We dance round in a ring and suppose,
But the Secret sits in the middle and knows.
Robert Frost
Cum îmi imaginez că toate lucrurile (sau aproape toate lucrurile, dar fac această generalizare de dragul începutului unei argumentații care se vrea a fi inteligentă, dar care-n acest moment nu știe dacă-i va ieși sau ba) au o mamă și-un tată, adică ceea ce-n genere s-ar numi părinți, atunci aș îndrăzni să spun că și literatura are așa ceva (asta-n cazul în care n-a rămas între timp orfană – e foarte posibil – sau dacă n-a apărut și ea, ca lumea, după Big Bang, dar și-n situația aia pur atee ar trebui să ne supunem mersului lucrurilor și să inventăm o religie care totuși s-o explice, fiindcă nu prea există scăpare prin uși din dos). Dar fiindcă istoria personală a literaturii este mult mai lungă decât această primă frază care a reușit să nu se înece încă în propria-i lungime, mi-aș îndrepta atenția spre maternitatea literaturii (și fiindu-i geneza atâta de îndepărtată și paternitatea atâta de ușor chestionabilă, mă rezum la figura maternă), așa încât se impune de la sine o întrebare: a cui e literatura? O fi a unui preaplin a imaginației minții deosebit de fertile a ființei omenești (școlarii conștiincioși tremură de emoție în fața acestei variante), o fi a unei prea-fragile suferințe a sufletului omenesc (mai curând), o fi a suferinței imaginare sau a imaginației suferinței, cine ar putea spune cu exactitate? Clar nu eu. Când mă uit totuși la literatura lui James Baldwin, căci la el trebuia să ajung prin divagațiile astea interminabile, sau când ea se uită la mine, parcă-mi vine să spun măcar că moașa literaturii e rușinea. Sau vinovăția. Sau ambele sau niciunele.
Însă nici acum nu mă pot spăla pe mâini, declarându-mă nevinovată. Nu pot pleca încă acasă. Alors, en avant.
Poate că ceea ce ține laolaltă suferința, rușinea, vinovăția și imaginația și le împiedică mămos să nu alunece, așa cum adeseori au tendința, într-un melodramatism dulceag și siropos, e onestitatea, iar Baldwin e onest până-n măduva oaselor, e onest cum foarte rar reușește cineva să fie și cum încă și mai rar reușește cineva să fie în scris[1]. E drept și ca onestitatea asta – combinată, în mod straniu sau nu chiar, cu o dragoste parcă fără rest față de lume[2] – și care-i o dragoste învățată și exersată, adică conștientă, articulată și întrupată dintr-o alegere, adică mai pură, tocmai pentru că nu vine din inocență, care are privirea scurtă, ca fericirea, ci din suferință – seamănă cu o gimnastă sau e mai degrabă o suflare care trece din viață în literatură și din literatură în viața, iar în trecerile astea continue ale ei ajunge la noi sub forma unui stil foarte particular, care știu încă de pe acum că-i suficient de înțelept încât să nu se lase capturat de ghearele hiper-raționale ale minții mele. Nu se lasă capturat pentru că a învățat în peregrinările lui subtila artă a camuflării. Bref, (la) Baldwin (se) trece din criptele labirintice ale sufletului (sau ale vieții telle quelle; parcă sufletu-i cam prea aerat) în scriptele care se vor a fi curate (într-un sens care nu ține de bine și de rău) și care caută ceva. Ce anume caută și cum anume îl caută, rămâne de văzut. Cheia cred că ne-au dat-o cele două versuri simple și timide și adevărate, îngemănate cu un haiku, dar despărțite la naștere, ale lui Robert Frost, care parcă poartă-n brațe poetica romanului despre care o să vorbesc.
