„Etapizarea istorică pe generații” este, orice s-ar spune, destul de relativă
Daniil Iftime: Domnule profesor, ce ne puteți spune despre etapizarea istorică a poeziei românești, pe generații și pe formule estetice, pornind de la generația ’60 până la momentul douămiist? Cei din generația dvs. au fost preocupați de vocea nouă a tinerilor?
Ion Pop: „Etapizarea istorică pe generații” este, orice s-ar spune, destul de relativă. Este evident că, după „paranteza realist-socialistă”, poeții noi, cei autentici, au constituit, în linii mari, un front solidar în recuperarea specificului limbajului poetic, în esență metaforic și simbolic, eliberat de sloganurile propagandistice asasine pentru lirism din „obsedantul deceniu”. Însă această solidaritate a celor în luptă cu inerția – vorba lui Labiș – e foarte departe de fi uniformă, nici la nivel tematic, nici la etajele stilistice mult diferite. Este, de fapt, o impunătoare suită de individualități ce nu pot fi confundate, cu preluări doar parțiale și prelucrate în alchimie proprie, de la mari poeți ca Arghezi, Blaga, Barbu sau Bacovia, ori de la avangardiștii noștri și din toată lumea.
DI: Ce generație v-a marcat în mod fundamental? Ce repere, ce modele v-au marcat începutul ca poet?
IP: Nu e cazul să mai înșir nume, rândurile ar fi prea lungi – ele ar spune de la prima privire cât de deosebite sunt și față de predecesorii amintiți, și între ei. În linii mari și cronologic vorbind, eu aș fi de situat, desigur, în cadrul acestei generații, cu lenta și poate reușita, măcar parțială, de a mă individualiza în context. Dacă e să dau niște repere și modele relative de pe acest drum al meu, ar fi la început Blaga, apoi tot mai mult Bacovia, pe măsură ce simbolicul și emblematicul au început să fie puse și la mine în chestiune, deopotrivă din cauze de biologie umană în primejdie, amintite și de conștiință rănită prea adesea de realități, dar și din pricini contextuale, de istorie literară, care mă vor fi îndemnat să fiu și mai atent la ceea ce mi s-a părut pericolul convenționalizării limbajelor și la alimentarea discursului liric cu date existențiale mai evidente, devenite tot mai dramatice.
„Provincialii” s-au jucat mai puțin, câștigând în gravitate reflexivă și substanță existențială
DI: Se suprapune această etapizare cu traseul, plin de schimbări, pe care l-a parcurs poezia dvs. de la debutul din anii ’60 până azi?
IP: Nu m-am aliniat însă, cred, la niciun program explicit, iar traseul meu de poet s-a desenat, cum mi se pare firesc, urmând și cele câteva repere inițiale ale scrisului meu încă de la debut, despre care am vorbit. Tocmai de aceea nu am niciun sentiment de subordonare, de epigonism, nici o mentalitate de supus la un program sau altul, n-am suferit și nu sufăr de „anxietatea influenței”. Nu trecem, desigur, nici prin lumea literaturii necontaminați, neutri, impermeabili la ceea ce se petrece în jur, dar toate acestea ajung cu timpul la o anumită stare de agregare în care ai dreptul să recunoști, fără orgolii excesive, roca mamă de sub toate aceste straturi aluvionare. De polemizat, n-am avut de polemizat cu niciunul dintre confrații poeți, n-am avut niciodată sentimentul rivalității, m-am judecat, cât am fost în stare pe mine însumi, cu o exigență la care n-am renunțat nicio clipă. Mă simt bine și relaxat printre atâția confrați demni de stimă și chiar de admirație, este o bucurie să-i pot citi și să „defilez” prin vreme alături de ei, chiar dacă mai puțin la vedere. Față de poeții mai tineri – erau atunci cei din anii ’80 – nu-mi aduc aminte să se fi opus vreo rezistență semnificativă din partea celor de la ’60. S-a întâmplat, însă altfel, în sens invers, când noua generație următoare a produs o schimbare majoră de orientare și de limbaj, reactivând, iată, și ei, atitudini avangardiste de prin anii ’30-’40, aduse la zi, tot actualizate, cu un oarecare decalaj, fiind cele ale beatnicilor americani descoperiți mai ales la „Cenaclul de Luni”. Alții, mai „provinciali”, și-au văzut de treaba lor „neoexpresionistă”, punând în operă, cum am observat deja, chiar unele puncte din programul de „democratizare” și autenticizare a discursului poetic propus de „lunediști”. S-au jucat mai puțin, câștigând în gravitate reflexivă și substanță existențială în general.
