit într-o seară, uitându-mă la TV. Urmăream Chefi la cuțite, iar acolo mulți concurenți sunt din diaspora, oameni puternici și curajoși, trecuți prin greutăți. Dezrădăcinați. Mi-am dat seama că personajele mele, cele care împing povestea mai departe, sunt și ele la fel. A fost primul moment când am simțit că piesele se așază la locul lor. Sigur, asta era relativ, de pildă am schimbat 13 sau 14 variante de final. Ultimele șase luni au fost cele mai grele. Deja știam ce urmează și n-aveam decât să scriu, ceea ce am și făcut. Mă simțeam foarte concentrat, ceea ce în sport se numește „a fi în zonă”, și trebuia să profit de starea aceasta, să mai stau încă o oră la masă, și încă o oră. Când am terminat eram epuizat. În total, am scris la Dezrădăcinații doi ani și jumătate. Nu e mult pentru dimensiunea cărții.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul Dezrădăcinații?

În primul rând mi-aș dori ca dimensiunea sa să nu inspire teamă. Am stat de vorbă mult cu cititorii și absolut toți remarcă ușurința lecturii. Sigur, tot ai nevoie de timp, dar merge repede. Mi-aș mai dori să nu fie judecat strict în „cheia” unui gen anume, fie el polițist, istoric sau social. Să fie abordat cu deschidere și curiozitatea descoperirii, așa cum a fost și scris. Și, o mică mențiune „tehnică”, aș sta oricând la o cafea cu acel cititor care va alege să parcurgă cele două poeme epice ale lui Sophie din Anexa de la final, acolo unde apar ele menționate în notele de subsol. Deși, din cauza întinderii, au fost scoase în afara textului, le-am păstrat totuși în carte pentru că ele conțin niște chei de citire care pentru mine și alți „tocilari” ca mine sunt importante. Ah, și încă ceva — pe situl meu există un articol cu fotografiile locurilor originale din Govora care le-au inspirat pe cele din carte — clădiri, pădurea de fagi, Lacul ielelor, artefacte de genul matricolei școlare sau anunțurilor de la mica publicitate, ca și o hartă foarte utilă în dezlegarea misterului Anei Decu. Cel puțin harta ne dorim s-o includem într-o viitoare ediție a cărții, în cazul în care va exista cerere pentru una. Adresa la care poate fi găsit articolul este: www.nowherenation.club/p/dezradacinatii.