Ce faci când ți-ai construit întreaga viață adultă astfel încât să nu te mai simți niciodată ca în copilărie și, totuși, toate relele lumii te prind din urmă? Asta pățește Lucian Cernat, antagonistul creat de Ruxandra Burcescu în Greu de pătruns în pădurea de mesteceni, dar nu știți de la mine!
Aduc întrebarea în discuție pentru că primele două romane pe care ni le-a oferit au în comun această tematică – atunci când simți că îți fuge, în mod irecuperabil, pământul de sub picioare. În cel mai recent, Nadia este personajul prin intermediul căruia suferim căderea din Rai. Vorbesc în acești termeni pentru că mitologizarea realității joacă un rol important în scrierile Ruxandrei. Crescută în puf și iubită de bunici, ea revine în Giurgiu în vara anului absolvirii Facultății de Jurnalism. Își propune să-și ajute bunicul în campania electorală scriind un reportaj despre el; acest lucru presupune însoțirea domnului Cernat prin satele vecine, însă tânăra descoperă mai multe decât poate duce. La intersecția dintre serialul românesc Umbre (2014-2019, HBO)și purtând o doză sănătoasă a reveriei din O vară de răscruce (Editura Polirom, 2019), romanul publicat post-mortem al lui Truman Capote, Greu de pătruns… cartografiază nu doar ororile comunismului (torturile din închisori, în cazul prezent), ci și lupta pentru supraviețuire în sens mai vast, universal, atunci când ești pus în fața unor alegeri imposibile.
Există o limită pe care o depășești între a trăi bine și a trăi bine, dacă înțelegeți unde bat. Acțiunea din roman are loc în anul 2004; debutează cu identificarea cadavrului mutilat al unui bărbat în Dunăre. Din ce am observat până acum, Ruxandra lucrează chirurgical, trăgând de firele suturii astfel încât să obținem imaginea completă la final, fără loc de ambiguități. În romanul de debut, Instabil (Humanitas, 2022), abordase o structură similară: începem cu o călătorie în timp, ajungem la un prezent cu personaje cu totul diferite și, în urma săpăturilor dureroase pe linia strămoșească, întâlnim frici pe care nici nu știam că le avem. Acolo, personajul principal se numește Lorelei și încearcă să descopere cine a fost Mircea Anton, un fost vecin de bloc despre care nimeni nu știe prea multe, însă cei doi auzeau același cântec. Aici, în sânul familiei Cernat, Nadia nu are niciun motiv de cercetare până ce un băiat pe nume Sebastian îi atrage atenția în privința bunicului său. Nimeni nu vrea să audă că omul pe care-l iubește cel mai mult poate fi capabil de nedreptăți teribile, darmite crime în adevăratul sens al cuvântului. Ambele romane urmează o narațiune clară; nu degeaba Mestecenii au câștigat la TIFF Back to screen și urmează, posibil, ca povestea să fie ecranizată. Debutul este însă mult mai mistic, mai ancorat în simbolism – inclusiv simbolism autohton –, ceea ce lasă inclusiv cititorul cu senzația unui fever dream în urma lecturii.
Ce impresionează la Ruxandra nu e numai claritatea, migala sau disciplina prin care își construiește textele; nici subiectele abordate, precum misterele care se ascund în mediul rural, ce trec neobservate de orășeni angrenați în era capitalistă, subiecte destul de frecvent abordate în literatura noastră contemporană. Găsesc la ea dozajul perfect adaptat la capacitatea noastră mai redusă de retenție a informației; pe lângă faptul că textul este cursiv, ești obligat să te concentrezi, să iei bucățelele intercalate pe care ni le prezintă în ambele romane și să îți completezi spațiile lipsă din poveste pentru a te putea bucura de surpriza finalului. Cel mai frumos lucru este că merită! Merită cu desăvârșire să ții minte numele personajelor și legăturile dintre ele sau detalii mărunte care se dovedesc a fi chei de lectură mai departe. Aduc această laudă pentru că mi se pare din ce în ce mai dificil să creezi un text care ține cititorul în priză; pentru că avem atâtea opțiuni, tindem să abandonăm sau să dăm uitării cu ușurință un roman pentru cele mai mici neconcordanțe cu gusturile personale pe care le găsim. În special în Greu de pătruns… nu poate fi vorba de așa ceva din următoarele motive:
Are un profund substrat spiritual. Știu că există mulți cititori care preferă o poveste liniară, fără brizbrizuri, despre lumea contemporană; personaje cu care să rezoneze, o acțiune declanșatoare clară și un deznodământ pe măsură, capabil să producă emoție. Ruxandra bifează atât acest aspect, cât și aftertaste-ul. Vizează moșteniri genetice, (trans)generaționale, are mereu în vedere lucrurile mai mari decât noi, fără a cădea în vreo extremă. Din acest punct de vedere, Instabil este mult mai ancorat în mitologic sau chiar supranatural; romanul de anul acesta păstrează însă doza de realitate, ținând cont și de lumea vegetală, animală și de resorturile obscure ale naturii umane.