DI: Momentul ieșirii la Paris, care v-a oferit posibilitatea intrării în contact cu experiența franceză – de mare actualitate mai ales în domeniul teoriei literaturii –, a marcat și poetul? Cum și care au fost rezultatele?
IP: În anii mei parizieni, 1973-76, apoi 1990-93, am rămas fidel unor mari poeți… moderniști: Yves Bonnefoy, Francis Ponge, Jules Supervielle, Michaux, Jouve… Poezia imediat actuală din Franța își pierduse deja mult din valoare și din ecouri. De altfel, am scris foarte puține versuri la această depărtare de casă.
În comunism, a existat și „onirism poetic”, și suprarealism, și avangardism
DI: Avangardismul, ca atitudine poetică, a fost exploatat în vreun fel în perioada comunistă în creația poetică? A fost loc? Dumneavoastră, ca poet, în ce fel ați rezonat cu avangardismul în perioada comunistă? Iată, Casa de Editură Max Blecher a adus în actualitate „generația pierdută”, foarte prizată acum.
IP: De-aș aminti doar de „onirismul poetic” promovat de un poet ca Leonid Dimov alături de prozatorul Dumitru Țepeneag, ar fi suficient spre ilustrare. Toată poezia dimoviană este o mare „carte de vise”, de atmosferă în parte jubilatoriu-feerică, de un pitoresc aparte, pe linie arghezian-barbiană, cu o contrapondere impunătoare în viziunile coșmarești, sub semnul unui grav sentiment de precaritate, vulnerabilitate, a acestei lumi visate, marcate de un profund tragism. O viziune de „suprarealism” revizuit, de construcție calculată, fie a reveriei luminoase, cu note de pitoresc, fie a atmosferei cvasifunerare sub care se situează acest univers de fantasme în egală măsură fascinante și neliniștitoare. Dar pe aceste urme suprarealiste au mers și poeți ca Vintilă Ivănceanu, Nora Iuga, mai tânărul Sebastian Reichmann și, mai ales, în culori „bacoviene”, Constantin Abăluță. Să nu-l uităm pe un „senior” avangardist ca Gellu Naum, consecvent cu sine de la debut, mult admirat și de poeții tineri, care mai citesc poezie „veche”. Cât am rezonat eu cu avangarda în perioada comunistă se poate vedea în glosele pe această temă din mai multe cărți de critică ce au readus în atenție, într-un fel de pionierat, o mișcare respinsă de autoritățile culturale comuniste. Desigur, alături de un Matei Călinescu ori fostul militant Sașa Pană. În poezia mea, urme evidente nu văd, decât poate trimiteri la o atitudine anticonvențională sau alta, de care mă obligă să-mi aduc aminte memoria mea livrescă. Altminteri, eu visam mai puțin, eram sensibil mai curând la modesta mea viață de fiecare zi.
Reabilitarea esteticului în scrisul liric nu e totuna cu sterilizarea estetizantă
DI: S-a vorbit mult de atitudinea generației ’60 numită „rezistență prin cultură”. Ce să înțeleagă tinerii poeți (care sunt mai radicali)? O rezistență la nivelul poeziei, s-a spus, recognoscibilă mai ales printr-o insistență vizibilă la estetism. Tineri critici și istorici literari au vorbit, uneori ironic, alteori polemic, de acest estetism ca de o slăbiciune. Care a slăbit tematic poezia. Cum v-ați raportat la această viziune (în analiza critică, dar și în creație)? Apoi, care este răspunsul la această opinie, polemică oarecum, a exegeților de azi?