Ca să evit riscul de a mă pierde pe drum și de a păli în fața posibilităților conținute de bifurcația potecilor din fața mea, las deoparte nonficțiunea lui Baldwin, iar la ficțiune mă opresc la Giovanni’s Room, de care mă apropii acum pentru că ceva din ea cere să fie discutat. Sau poate că nu e așa și trec printr-o psihoză, iar dacă la sfârșit se dovedește că varianta din urmă e cea reală, atunci îmi cer iertare de pe acum. De căit, mă căiesc mai încolo. În fine, ce voiam să spun e că în textul ăsta relativ scurt, dar dens, există un centru, însă nu înțeleg neapărat acest centru ca fiind un posibil nucleu de sens care, odată dezgropat, luminează întreaga istorie și o leagă, ci îl văd mai degrabă ca pe-un centru de greutate care nu-i musai îngreunat de sens, dar care este totuși un punct în jurul căruia gravitează întregul text și care, odată descoperit, ajunge să curețe textul – și personajele – de impuritățile pe care le poartă. Textul adulmecă acest centru, îi dă târcoale, patrulează în perimetrul său aproximativ și doar fulgurant reușește să-l găsească cu adevărat, că imediat dispare sau se sustrage privirii (rămânând totuși nemișcat; ochii noștri și ochii textului, în unele momente, orbesc de-a dreptul). Îl curtează chiar, dar nu până la capăt, nu pentru că nu ar vrea să-l câștige astfel, ci pentru că nu are de-a face cu o curtezană care să se lase atât de ușor sedusă. E nevoie de muncă și sudoare. Nu știu exact ce este acest punct (ba totuși cred că intuiesc, dar nu vreau să-l dezvelesc chiar acum), dar ce știu este că el structurează și dictează alcătuirea moleculară a scriiturii lui Baldwin: și la nivel ideatic, și la nivel stilistic. Carnea – care-s ideile – se va așeza cum se cuvine numai pe-o osatură – care-i stilul – potrivită: una nu poate exista în absența celeilalte și tocmai din acest motiv de ordin (să-i spunem) anatomic ne dăm seama că nu avem în fața ochilor un monstru diform sau un trup anorectic, ci dimpotrivă. E și un soi de voluptate[3], care emană din povestea asta care-i deopotrivă lichidă și languroasă, dar și compactă și reținută. Nici măcar nu-i voluptoasă pentru c-a ales să vorbească despre dragoste – în fine, despre imposibilitatea și indisponibilitatea ei –; putea vorbi despre orice, numai să vorbească.
De altfel, e o treabă ciudată asta cu rostirea și ea are legătură cu mișcarea serpentină și concentrică în jurul acestui punct despre care tot vorbesc și eu, un punct care nu se dezvăluie pentru că nu vrea încă să se rostească: așteaptă finalul romanului, care însă nu e și finalul poveștii, cel mai probabil, dar e finalul fragmentului de poveste la care avem permisiunea să asistăm. În momentul în care va fi rostit și se va rosti pe sine, lumea nu va mai avea de ales decât să se schimbe în conformitate cu ceea ce tocmai a fost spus. Nu este o alegere, ci este o obligație de a te supune acestui centru, astfel încât ăsta este și unul dintre motivele pentru care cuvintele însele merg cu grijă în jurul lui (chiar dacă-s însetate să știe ce-i cu el): sunt conștiente de riscul iminent al unei explozii. E bomba care, dacă se detonează înainte de vreme, anume atunci când ne trezim dinaintea ei nepregătiți, ne desfigurează definitiv – în asta constă pericolul. David dacă n-o știe, atunci o intuiește sau poate că numai frica și rușinea l-au ținut în frâu și i-au întârziat sosirea, Giovanni a ajuns la ea în momentul potrivit, dar asta e relativ, pentru că Giovanni, fiind onest, ar fi fost pregătit oricând și tot onestitatea lui l-a făcut să fie victima necesară, jertfa adusă acestui punct fierbinte; Baldwin știe cum s-o abordeze, fiindcă nu mai are nimic de pierdut (realitatea e că a fost desfigurat de foarte tânăr – firește că metaforic – și și-a învățat lecția, pe care ne-o arată și nouă, dacă avem ochi s-o vedem și urechi s-o auzim). Paradoxul, deoarece paradoxurile există pretutindeni, este că la o primă privire credem că David este cel salvat și nu Giovanni, dar la o a doua privire vom înțelege de ce lucrurile stau exact pe dos.
Prin vocea și conștiința lui David, americanul cu zulufii auriți (îngerul lumii noi!), ne facem loc în această micro-lume, care-i aparține și nu prea, căreia-i aparține și nu prea, dar care este un imperiu al confuziei, al rătăcirii și deci al neînțelegerii (mai ales al refuzului înțelegerii) și care sfârșește, ca orice imperiu, prin prăbușire: What a long way, I thought, I’ve come – to be destroyed! Confuzia trage după sine ambiguitatea, iar ambiguitatea decurge, la rândul său și cel mai adesea, din alternanța permanentă dintre un regim al privirii întrucâtva auster – distant, care-ți dă senzația de înstrăinare față de materialitatea și chiar de corporalitatea propriei experiențe – și unul al blândeții și-al tandreții absolute, e o privire care se-nmoaie sub propria vulnerabilitate (cea care vine fie din oboseală extremă, fie din lăsarea jos a gărzii) și în leagănul acestui du-te vino, care se mai și precipită pe alocuri, merge textul înainte. Merge în tandem parcă cu vocea interioară a lui David, fricosul mânat de dorință, care se ascunde în minciună, iar noi îi urmăm calea.