Structura arhetipală a personajelor este extrem de clară. Sunt absolut convinsă că acesta este unul dintre elementele fundamentale ce alcătuiesc un roman memorabil, demn de recunoaștere critică. Cu siguranță orice persoană sau personaj îmbină în sine mai multe dintre trăsăturile identificate de psihanaliști, însă mitologia proprie din romanul Ruxandrei este cu atât mai mult evidențiată de faptul că există: Nadia, ființa inițial virginală care trăiește o trezire la realitate, Lucian, politicianul corupt care ajunge să fie captiv în propriile sale alegeri, Sebastian, ajutorul apărut din neant, ghidul spiritual indirect, aici foarte umanizat, care contribuie la deslușirea misterului mai mare – în raport cu procesul de individuație, desigur, cum sunt toate lucrurile. Să nu mai spun de valoarea simbolică a satului Sterea, respectiv Gruia (din Instabil), care catalizează nu doar energiile, ci și poveștile, nodurile traumatice care se întind pe generații, reprezentând portalul prin care protagonista trece ca probă în procesul ei. Mai departe, nu știm exact dacă „blestemul”, sau, în alți termeni, scenariul de viață[1] preluat de la părinți și bunici, se va perpetua sau cursul său va putea fi deturnat – cel puțin într-unul dintre cazuri, nu vă spun în care.
Este foarte la îndemână să ai o raportare psihanalitică atunci când vine vorba despre cele două romane ale Ruxandrei Burcescu. Ambele au în centru credințele limitative pe care le cunoaștem cu toții (de exemplu: „tu trebuie să-i joci pe bărbați, nu ei pe tine”, parafrazare) – atât piedici, cât și elemente formatoare, bazale, în cazul identității personajelor; ambele vizează probleme sociale precum avortul sau violența domestică împotriva femeilor ca experiență aproape garantată în cazul generațiilor trecute, pe lângă dificultatea stabilizării unei identități feminine clare în contexte atât de dezechilibrate, construite pe adevăruri ascunse – mă refer la Nadia, respectiv Lorelei aici. Ce mai fascinează, pe lângă tehnica literară strașnic îmbunătățită în Greu de pătruns… este și abordarea indirectă a conspiraționismului; găsesc această limită între realist și delulu, când încerci să interpretezi realitatea, foarte relevantă pentru contextul țării noastre. Există, pe de-o parte, păpușari care manevrează realitatea în funcție de interesele personale prin diverse feluri. Pe de altă parte, îți vine greu să crezi sau nu știi exact de unde să urmărești firul astfel încât să nu-ți pierzi în totalitate încrederea în tot ce știai până acum.
Romanul de debut este fermecător din alte puncte de vedere. Nu atât adaptarea la contemporaneitate/Zeitgeist, cât densitatea ceții mentale pe care Ruxandra a reușit să o creeze în mod ascendent până când intervine aporia – într-un mod foarte Pinkolian, feminin-primitiv, lupii jucând un rol important în poveste. Am vrut să aduc în vedere aceste asemămări pentru că apreciez atunci când un autor are un stil identificabil, care nu este totuși o rețetă. Sper ca Ruxandra să continue să publice pentru că la ea am găsit elemente capabile să ne urce pe treptele internaționale: mixul de românism și conexiunea cu mentalul colectiv global într-o curgere fluentă, liniștitoare și surprinzătoare, ca un cântec de leagăn despre purici.
[1] În sensul lui Eric Berne din Analiza Tranzacțională.