IP: Eroare! Reabilitarea esteticului în scrisul liric, despre care am vorbit mereu, nu e totuna cu sterilizarea estetizantă, contestată încă de avangarda anilor ’30, mai ales în manifestul lui Geo Bogza și al câtorva discipoli ai săi din 1933 ce respingeau cercul ermetizanților tineri din jurul lui Ion Barbu. A te despărți de transparența discursului lozincard din anii ’50 nu e deloc totuna cu opțiunea pentru purismul extrem și strictele virtuozități formale ale expresiei. Și miza esențială pe estetic n-a slăbit deloc tematic poezia. Dacă avem răbdarea unei „lecturi lente”, putem identifica și „eterogenia” multor poeme, cu trimitere mai directă ori mai mediată simbolic la realitățile epocii. Dar realitățile eului nu contează? Chiar universul „abstract” stănescian, de exemplu, propune o implicită dramă existențială, iar congenerilor săi nu le lipsește interesul pentru cadrul social și chiar politic, doar că aceste repere sunt sugerate prin apel la metaforă și simbol, în chip necesar „opacizate”, solicitând o hermeneutică complexă.
Numita „rezistență prin cultură”chiar a existat, în sensul refuzului așa-zisului „realism socialist” falsificator
DI: Cum ați explica „rezistența prin cultură”? Tinerii scriitori privesc cu neîncredere această formulare.
IP: Nu toți poeții pot urca pe baricade, foarte adesea acestea sunt expresii ale confruntării cu propria subiectivitate, în comunicare ori în divorț cu lumea din jur, unora le place libertatea ludică a expresiei, se bucură, tot omenește, de armoniile muzicale, însă, așa cum se exprima aparent paradoxal G. Călinescu, atunci când vorbea despre jocul poeziei: „Ca să se facă înțeleși, poeții se joacă, făcând ca și nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii” (sublinierea mea). Or, acest suflet e mult mai complex decât cer programele rigid înrămate ideologic, după cum și „sensul lumii” e multiplu și de atâtea ori greu de sesizat și de concretizat în cuvinte. „Nimicul nepipăit” căutat de Arghezi, drama sa metafizică, face parte din rețeaua multiplă a raporturilor cu sine și cu universul mare. Stările existențiale de urgență solicită, e drept, formulări mai „tranzitive” ale mesajului mediat simbolic, dar și acestea sunt obligate, măcar parțial, la… expresivitate literară, estetică. Toate astea sunt însă niște locuri comune. Numita „rezistență prin cultură” chiar a existat, în sensul refuzului așa-zisului „realism socialist” falsificator, cu mize strict propagandistice, cu efortul de recuperare și reabilitare a specificului artistic, periclitate de multiplele cenzuri ale vremii. A minimaliza astăzi acest efort înseamnă a nu înțelege gravitatea desfigurărilor la care a fost supus peisajul literar și mai larg cultural al acelor ani. Tinerii poeți de mai târziu au ales, evident, mai curând tranzitivitatea discursului, expresia directă, narativitatea, în locul concentrării formale, metonimicul în locul simbolurilor, notația imediatuliui trăit – toate acestea în condiții de totală libertate de exprimare. Ne putem întreba, însă, dacă nu s-a produs și la unii dintre ei o reducție și restrângere tematică, o limitare la suprafețe mici ale experienței de viață și ale confruntării cu circumstanțele imediate. Câte alte motive de reflecție asupra condiției umane au rămas la aceștia pe dinafară – ar fi, poate, o întrebare utilă. „Orice ironie vă rămâne vouă” – s-ar putea răspunde, bacovian, la asemenea atitudini. Personal, m-am pronunțat frecvent asupra stării poeziei celei mai noi, apreciind ceea ce credeam că merită ca împrospătare a expresiei lirice, dar și cu serioase rezerve față de superficialitatea unor compuneri de factură minimalist-mizerabilistă, pe care le-am mai evocat. În scrisul propriu, este evident că nu aveam cum să mă aliniez la astfel de practici, ba chiar am reacționat la ele, cu nu puțină ironie, în câteva poezii.
N-am cântat în struna ideologiei dominante. E mult, e puțin? Rămâne de judecat
DI: Poezia dvs. a asimilat acele seisme, fie în plan estetic, fie tematic, legate de modul de raportare al scriitorului la ideologia sistemului comunist? De rezistență și de devoalare.