David și minciuna – e ceva aproape biblic aici.
Teritoriile minciunii nu știu cât sunt de vaste, dar știu cât pot fi de adânci și de mocirloase, iar de obicei creează o serie de iluzii: cel care minte se iluzionează că este protejat de propriile-i minciuni, într-un fel sau altul, pentru că are impresia pe de o parte că are putere și că deține controlul (asupra celorlalți, asupra lumii) și, pe de altă parte, crede că mai câștigă o fărâmă de timp (de parcă de timp ar fi vorba aici). Firește că puterea e mai mult închipuită, iar în ceea ce privește timpul, ei bine, el numai se lăbărțează, adică se mărește ca să poată crea un interval în care crezi că ești la adăpost de a lua o decizie. Și chiar așa și este, dar e la fel de adevărat că în acest răstimp cei care sunt mințiți se afundă văzând cu ochii în nămolul minciunilor. Și David se afundă, însă se teme s-o recunoască – el se minte în primul rând pe sine[4] și o face cu atâta pricepere și îndemânare încât nu-și mai dă seama de ceea ce face. Sau: își dă seama, dar nu se poate opri. E incapabil să se privească cu sinceritate și pentru asta Giovanni, care îi fusese oglindă, nu mai poate fi nici el privit:
’You love your purity, you love your mirror – you are just like a little virgin, you walk around with your hands in front of you as though you had some precious metal, gold, silver, rubies, maybe diamonds down there between your legs! You will never let anybody touch it – man or woman. You want to be clean. You think you came here covered with soap and you think you will go out covered with soap – and you do not want to stink, not even for five minutes, in the meantime.’ … ’You want to leave Giovanni because he makes you stink. You want to despise Giovanni because he is not afraid of the stink of love. You want to kill him in the name of all your lying little moralities. Andy ou – you are immoral. You are, by far, the most immoral man I have met in all my life. Look, look what you have done to me. Do you think you could have done this if I did not love you? Is this what you should do to love?’
Nu-i niciun secret că din spectacolul propriei mizerii și umilințe ieși șifonat și jigărit, dar în mod paradoxal, și eliberat, tocmai pentru că propria mizerie a ieșit la suprafață și cumva e în afara ta, ca o piele pe care-o lași în urmă și în absența căreia ești mai ușor. Dar ești și mai gol, poate zburlit și într-o neînțelegere poate încă și mai mare decât cea de până atunci[5]. E momentul în care David trage linie pentru că a venit momentul bilanțurilor, iar faptul de a fi ajuns sărăcit în acest punct nu se datorează aflării adevărului, ci faptului de a-l fi evitat pentru atâta amar de vreme. Și abia aici ajungem unde doream, în buza paradoxului, la marginea așteptării: punctul, acel centru de greutate despre care vorbeam la început e adevărul. N-aș zice că-i Adevărul cu majusculă, cred că Baldwin e suficient de înțelept cât să se țină departe de specia aceea; adevărul în textele lui, în acest text, e un adevăr relativ, pentru că depinde întotdeauna de povestea în care ajunge să fie rostit. E un adevăr intrinsec poveștii, și el se poate gonfla până la majusculă numai în măsura în care eu, tu, el sau ea se recunoaște acolo, dar asta deja nu mai ține de puterile lui Baldwin, așa încât prefer nici să nu discut prea mult. Adevărul, pe de o parte, iar pe de alta e vorba de Giovanni – și nu vreau să las să se înțeleagă de aici că Giovanni ar fi întruparea Adevărului, căci nu e, iar Baldwin, chiar dacă pe alocuri dă glas unor vechi ecouri din trecutul său religios, nu-i nici pe departe vreun moralist, pentru că dacă ar fi fost astfel, simpla relație a celor doi ar fi fost pedepsită, ceea ce în niciun caz nu se întâmplă. Dar chiar și așa, există acest filon oblic-religios în subtextul îndepărtat al romanului, care se uită în ochii neadevărului și vede în ei un soi de păcat; iar dacă nu-i chiar un păcat, atunci cel puțin este o formă de trădare. Suferința lui David se naște din ocolirea adevărului, un adevăr care a venit în fața lui prin Giovanni.
Ce face Baldwin aici nu este să producă un adevăr – el există deja[6] – ci să-și croiască drumul către el, iar tensiunea asta ca un curent electric nu se produce doar din minciună sau din rușine sau din suferință, care-s doar pretexte, ea se produce în primul rând la nivel textual și aici cred că-i dat naibii cu adevărat stilul lui Baldwin. Se bat cap în cap două mișcări polarizate: o mișcare centrifugă, aparținându-i lui David, care fuge de acest centru, și mișcarea centripetă a lui Baldwin, cel care mânuiește textul și care astfel îl tot împinge pe David mereu și mereu și mereu înapoi spre acel centru blestemat în frumusețea lui desăvârșită. E o forță deopotrivă centripetă și acumulatoare, pentru că în apropierile lui de centru acumulează adevăruri mai mici, momentane, provizorii, cum vreți să le numiți, care intuiesc adevărul mai mare. Și nu de puține ori adevărurile astea mici, semi-adevărurile sunt cele care-ți strepezesc dinții, fiindcă vin de obicei după fragmente destul de liniare și care nu anunță neapărat o rupere de ritm. Dar ele totuși apar și, în golurile pe care le formează, adevărurile astea mici și instantaneo-animalice se ridică ca o sentință grea și te trosnesc în moalele capului. Dar numai pentru o clipă, pentru că întreaga energie textuală se canalizează din nou și din nou spre centrul acela cu suflarea rece, care te obligă în final la o libertate cu care habar nu ai ce să faci și poate că nici nu vrei să ai – dar poanta-i că nu e după tine. În economia acestor două mișcări, adevărul (sau secretul, în termenii lui Frost) rămâne nemișcat, ca un Buddha de piatră, conștient de sine și de puterea lui deopotrivă distrugătoare și vindecătoare.
Iar pe post de concluzie, fiindcă nici n-aș putea găsi una nimerită, ce rămâne de făcut e să te predai și să accepți – But our humanity is our burden, our life; we need not battle for it; we need only to do what is infinitely more difficult – that is, accept it. Și firește că ăsta-i lucrul cel mai greu de făcut dintre toate și-ți cere curaj și te cheamă să fii liber, lucruri de care nici eu nu știu cu precizie dacă-s capabilă. Ce știu, dintre foarte puținele lucruri pe care chiar le știu, e că Baldwin, în minunata lui sinceritate și-n minunata lui dragoste față de lume, care răzbate ca o forță încăpățânată, dar și elegantă în textele lui, dar poate mai ales în cel pe care l-am disecat acum, pare că te obligă – ca un adevăr sau ca un secret – să fii mai bun. Sau măcar să încerci. Iar dacă nu-ți iese, numai faptul de a-i fi vizitat textele îți dau impresia, la ieșirea din ele, că ai inima mai ușoară și poate măcar puțin mai frumoasă.
[1] O știa de foarte tânăr Baldwin, încă din Notes of a Native Son: „I want to be an honest man and a good writer.”
[2] Pe când era la Paris, bătrânul Baldwin spunea: Love has never been a popular movement. And no one’s ever wanted, really, to be free. The world is held together, really it is held together, by the love and the passion of a very few people. Otherwise, of course, you can despair. Walk down the street of any city, any afternoon, and look around you. What you’ve got to remember is what you’re looking at is also you. Everyone you’re looking at is also you. You could be that person. You could be that monster, you could be that cop. And you have to decide in yourself not to be.
[3] Erotică – sigur; obscenă – în niciun caz.
[4] „You lie so much, you have come to believe all your own lies.”, spune Giovanni, iar mai târziu puțin, la pagina 193, adică cu sfârșitul pândind după colț, se apropie și David de revelația finală, care nu știu când și dacă va veni vreodată: „’I wish anyway,’ I said at last, ’that you’d believe me when I say that, if I was lying, I wasn’t lying to you.’ … ’I mean,’ I said, ’I was lying to myself.’”
[5] „The body in the mirror forces me to turn and face it. And I look at my body, which is under sentence of death. It is lean, hard, and cold, the incarnation of a mystery. And I do not know what moves in this body, what this body is searching. It is trapped in my mirror as it is trapped in time and it hurries toward revelation. I must believe, I must believe, that the heavy grace of God, which has brought me to this place, is all that can carry me out of it.” (subl. mea)
[6] El există deja, iar Baldwin mi se pare că are o perspectivă foarte umanistă asupra lui în Notes of a Native Son: „But that battered word, truth, having made its appeareance here, confronts one immediately with a series of riddles and has, moreover, since so many gospels are preached, the unfortunate tendency to make one belligerent. Let us say, then, that truth … is meant to imply a devotion to the human being, his freedom and fulfillment; freedom which cannot be legislated, fulfillment which cannot be charted. This is the prime concern, the frame of reference; it is not to be confused with a devotion to Humanity which is too easily equated with a devotion to a Cause; and Causes, as we know, are notoriously bloodthirsty.”