IP: În lecturile mele critice, n-am avut cum să trec peste consecințele nefaste ale ideologiei comuniste asupra scrisului unor autori. În Poezia românească neomodernistă (2018), dar și mai devreme, am citit adesea critic asemenea producții realizate la așa-zisa „comandă socială”, scrise pe „teme date”. S-a și văzut la ce rezultate catastrofale au putut ajunge chiar unii poeți de real talent, foarte promițători la debut, ca Maria Banuș ori Nina Cassian, repede aliniați la disciplina de cazarmă idelogică, nevoiți să facă mai târziu eforturi mari de reabilitare. Foarte înzestratul A.E. Baconsky a pășit cu stângul spre stânga, cu versificația conformistă de care s-a despărțit public în 1956 la Conferința scriitorilor, alții, ca Dan Deșliu, au cântat multă vreme „din trâmbițe de aur”, ca să descopere înainte de moarte că au stat sub o „pavăză putredă”… Urme de conformism (silnic!) s-au putut găsi și la primii poeți ai anilor ’60, la Nichita Stănescu din Sensul iubirii, la Cezar Baltag din ilizibila astăzi Comuna de aur… Exemple s-ar mai putea da. Și în aceste cazuri suntem obligați – am fost obligat și eu – să fim atenți la contextul social-politic, cu servituțile inerente de sub orice dictatură. Toți cei amintiți și-au regăsit relativ repede uneltele autentice, unii au recurs la palinodii, retractări, autocritici severe, reacționând tot critic la realitățile dure, strecurând „șopârle”, aluzii la constrângerile regimului, în scrieri cu caracater parabolic îndeajuns de transparente. Chiar și mult-mult hulitul Adrian Păunescu, devenit multă vreme „poet de curte”, a publicat o carte polemică, Istoria unei secunde, cenzurată și topită la primul tiraj, cu mesaj subliniat antitotalitar… Ludicul parodic Marin Sorescu a putut publica după 1989 un întreg volum, deja amintit, de Poezii alese de cenzură. Ba chiar și un Ion Gheorghe, angajat în slujba crezutelor idealuri revoluționare, a scris câteva demascatoare „elegii politice”. Despre poezia mea din acele vremuri de „amânare generală” am vorbit deja și repet că, dacă n-am putut rosti decât „o șoaptă sfășietoare”, în versuri elegiace, nici n-am cântat în struna ideologiei dominante. E mult, e puțin? Rămâne de judecat. „Devoalarea” despre care vorbești e de făcut aici de către cititorii care sunt în stare să înlăture voalurile mai opace ori mai transparente ale mai multor poeme, deloc eroice, mai curând ale unui observator elegiac al unei lumi grav deteriorate în toate sensurile.
Mi-am dat seama, cu amărăciune șirevoltă, că nu trăiesc nici acum în cea mai bună dintre lumi
DI: Ce a însemnat deschiderea adusă de căderea sistemului, după ’90, pentru opera dvs. poetică?
IP: Întâi de toate, publicarea în 1990 a poemelor amânate din Amânarea generală. O eliberare de presiunile ideologice grav constrângătoare pentru scris. M-am simțit liber să reacționez critic și la adresa noilor potentați, lăsând de câteva ori „ferestre și uși deschise” pe care să poată intra Mânia. Mi-am dat seama, cu amărăciune și revoltă, că nu trăiesc nici acum în cea mai bună dintre lumi, dar mi-am mărturisit, mult mai direct decât înainte de Decembrie ’89, toate angoasele, decepțiile, frământările provocate, cum am spus, și de deteriorările biologice care m-au obligat să mă confrunt direct cu limitele, cu moartea, cu care nu e deloc de glumit, și care mi-au schimbat în mare măsură atitudinile față de valorile perene ale vieții simple și miraculoase din jur. În marele rău, a apărut, iată, și un mare bine.
DI: Cum ați rezonat cu destrămarea formulei estetice canonice, vizibile la tinerii de după ’90? După 2000, poezia dvs., cu o formulă mai directă, capătă o dimensiune gravă si dramatică, deschisă problemelor omului, măcinării în fața neliniștilor individului.
IP: Tot rapid spus, cam prea multă vreme se grăbește să fie înscrisă în „canon”, repertoriu exigent de valori exemplare. Nu cred, totuși, ca N. Manolescu, că zisul „canon” nu se discută; ba chiar e obligatoriu să se dezbată periodic scara valorilor. Înainte de a se „destrăma”, cum li se pare unora, aproximativul canon actual, dominat de „șaizeciști”, a avut vreme să-și consolideze câteva prestigii greu de contestat. Să zicem că, în ce privește scrisul meu, ai dreptate, și am lămurit, sper, lucrurile prin cele mai sus evocate.
Provocările create de socialul neașezat au distorsionat felul cum au fost reflectate semnele vremurilor în literatura de azi
DI: Cum se văd marcate și evocate în poezia dvs. „semnele vremurilor”? Poezia de azi, mai ales a tinerilor, pare foarte marcată de timpul social, economic sau politic.
IP: Așa s-ar zice. „Realismul” ei, fie și aproximativ, dovedește această sensibilitate la semnele vremurilor. Numai că aceste semne sunt foarte amestecate. Provocările create de situația politică, mereu cam neașezată la noi, oscilațiile între extreme, foarte slaba educație civică a unei mari părți a populației sunt de natură să distorsioneze grav aceste semne, să bruieze avertismentele pozitive, să le exagereze nemotivat pe cele negative. Deci ar fi nevoie de o ureche sufletească, spirituală foarte fină ca să se poată distinge albul de negru și să se traverseze fără poticneli mari cenușiul. Pentru moment, nu am impresia că aceste stări de lucruri și nuanțele lor sunt limpede lămurite. E de sperat totuși că poeții, cu intuițiile lor în general corecte, vor fi capabili să le transpună credibil în discursul lor liric. Pentru mine, zisele semne au fost mereu îngrijorătoare sub vechiul regim și n-au rămas puține nici după „cădere”, cu atât mai mult cât contextul geopolitic actual nu e deloc încurajator și nici efectele mondialismului, mai ales culturale și ideologice, nu sunt prea pozitive. Le-am trăit și le trăiesc pe toate, trecute, desigur, prin filtre proprii.
DI: Cum v-ați raportat la și apropiat de poezia din Ardeal? Cu specificul ei. Blaga pare a fi la temelia acestui univers. Păreți a fi influențat de el în primele volume. Mai ales prin preluarea unor entități obiectuale din enciclopedia toposului lui. Dar nu vă lăsați sedus de combustia esențelor, a simbolurilor de factură expresionistă. Manifestați o anume detașare și practicați o anume destrămare a aurei elegiei pitorești, uneori prea grave, a acestei poezii.
IP: Sper că s-a putut înțelege că am fost mereu apropiat de poezia ardeleană, dar nu cred că trebuie să limităm această apropiere la o anumită zonă geografică. Vecinătatea lui Blaga am simțit-o mereu nutritivă, dar cred că a fost mai mult catalitică decât efectivă, cu toate ecourile, să le zicem, de relativă solemnitate discursivă și de concentrare în câteva simboluri care puteau trimite la repertoriul blagian. Cota de spiritualizare a expresionismului lui Blaga a lăsat urme și la mine, în „vitraliile” ce compun în parte „ferestrele” mele simbolice. Ofensiva elegiacă de după 2003 a dat, ai dreptate, o altă culoare decât cea a „tiparului” pomenit. Când simți pericolele fragilizării extreme a propriei ființe dar și ale lumii din jur, nu prea ai apetit simbolic, slăbește cultul emblemelor. Implicarea mea, firească în condițiile date, la nivel existențial, cu o trăire mai acută a unor situații de viață, fără să stingă de tot „aura” lucrurilor, a atenuat-o totuși, „sfinții” mei au devenit mai oameni, cu păcate și slăbiciuni mărturisite cu voce tare. Nu înțeleg prea bine de ce numești „elegie pitorească” (?), fie și (prea) gravă, lirica de factură expresionistă. Aș zice că plasticitatea imaginilor expresioniste, în genere violentă și tensionată, s-a chiar accentuat în scrisul meu, desigur mai modest, în loc să se „destrame”. O poezie cu referință directă la Strigătul lui Munch ar fi o dovadă. Dar mai sunt și altele.
DI: Aveți sentimentul că ați adus un ceva în plus? Că lăsați o moștenire cu totul personală, testamentară?
IP: Orice poet poate spera ori crede că a adus ceva în plus față de ceea ce s-a scris înaintea lui. „Cu totul personali” sunt relativ puțini poeți. Plusul meu, cât este, e al sensibilității elegiace, extinse, cred, în întreg registrul simbolic al poeziei scrise de mine, un timbru cât de cât personal, în asocierea și chiar osmoza dintre ironic și elegiac, subliniată de o anumită distanțare ce ține de conștiința destul de vie a convenției inevitabile în tot ce se scrie. Și a precarității scrisului în general.
Interviu realizat de Daniil Iftime
